În graba
articol aparut in Cultura, nr. 200 din 0000-00-00» cultura cultura literarã »
Autor: GEORGE NEAGOE
Studiul Anei Selejan este scris la repezeala. Pare ca autoarea se afla sub presiunea unui termen limita pâna la care trebuia sa depuna manuscrisul. Rezultatul cercetarii seamana cu un inventar de informatii, utile într-adevar, dar lipsite, de cele mai multe ori, de punctul de vedere al autoarei. As fi vrut sa primeze analizele personale, nu însemnarile extrase din presa timpului respectiv.
Cartile se scriu din carti
Citind lucrarea Anei Selejan, am descoperit pretutindeni anxietatea influentei. Dar nu în sensul acordat de Harold Bloom. De aceasta data, am resimtit frica Anei Selejan ca se va gasi cineva care sa profite de pe urma pistelor deschise de „Tradarea intelectualilor“ si de „Reeducare si prigoana“. O teama transformata în graba de a rotunji un proiect. De altfel, nu cred ca pot explica altfel prezenta capitolului „Dinamica dezbaterilor literare“: „cu riscul de a ma repeta, voi reproduce s…t, rezumând dinamica dezbaterilor literare din etapa de tranzitie spre realismul socialist (1944-1948), surprinsa în cartile mele «Tradarea intelectualilor» si «Reeducare si prigoana»“ (p. 11).
Nu-i reprosez dorinta de a oferi alte date despre o „perioada de tranzitie“, despre care mai toti stim în mare, dar nu si în adânc. Ma surprinde placut meticulozitatea de a face istorie literara la firul ierbii. Din pacate însa, munca autoarei ramâne la stadiul de istorie, de înregistrare, de semnalare. N-am întrezarit niciunde vreun criteriu de selectie. Apar aproape toti poetii cu volume editate în acei patru ani. Cel mult, scriitorii sunt împartiti fie în functie de grupul literar în care au activat constient: suprarealistii (Gherasim Luca, Virgil Teodorescu, Paul Paun, Gellu Naum), Cercul Literar de la Sibiu (Stefan Augustin Doinas, Radu Stanca, Ioanichie Olteanu), fie în functie de paradigma literara pe care o ilustreaza (simbolism, modernism, intimism, ermetism).
Chiar daca cercetatoarea se apara, sustinând ca „o istorie literara onesta, obiectiva, nu trebuie sa cuprinda numai vârfurile ori numai literatura onorabila, careia i s-a dat, prin exercitiul analitic, certificatul de valabilitate estetica, ci sa fie imaginea cuprinzatoare a intrarilor, iesirilor si ramânerilor, mai mult sau mai putin temporare, în peisajul durabil al valorilor literare“ (p. 10), nu cred ca gresesc afirmând ca istoria literara nu înseamna letopiset. Las la o parte discutia despre istoria literara obiectiva. Problema a fost transata demult. Nu revin la G. Calinescu si la spiritul critic al oricarui istoric literar. Si nici la observatia banala ca subiectul alege modul cum ordoneaza obiectele.
