Între Becky Sharp si Mrs. Dalloway
articol aparut in Cultura, nr. 200 din 2008-11-20» cultura cultura literarã »
Autor: Alex Goldis
Mult comentatele interventii ale lui Paul Cernat din ultimele câteva saptamâni, desi utile pentru o discutie sincera si lipsita de prejudecati, sufera de inadecvare la realitatea literaturii de azi–sunt, mai simplu spus, usor defazate. Daca cronicarul „Observatorului cultural“ ar fi reclamat o criza a prozei românesti la începutul anilor 2000, când singurii prozatori tineri cu oarecare vizibilitate erau Alexandru Vaculovski, Ioana Baetica, Adrian Schiop sau Ionut Chiva, ar fi avut cu siguranta dreptate. Pentru cine se întreaba însa foarte serios ce-a facut proza româneasca tânara în ultimii cinci ani, lucrurile se schimba radical. Trebuie sa fii putin miop sau rauvoitor sa nu-ti dai seama ca de la sterilitatea autenticist teribilista care domina scriitura tinerilor acum doar câtiva ani la varietatea de formule si de stiluri de azi e o cale destul de lunga, pe care proza tânara a parcurs-o totusi într-un timp-record. Ceea ce s-a petrecut e chiar o schimbare a „canonului“: în timp ce autofictionarii s-au retras urgent de pe scena noii literaturi („escortati“ poate si de tinerii cronicari cu discernamânt), astazi, ea este dominata de prozatori autentici, cu scriituri mature: constructiei narative ample, pe diverse paliere, a Florinei Ilis îi raspunde minimalismul sardonic, dar inspirat, al lui Sorin Stoica. Scriitura terorist-stilistica a lui Filip Florian contrasteaza placut cu incontinenta fabulatoare a lui Bogdan Popescu. Egofictiunea idilica si fantasta care l-a readus în prim-plan pe Razvan Radulescu face casa buna cu cotidianul plin de „semne“ din proza lui Florin Lazarescu sau cu investigatiile tipologice din fictiunile lui Dan Lungu.
Ca proza româneasca se afla pe un val ascendent o dezvaluie si imaginea în relief a unei „generatii de creatie“ care-i cuprinde nu doar pe tinerii amintiti mai sus, ci si pe foarte actualii veterani Petru Cimpoesu, Radu Aldulescu sau Horia Ursu. Atâta timp cât nu-i comparam de la început cu Tolstoi sau cu Thomas Mann, ei pot alcatui o generatie complexa, cu drept deplin de existenta într-o literatura nu supradotata, dar normala. La urma urmei, motivul pentru care acesti autori ne apar, înca, zdrobiti de traditie, ar putea fi nu numai o chestiune de axiologie, ci si de gestionare critica. Desi avem în prezent o armata de cronicari tineri foarte buni, niciunul nu pare atras, ca saizecistii de pilda, de studierea fenomenului actual într-o maniera sintetica. S-ar putea ca proasta imagine de ansamblu despre proza (literatura) contemporana sa provina pur si simplu din lipsa abordarii ei altfel decât prin inevitabil partiala cronica literara. Caci daca am sta sa comparam putin metafizicul mediatic din romanele Florinei Ilis cu cel din proza lui Florin Lazarescu, modelele sociale din fictiunile lui Dan Lungu si ale lui Petru Cimpoesu, mitologia mitteleuropeana la Horia Ursu si Filip Florian, resorturile optiunii actuale pentru un scenariu narativ cât mai direct opus complicatului textualism optzecist, s-ar putea sa ajungem la concluzii contrare cu cea a superficialitatii unei întregi generatii. Daca pe termen scurt criticii actuali pot sprijini prin cronica scriitorii tineri, ma tem ca pe termen lung lipsa interesului pentru asezarea lor într-o perspectiva mai larga a istoriei literare va dauna imaginii de ansamblu a generatiei. Cele mai influente instrumente critice cu privire la literatura contemporana sunt douamiismul sau milenarismul, termeni care nu spun nimic despre specificitatea unei generatii. Departe de mine sugestia ca un critic ar avea misiunea de a face lobby (piaristul e cea mai detestabila specie de critic), cred ca fara o viziune care sa problematizeze identitatea unei generatii, vor avea de pierdut inclusiv individualitatile ei. Avem multi cronicari literari, dar putini critici ai actualitatii pregatiti sa intuiasca tendintele si categoriile dincolo de comentariul strict al unei carti. Nu stiu, asadar, cât e vorba aici de o criza a prozei, cât de una a criticii însesi. Ma mir ca un specialist al lecturilor ideologice si al strategiilor critice, asa cum a dovedit Paul Cernat ca este în volumul lui despre avangarda, nu stie ca o capodopera nu e doar valoare intrinseca, ci si valoare adaugata.
