Spuma zilelor regelui
articol aparut in Cultura, nr. 200 din 2008-11-20» cultura cultura literarã »
Autor: ADRIANA STAN
Decesul autofictiunii fiind deja constatat (cu nedisimulata satisfactie, si de Florina Pîrjol), s-ar zice ca prin al doilea roman al lui Filip Florian, literatura româna merge chiar dincolo de aria „povestii“–cea de-a doua tabara repartizata valului recent de prozatori. Daca în excelentul „Degete mici“ am participat la placerea de a lasa de izbeliste rotitele narative abia puse la cale ale unui fals policier si de a gusta eschiva în detaliu si atmosfera, cu „Zilele regelui“ epicureismul stilistic al autorului pare sa îsi adjudece fara drept de apel partida.
În comparatie cu romanul de debut al lui Florian, naratiunea e aici mai închegata compozitional si nu deviaza pe piste mincinoase. Totusi, interesul este suscitat numai în mica masura de ceea ce li se întâmpla efectiv printului dezradacinat în noua sa monarhie sau devotatului sau dentist berlinez. Indiferent de cursul epic, farmecul cartii se etaleaza egal pe fiecare pagina ca efect al retoricii si al paradei de simturi. Fata de noctambulicul Mateiu sau cinic-crepuscularul Agopian, de care, pe buna dreptate a fost apropiat din directia scriiturii artiste, Florian e un gourmet al savorilor diurne. Forfota strazilor, devalmasia tarabelor, minutia vesmintelor alcatuiesc un Bucuresci pestrit, de Halima, debordând senzorial ca Dublin-ul lui Joyce sau Danzig-ul lui Grass, desi fara pregnanta ontologica a acestora. De remarcat ca, în ciuda bogatiei de tonuri si miresme, densitatea descrierilor care, pe multe portiuni, înghit simtitor epicul, este una în primul rând enumerativa: „Herr Strauss se obisnuise cu vânzoleala târgovetilor, cu înghesuiala carutelor, cotigilor, trasurilor si carelor, cu nerozia animalelor de povara, cu strigatele bragagiilor, placintarilor si iaurtarilor, cu ghionturile si sotiile ucenicilor, cu mersul leganat al calfelor si cu privirile alunecoase ale negustorilor, cu asaltul asupra pravaliilor, cu doamnele oprite în fata vitrinelor si cu palariile domnilor umblând pe deasupra multimii“.
Doua consecinte decurg de aici. Mai întâi, prin mobilarea ei desavârsita, proza lui Florian are rotunjimea fictiunii veritabile. Forta de a crea, fara proptele sociologice sau autofictionale, un univers autonom, cu o functionare de ceas elvetian, în care fiecare piesa vibreaza dupa rostul ei, servind unui întreg spectaculos, e momentan egalata doar de alti câtiva–Bogdan Popescu, Razvan Radulescu, Florina Ilis. Ca lumea din „Zilele regelui“ are toate portitele captusite o demonstreaza, de asemenea, siguranta nominala (exista o uriasa galerie de nume de toate natiile) si dexteritatea portretistica atasata acesteia (Carol Szathmary are „o figura de sturz satul“), precum si verva aproape paranoica a explicitarilor parantetice–“unul dintre cai (o iapa sura si înaltuta)“.
Pe de alta parte însa, romanul îti lasa impresia ca ti se scurge cumva printre degete si ca-si epuizeaza farmecul deîndata ce-l consumi. E, altfel spus, o chestiune de dozaj imediat si evaporare rapida. Stilistica autorului e de la un capat la altul impecabila, dar e la fel de valabil faptul ca uneori gratia în exces devine suspecta de usuratate. Desigur, nu-i deloc putin lucru sa izbutesti o scriitura în primul rând savuroasa în conditiile în care atâtea productii contemporane înca se mai chinuie sa te zguduiasca din toti rarunchii prin false drame existentiale.
Cum spuneam, în „Zilele regelui“ suprafata expresiei absoarbe tot interesul. Coloristica ansamblului si iscusinta miniaturala a descrierilor tind, spre exemplu, sa dobândeasca o precedenta pur picturala asupra unor zone de adâncime sau tensiune epica. Nefiind un context activ, de greutate specifica (asa cum se simtea, cu subtilitate, în „Degete mici“), istoria mare ia doar accentul decorativ de tesere a atmosferei. Din calatoria la Istanbul pentru preluarea firmanului domnesc ramâne senzatia de langoare indusa de ceaiul Amanita Muscaria si de tarmurile Bosforului, diplomatii români se poarta prin saloanele europene „serpeste“ si „unduitor“, sultanul, desi „nu era un balaur turbat“, „sufla abur cald asupra Principatelor, sporind zaduful“. Contextul blurat are consistenta aburoasa a unei ilustrate de epoca. Romanul lui Filip Florian nu traverseaza asadar de la firul ierbii intimitatea secolului XIX, cum s-a sugerat, ci îi fura patina pentru a recompune platonician un avatar idilic al vremii apuse: lumina strazilor seamana uneori cu „smîrcurile putrede si cu codrii mohorîti ai vrajitoarelor“, „lumea e mai mult decît banuim“, iar povestea e una despre „fuga din lume, despre seninatate si împacare“.