E o inflatie de scriitori. Evident ca prezenta lor are menirea de a configura o fata cât mai „onesta“ tranzitiei poeziei spre realismul socialist. Însa dezideratul autoarei a creat un dictionar al literaturii. Rasfoindu-l, nu stii ce volum merita atentia cititorului de azi. As fi fost interesat sa vad cum citeste Ana Selejan poezii vechi de peste 60 de ani, ramase încapsulate, în cele mai multe cazuri, în receptarea imediat urmatoare tiparirii. As fi vrut sa stiu daca „Plantatiile“ lui Constant Tonegaru sunt fertile sau aride, daca mai rezista asediului „Cetatile albe“ ale lui Dimitrie Stelaru, daca „Izobarele“ lui Mircea Popovici îsi pastreaza constanta presiunea lirica. Desi cercetatoarea anunta în „Precizari“ ca, bineînteles, „tot pentru veridicitatea imaginii liricii, am încercat sa conturez soarta cartii, de la receptarea în vreme, la posteritatea ei critica“ (p. 6), miza ramâne, în general, neacoperita. Pasajele extrase din „Natiunea“ sau „Contemporanul“ sunt binevenite, însa ele reduc poezia la întâmpinarile lui G. Calinescu si Al. Piru sau la discreditarea unui Ovid S. Crohmalniceanu. Or, pe cât de interesanta este, pentru anii respectivi, ponegrirea ideologica de stânga asupra liricii, pe atât de ineficienta si inutila este astazi. Navala discreditarilor nu ofera nicio informatie despre valabilitatea literara a cartilor. Dar si judecatile lui G. Calinescu trebuie revizuite. Îmi vine greu sa cred ca Bacovia si-a exprimat „indignarea pentru guvernele politicianiste care n-au îngrijit de starea sanitara si edilitara a cartierelor muncitoresti“ (în «Natiunea», apud Ana Selejan, p. 63). De altfel, cercetatoarea afirma ca G. Calinescu, „lipsit de «organ» estetic pentru modernismul extrem sau experimental, într-o cronica literara («Natiunea», 1 dec. 1947), nu agreeaza formula de debut a lui Mircea Popovici“ (p. 105). As fi fost captivat daca Ana Selejan agreeaza ori nu primul volum al poetului. Însa n-am descoperit asa ceva. Cel mult comparatii între afini. Si nu doar în ceea ce priveste grupul receptat ca omogen: Tonegaru-Stelaru-Crama, caruia i se adauga Mircea Popovici, ci si în cazul reprezentantilor Cercului Literar de la Sibiu sau al suprarealistilor.
Notite si inventare
Hotarât lucru, Ana Selejan aproape ca nu vrea sa lase vreo amprenta proprie. Lasa, în schimb, sa vorbeasca sursele primare si secundare. Numai ca, uneori, citatul masiv, încarcat de valenta „onestitatii“, scufunda interventiile autoarei, care se rezuma la precizari tematice, la întocmirea unui inventar al decorului poetic, la identificarea mastilor lirice. Informatiile sunt strânse în cataloage sistematice si tiparite sub forma de notite „cu liniuta“. Exemplele elocvente sunt Tonegaru, Popovici si Crama (cf. p. 92-111), fiecare cu liste abundente, însa nu starui asupra lor. Poezia lipsita de angajare politica primeste acelasi mod de abordare cu lozincile în versuri despre omul nou, soldatul sovietic, Lenin, Stalin, proslavirea revolutiei rosii, lupta proletariatului pentru reconstructia tarii, înfratirea dintre secera, ciocan si condei, scrise de „inginerii sufletului“ din „generatia de la 23 august“.
Merita laudata competenta Anei Selejan în tratarea volumului „Una suta una poeme“ de T. Arghezi. Las deoparte observatiile cu privire la necesitatea unei editii critice si a schimbarilor efectuate la reeditari (cf. p. 172-174). Sunt în mare masura de acord ca „niciun alt volum arghezian nu dezvaluie, într-o masura estetica atât de elocventa, impactul constiintei cu istoria, cu problemele grave ale contemporaneitatii“ (p. 176). Poate ca este cartea care depaseste „Florile de mucigai“ si una dintre certitudinile valorice ale intervalului 1944-1948. Din pacate nu prea gasesc si altele, pentru ca discutia despre „Stante burgheze“ de Bacovia este închisa de câteva întrebari retorice: „exista lirism în aceasta simplitate formala maxima, în aceasta economie severa a stilului si în banalitatea imaginilor ?“ (p. 59) sau „au mai multa putere de expresivitate si de adecvare la starea poetica ce urmeaza sa fie exprimata cuvintele neîncorsetate în savante «mijloace» artistice si sintactice ?“ (ibidem).
Îmi ramân în minte putine carti, însa multe nume. Iar cel al Sandei Movila a influentat cantitativ numarul de pagini al cercetarii. Probabil ca reprezinta un arhetip al poetului evazionist convertit în slujba proletariatului. Sau poate ca despre ea, Ana Selejan a scris în tihna si nu în graba.