Dezbatere cu moderator partizan
articol aparut in Cultura, nr. 200 din 2008-11-20» cultura cultura literarã » Stricto sensu/ri
Autor: AL. CISTELECAN
Chiar daca ar merita, nu toate cartile pot avea succes. Nu-i cum, nu-i unde, nu-i cu cine; poate nici pentru cine. Fireste ca nu ne paste (desi nici exclusa absolut nu-i) o asemenea primejdie de inundatie a gratiei; dar pâna sa se produca efectiv primejdia, ramâne normal ca mai toate cartile sa fie oarecum fara succes. Nu mai filosofam acum pe seama faptului ca succesul trebuie sa ramâna exceptie si ca nu poate deveni regula; destul ca e asa si nu mai adaugam unei nedreptati de fapt si o nedreptate de teorie. Cum succesul e, asadar, prezervat, celelalte carti se pot bucura cel mult de atentie. Atentia e un lucru ce i se poate cere criticii; spre deosebire de succes, calitate inefabila, necontrolabila, atentia e dintre calitatile profesionale si, ca atare, poate fi profesata. Se si pretinde (oarecum implicit, dar cu atât mai rezolut) ca ea e profesata. Poate nu excesiv de scrupulos, dar nici strict diletant. în orice caz, oricât de eroic vegheaza si oricât de distributiva i-ar fi atentia, trebuie sa admitem ca si critica e uneori distrata. Iar asta e lucru grav, caci daca naturaliter cartile de succes sunt putine, cele care merita atentie sunt si mai putine.
În atentia eseistilor români de ambele strane
O carte care merita atentie–si merita si de acum încolo–e „Tragicul si crestinismul. Pe firul cugetarii critice si teologice românesti“ a lui Gabriel Petric (Editura Emia, Deva, 2005). Sper sa ma-nsel (si chiar cât mai grav), dar n-am prea vazut comentarii care sa-i acorde aceasta atentie, nici baremi pe cea minima; în afara de cel al lui Traian Stef („Familia“, nr. 11-12/2005), pozitiv si aplicat si în care Gabriel Petric e pus în linia „harnicilor scolastici ardeleni“; de pe vremuri, desigur. E o asezare de merit–si pe merit -, dar nu mai putin nedreapta totusi. Caci ea vine ca un premiu dat modestiei autorului si subtitlului. Ce-i drept, Gabriel Petric precizeaza, riscant de modest si de onest, chiar din capul locului (în Argument), ca si-a propus doar sa cerceteze „din unghi bibliografic-descriptiv“ „în ce masura si în ce chip“ e prezent si reprezentat raportul crestinism-tragic în „eseistica, filosofia si teologia româneasca“ (p. 7). Pare, deci, o lucrare de sistematizare si pregatire a terenului în favoarea absentei „lucrari de anvergura“ invocata în chiar primul rând al cartii; o cercetare, asadar, de scrupul, care poate fi (dar poate nici sa nu fie) premisa viitoarei lucrari. Nu e de tot sigur ca o asemenea promisiune e continuta în cercetarea de fata. în orice caz, nu sub forma unui angajament solemn. Dar premisele viitoarei carti sunt deja puse în aceasta riguroasa cercetare de pionierat. Iar Gabriel Petric nu-si sistematizeaza doar fisele, chiar daca face asta metodic si în primul rând. E adevarat ca la fiecare nod al problemei el procedeaza, deliberat si conventional, prin sistematizarea bibliografiei, luând-o, gospodareste, pe rând, mai întâi cea laica, apoi cea teologica. Dar tot atât de adevarat e ca propriul concept joaca la fiecare nod problematic si se precizeaza pe masura ce acestea sunt desfacute. E un dans exegetic cu trei pasi; primul sintetizeaza (dar si analizeaza) starea problemei pe latura literar-filosofica, al doilea–pe latura teologica, iar al treilea insinueaza propriul concept (ori macar propria atitudine). Miscându-se într-o intersectie atât de aglomerata, în care se îmbulzesc filosofi, literati, esteticieni si teologi, ar fi fost de asteptat ca Gabriel Petric sa fie luat la rost din toate partile. El a dus, însa, o viata linistita, cel putin pâna acum; asta, cel mai probabil, din pricina ca nu prea avem (desi am avea destui, dupa statistica) specialisti–un fel de specialisti amatori–care sa se poata misca nonsalant dintr-o parte în alta, dintr-o strana în cealalta. Cum teologii-s ocupati cu ale lor, filosofii cu ale lor, iar literatii asisderea, nu-i de mirare ca Gabriel Petric se plimba de unul singur prin cele trei domenii. E drept ca se plimba cu maxima reverentiozitate fata de toata lumea (nici c-am vazut eseist mai politicos), dar asta nu înseamna ca nu-i pe cale de a comite erezie; erezie de toate felurile si fata de toata lumea; erezie teologica, erezie literara, dar mai ales erezie de opinie fata de autoritati; cum ar veni, asadar, erezie de originalitate. Celor mai venerati maestri (primus inter pares fiind Gabriel Liiceanu) omagiile le sunt prezentate, de fapt, sub forma de obiectii. Iata, de pilda, o astfel de obiectie cu greutate, având de referinta excluderea (de catre Liiceanu) a tragicului din religios: „divinitatea facuta om (Iisus Hristos) poate fi tragica? Caci aici se afla punctul nodal, inima unei teorii a tragicului crestin“ (p. 41). Si cum curajul obiectiilor creste din obiectie în obiectie, Gabriel Petric si adauga imediat: „Si chiar divinitatea în absolut, la o privire scrutatoare nu iese din unghiul tragicului: pentru ca exista cel putin o limita (iubirea) peste care nici ea nu poate trece“ (idem). Sâmburele unei peratologii a divinitatii e cu asta aruncat, iar peratologia respectiva se si iveste (ce-i drept, înca doar schitata) mai încolo. Dar ca Gabriel Petric umbla ca pe ace printre conceptele cu care opereaza e lucru de la sine dat, caci nimeni n-a slefuit conceptele cu migala si precizia cu care au facut-o teologii. Cu toate astea, avântul dezbaterii
n-as zice ca nu-l duce direct la lucruri primejdioase, între care aceasta ipoteza a tragicului ce functioneaza si dupa moarte (dupa moartea crestineasca, desigur): „trecerea pragului mortii poate fi o iluzie pentru necredincios, dar pentru cel care crede (...), ea fiind reala, îl trimite într-un orizont cu limite specifice, în care continua sa functioneze structurile tragice“ (p. 65). Niste structuri, s-ar zice, definitive, care functioneaza si în paradis. Iar asta doar pentru a vedea potentialul de erezie al smeritului Gabriel.