Si personajele centrale plutesc într-un straniu vag caracterologic. Regele Carol, dentistul Joseph Strauss, iubita sa Elena Ducovici sau prostituata oarba Linca sunt–în afara pastei groase de nuante, miresme, detalii vestimentare–cetosi, daca nu chiar simplist conturati, în maniera stilizata a fiziologiilor mai degraba decât prin metoda realista a monografiei. Carol e glacial si usor ursuz, Joseph e un burghez cumsecade cu serioase aplecari spre hedonism, Elena e patimasa si materna. Dramele lor–precum ostilitatea întâmpinata de Carol o data cu primele reforme sau moartea mamei si surorii lui Joseph care îl decide sa caute o viata noua într-o tara straina–sunt altminteri dezvaluite en passant, cu discretie. Predispozitia divaganta a prozatorului si vagabondajul punctului de focalizare, prea capricios pentru a zabovi asupra unui singur erou, sunt, în schimb, de la sine graitoare; fuga discursiva întârzie mereu psihologizarea: „Regele (...) parea în apele lui. Iar apele nu se zareau oricum si oricând, erau tainice, precum nuantele verzui ale zilei, ajunse ca matasea-broastei de cînd norii se strînsesera unii în altii“.
De fapt, eroii cei mai intensi nici nu sunt oamenii însisi. Este, o data, „prohabul“ regelui, prelunga si sâcâitoarea lui melancolie si revansa triumfala pe care si-o ia, ca un „pruncut mare si vesel“, în bratele prostituatei oarbe. Este, apoi si mai cu seama, motanul Siegfried. Pisicofil sa nu fii si partidele deocheate ale acestuia cu mâta Manastamirflorinda, zisa si Rita, nu au cum sa te lase rece. „Fosnetele amorului“ dintre cei doi se soldeaza cu franjurarea tapiteriei dentistului si cu scrierile compuse avântat de motan celui care i-a adus-o pe „copila fara seaman“. Irezistibila retorica anacreontica a acestor pasaje captureaza, printr-o punere în abis ludica, spiritul de înflacarare si romantism desuet al epocii.
Adevaratul personaj, nu numai al „Zilelor regelui“, ci, s-ar zice, în general al modului filipin de scriitura, tinde sa devina detaliul. Fiind un vârf pe care autorul îl atinge, bizantinismul sau ar putea sa constituie, pe viitor, si un aspect mai problematic de „maniera“. Precizia flamanda a executiei sclipeste în împrejurarile cele mai aparent nesemnificative: „Înauntru, hangiul mînuia repezit bidineaua si asuda ca vai de el (îsi tot scotea palaria peticita si-si stergea chelia cu o cîrpa), femeia icnea si se ridica mereu pe vîrfuri (descurcîndu-se greu cu trupul ei bondoc), fata se misca înainte si înapoi, în genunchi, cu camasa iesita din betelia fustei (lasînd la vedere o bucata alba, plina de alunite, din pielea spatelui)“. Episodicul devanseaza mereu principalul, detaliile semifiligran au, în lectura, o forta de aspiratie de maelström, orice obiect obscur, coltisor, nuanta sunt potentiale gauri negre ale imaginatiei. Scrisul lui Florian e format din cutii cu nenumarate si nebanuite rezonante, iar ramificatiile si rasturnarile de situatie nu sunt atât la nivelul firului narativ propriu-zis, câta vreme fraza singura poate fi o aventura micro-epica în sine.
În orice caz, ca istorie romantata, cartea pica taman bine publicului românesc, obisnuit, în anii din urma, sa regurgiteze trecutul într-o forma estetizata, dupa cum o arata succesul unor produse de la albumele cu Bucurestiul interbelic la ultimul film al lui Nae Caranfil. „Zilele regelui“ este, mai mult decât rafinatul „Degete mici“, (si?) un roman pentru marele public. Nu întâmplator s-a vorbit în aproape fiecare prezentare de „placerile oferite cititorului“. Prozatorul se joaca aici cu un balans expert între delectare si deruta, înainte ca prima sa devina satioasa, iar a doua sa para criptica. Doar daca nu cumva doreste cu tot dinadinsul sa faca pe lupul cel rau, cititorul lui Filip Florian nu prea are motive sa fie si hypocrite lecteur. Nu i se lasa, de altfel, nici distanta de desfasurare pentru asa ceva, întrucât pozitia sa e dirijat una moale si simpatetica. Pe de o parte, autorul îl rasfata cu o fraza-bibelou, cu portii de romantism si idilic, cu un regim intimist al imaginilor (frecventele referinte culinare). Pe de alta parte, e jucat pe degete (pâna ajunge „harcea-parcea“, cum spune Istodor pe blog), prin twist-urile abia perceptibile ale logicii, care amesteca ametitor detaliul si sugestia: „Nu simtea nici oboseala, nici plictis, nici chin, mersul lui era ca o unduire, unduirea era dîra unui sarpe lenes, serpuirea trebuia sa se întîmple, întîmplarea se chema soarta, sarpele era galben si punctele de pe pielea lui pareau stropi de cerneala (or, dintr-o vopsea galbena amestecata cu una albastra, ce culoare se alege?), serpuirea se confunda cu tonurile vazduhului, unduirea la fel, mersul dentistului era una cu lumina zilei de miercuri, numai ca sensul si scopul mersului nu puteau fi descifrate“.
Fumând viziuni la tot pasul, scrisul lui Filip Florian extrage (doar) spuma realitatii si a cuvintelor.