Un exemplu recent despre vitalitatea prozei actuale îl constituie debutul unei autoare precum Tatiana Dragomir, care, desi a obtinut premiul Uniunii Scriitorilor pe 2007 pentru volumul „Fotograme“, a fost destul de evitata de comentariile critice. Sa speram doar ca odata cu reeditarea la Cartea Româneasca (volumul de anul trecut aparea la Casa Cartii de Stiinta din Cluj), scriitoarea va intra într-un circuit normal al vietii literare. Proaspata e „vocea“ Tatianei Dragomir nu doar pentru ca autoarea e debutanta, ci si pentru ca reactualizeaza o formula pe care o crezusem cu totul discreditata la noi în ultima vreme: romanul de analiza. Reticenta fata de complicatiile psihologice–fata de introspectie în general–e împartasita atât de egofictionari (cu obsesia lor de a spune totul cât mai direct si mai transant), cât si de prozatorii care au propus, din antipatie fata de tehnicismul optzecist, reîntoarcerea la poveste. Nimic artificios-plictisitor însa în cartea Tatianei Dragomir. Desi romanul surprinde la ralanti o singura zi din viata unei femei, micile înscenari psihologice, completate de o serie întreaga de povesti secundare, atribuite unor voci foarte „colorate“, te fac sa urmaresti firul naratiunii cu sufletul la gura.
Lunga si torida sâmbata din viata Magdei Dudas, personajul central al Tatianei Dragomir, face, ca la James Joyce sau la Virginia Woolf, cât un destin întreg, caci pâna la sfârsitul zilei eroina traverseaza un adevarat ritual de initiere care-i modifica aproape complet personalitatea. „Fotograme“ este, din acest punct de vedere, un excelent Bildungsroman desfasurat cu încetinitorul, însa fara grandilocventa si gravitatea naratiunilor simbolice. Înainte de a-si câstiga nobletea sufleteasca a femeilor Virginiei Woolf, Magda seamana mai degraba cu Becky Sharp, o „orfana din initiativa proprie“, snoaba si arivista, care-si paraseste familia dintr-un acces de gelozie adolescentina, în momentul în care afla ca mama sa este din nou însarcinata. „Fotograme“ este, de altfel, o excelenta cronica a capriciilor feminine de toate vârstele si calibrele, fina îndosariere de insesizabile rivalitati si de rautati onctuoase. Cu exceptia lui Mitu, tatal Magdei, personajele masculine sunt instrumentale si lipsite de interes. Sub verbiajul plin de buna dispozitie al întregului roman (schimbul alert de registre între nervozitatea „vocii“ Magdei, savuroasele scrisori ale lui Piri si colocvialitatea unei naratoare obisnuita sa-si ciupeasca ironic personajele) se ascund, însa, relatii feminine crude. Cele mai bune pasaje, specifice Tatianei Dragomir, înregistreaza subtila înfruntare pentru putere si pentru autoritate din interiorul unor comunitati strict feminine. O lupta întotdeauna piezisa si ocolita, disimulata sub zâmbete si complicitati, dar cu atât mai feroce. De retinut nu doar „fotograma“ Magdei care, pe punctul de a iesi din copilarie, îsi daruieste papusa preferata unei fetite mai mici în schimbul unor exercitii fizice istovitoare pentru micuta, ci si neobisnuita istorie a Despinei. De departe cel mai pregnant personaj al romanului, ca o portita deschisa spre latura expresionist-întunecata a „Fotogramelor“, mama iubitului Magdei e un ciudat caz patologic: femeie extrem de atragatoare, Despina decide în tinerete sa renunte la gleznele picioarelor, aruncându-se sub tren. Mai mult, e o exhibitionista careia îi place sa-si povesteasca ritualic experienta, ca