Divinitatea tragica
Daca nu punctul de pornire, cel putin perspectiva de fuga a problemei o constituie, pentru Gabriel Petric, „edificarea unei fenomenologii a divinului, raportata la fenomenologia tragicului“ (s.aut.) (p. 14). Macar pentru ca „e mult mai putin interesant si rodnic“ sa decretezi „ca fenomenul crestin se afla în afara tragicului, data fiind credinta neabatuta în viata de apoi“ decât sa cercetezi „pas cu pas conceptia crestina si ideea tragica, ca fenomene“ (idem; se putea, desigur, mai multa atentie). Asa punând lucrurile, ai zice ca întreaga demonstratie e animata mai degraba de scrupule estetice, de nu chiar estetiste, decât de ratiuni mai grave. Dar nu pentru a face pe interesantul–sau pentru ca e mai interesant asa–pledeaza Gabriel Petric pentru existenta unui tragic crestin; cartea nu e una de virtuozitate, ci una de constiinta, de interogatie.
Desigur ca dezbaterea trebuia luata–si e luata–chiar de la punctul decisiv: exista sau nu exista tragic în crestinism. Pozitiile sunt departajate cu nerv sintetic si prin invocarea argumentelor celor mai tari. La plebiscit, rezultatul e net în favoarea celor care resping compatibilitatea dintre tragic si crestinism (ma adaug si eu la coada). Dar asta nu e ceva care sa-l intimideze pe Gabriel Petric; e doar ceva care-i ascute si mai tare argumentele. Abia cedeaza, la prima mutare de argumente, tragedia crestina, ca, la a doua mutare, recupereaza tragicul crestin: „daca nu avem o tragedie crestina propriu-zisa, în schimb tragismul crestin reiese cu toata evidenta din toate expresiile si manifestarile de credinta. Problema care ramâne deschisa este (...) aceea a existentei unui tragic crestin“ (p. 31). Epifaniile acestuia le cauta, le gaseste si le inventariaza Gabriel Petric, strabatând scrutator o padure referentiala. Epifaniile conceptuale, fireste; sau, si mai precis, posibilitatile de asemenea epifanizare.
Astfel de conditii (dupa mine, înca fragile, înca inefabile) nu pot fi întrunite decât în viziune personalista si centrate, fireste, pe persoana Fiului. Discutia purtata de Gabriel Petric e destul de subtila, cu atât mai mult cu cât de la bun început se porneste de la ideea unui tragism de paradoxe; a unui tragism care nu poate fi atacat decât dinspre institutia libertatii si a liberului arbitru. Pe fondul acestor institutii, garantate, nu doar înfiintate de Divinitate, emerge relatia mai traumatica ori doar mai angoasanta cu transcendentul si tot pe el se evidentiaza „cadrele peratologiei divine“ (p. 118). Pasii pe care îi face argumentatia lui Gabriel Petric sunt, de regula, foarte migaliti, cu terenul slefuit în prealabil cu mare atentie; dar din loc în loc ei se transforma în salturi temerare. Asa si aici. Abia îi concedem lui Gabriel Petric–mai mult ca premiu de argumentare, de subtilitate–ca se poate vorbi de asemenea peratologie, ca numaidecât el si sare în miezul primejdiei, întrebându-se (si – ne) daca „putem concepe pe Dumnezeu tragic? Lui Dumnezeu-Tatal îi e proprie categoria tragicului?“ (idem). Cartea lui Gabriel Petric e una cursiva, blânda, dar din loc în loc accelereaza ametitor. Din aceasta clipa, fireste, restul cartii e doar un argument extins pentru un da, cât de timid ar fi el. Dar un da pe care sa-l auzim chiar din Biblie, nu doar de la exegeti, de rând sau sfinti. Normal ca acesta ar fi un da de autoritate–si în scopul lui Gabriel Petric izoleaza câteva povestiri biblice cu potential (caderea îngerilor, jertfirea lui Isac, Iov); premise, toate, ale tragediei de pe cruce, caci, finalmente, „structural, Iisus este, totusi, un erou tragic, un vinovat fara vina“ (p. 197), îi rezulta lui Petric. Se mai colectioneaza, fireste, si alte argumente în favoarea unui tragic divin, dar ele par, totusi, mai degraba metaforice decât riguroase, chiar si atunci când sunt luate de la somitati. Nu-s mai convins decât eram de compatibilitatea dintre tragic si crestinism, dar sigur am urmarit o dezbatere foarte strânsa si foarte riguroasa; o dezbatere în care rolul de moderator asumat de Gabriel Petric a fost încalcat de rolul de combatant.