marturie a puterii nelimitate asupra sa, dar mai ales asupra celorlalti. Sub aparenta comunicarii si a deschiderii, încercarea de înlaturare a Magdei din viata fiului sau ia forma unei rememorari nemiloase a „accidentului“–impresionanta forta prozatoarei de a construi naratiuni nervoase si tensionate, fara a ocoli sau a eufemiza climaxul (aici, Bianca Burta Cernat are dreptate: desi mediul „Fotogramelor“ e aproape exclusiv feminin, proza Tatianei Dragomir n-are nimic din ceea ce numim, cliseistic, scriitura feminina): „Metalul începuse sa trepideze usor sub pulpele ei încrucisate, mângâindu-i-le. S-a întins pe spate, cu palmele sub ceafa si a-nchis ochii. S-a descotorosit de gleznele sensibile si blajine, ca de niste pantofi incomozi pe care-i azvârli sub pat dupa o noapte de chef si nu-i mai încalti niciodata. De acum, eliberata, putea sa-si traiasca pe plac!“.
Personajul cel mai complex, care da masura capacitatii analitice a autoarei, ramâne, totusi, Magda Dudas. Caci, daca din relatarile blajin-rautacioase ale prietenei din copilarie Piri ea arata într-adevar ca Becky Sharp, nu e mai putin adevarat ca celalalt fir al naratiunii (dilatarea interminabila a unei sâmbete) ne-o dezvaluie complicata interior ca Mrs. Dalloway. Traversata de foarte dese caderi de tensiune sufleteasca si de tot atâtea regenerari, Magda are o interioritate instabila si teatrala, ca un permanent schimb de decoruri. Momentele de criza ale personajului sunt întotdeauna pasaje de o uimitoare plasticitate. Iat-o în cabina de informatii claustrofobica în care lucreaza („În mijlocul acestui vacarm se simtea ca pusa într-o vitrina. Trecatori si curiosi se perindau prin fata ferestruicii ca s-o adulmece–era o vulpe în vizuina ei, amenintata de copoii care latrau afara si-si rânjeau boturile hidoase. Rareori reusea sa desluseasca o voce limpede.“) sau în postura de singuratate absoluta: „Instantaneu depresia de care a fugit o ajunge din urma si o umple de la picioare pâna-n vârful creierului. Vizualizeaza imaginea: silueta ei încremenita, ca un recipient transparent, cum erau sticlele acelea de coniac sub forma de femeie, în care se varsa un fluid tulbure, ce o cuprinde pân' la pulpisoare, apoi pân' la tâtisoare si pân' la creieras, care începe sa-i pluteasca în deriva, stafidit. Câh!“). Pastrând proportiile, celebra afirmatie a lui Ibraileanu despre Hortensia Papadat-Bengescu i se potriveste si Tatianei Dragomir, caci „scriitoarea nu are senzatii simple de la lucruri, are serii, are manunchiuri de senzatii“.
I se poate imputa romanului doar insuficienta coeziune dintre identitatea exterioara si cea interioara a personajului principal. Cochetaria si superficialitatea diurna a Magdei si a mediului în care traieste fuzioneaza destul de greu cu pasele intelectualiste care fac din ea „o bulimica vizuala“ sau o colectionara de fotografii rare. Concentrata pe de o parte asupra acuitatii pasajelor introspective si, pe de alta parte, asupra nenumaratelor pliuri si digresiuni narative, prozatoarea uita sa rotunjeasca perspectiva de ansamblu. Din aceasta cauza, revelatia din final–întoarcerea acasa dupa o lunga ratacire de douazeci de ani–pare instrumentata livresc.
Dincolo de mici scapari de constructie inevitabile la prima carte, Tatiana Dragomir e o prozatoare adevarata, care merita toata atentia. Caci, ca sa adopt si eu jargonul criticii actuale, nu stii niciodata de unde sare „capodopera“.