Nichita Stanescu. Poezia erotica (III)
articol aparut in Cultura, nr. 200 din 2008-11-20» cultura cultura literarã » În ariergarda avangardei
Autor: EUGEN SIMION
Cu ce sa încep pentru a dovedi aceasta transformare radicala de stil si de substanta? Cu falsele lui romante, desigur, acelea în care cântecul de lume traditional primeste nestingherit speculatia interioara, miturile, vederile unui serafism de sursa eminesciana, dar si propozitiile mai brutal prozaice pe care Nichita Stanescu le-a învatat de la Bacovia. Când scrie, la începutul unei elegii de dragoste: „e o întâmplare a fiintei mele“ si marturiseste ca fericirea de a iubi este mai puternica „decât oasele mele“, ne dam numaidecât seama ca solemnitatile si sfintenia discursului erotic traditional sunt în primejdie. O alta retorica amoroasa este pe cale, ziceam, sa se înfiripe. În ea, cuvintele nu sunt dinainte frumoase, împodobite, au aici alte calitati, mai modeste (cuvintele sunt lungi si sticloase), iar lumea poetului capata si ea însusiri noi: e „prelunga si în nesfârsire“... Iubirea ca atare nu mai este, ca la romantici, o suferinta dulce cu cauzalitati misterioase si dimensiuni cosmice, iubirea este, repetam, sugestia poetului care recupereaza si reformuleaza stilurile, o întâmplare a fiintei, o stare de mirare, cum zice mai jos: „Ce bine ca esti, ce mirare ca sunt!/ Doua cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se,/ doua culori ce nu s-au vazut niciodata,/ una foarte de jos, întoarsa spre pamânt,/ una foarte de sus, aproape rupta/ în înfrigurata, neasemuita lupta/ a minunii ca esti, a-ntâmplarii ca sînt.“
Poetul se joaca, evident, cu vorbele, rescrie propozitiile mari despre dragoste, afectând o suferinta devoratoare. Iubirea nu mai misca luna si alte stele, iubirea este comparata cu un animal pradator: leoaica tânara si vicleana care paralizeaza trupul îndragostitului si desface natura în cercuri. Poemul care dezvolta aceasta fantasma („Leoaica tânara, iubirea“) a placut si place înca generatiilor tinere de cititori tocmai prin usoara lui afectare. „Ah“-ul lui Ienachita este transcris într-un limbaj capabil sa primeasca o imaginatie care se plimba usor prin mai multe planuri ale existentei, de la curcubeul miraculos la barbie si sprânceana: „Leoaica tânara, iubirea/ mi-a sarit în fata./ Ma pândise-n încordare/ mai demult./ Coltii albi mi i-a înfipt în fata,/m-a muscat leoaica, azi, de fata.// Si deodata-n jurul meu, natura/ se facu un cerc, de-a-dura,/ când mai larg, când mai aproape,/ ca o strângere de ape./ Si privirea-n sus tâsni,/ curcubeu taiat în doua,/ si auzul o-ntâlni/ tocmai lânga ciocârlii.// Mi-am dus mâna la sprânceana,/ la tâmpla si la barbie,/ dar mâna nu le mai stie./ Si aluneca-n nestire/ pe-un desert în stralucire,/ peste care trece-alene/ o leoaica aramie/ cu miscarile viclene,/ înca-o vreme,/ si-nca-o vreme...“
De aceeasi factura si în acelasi stil euforizant sunt scrise si poemele urmatoare: aerul este dungat, sunetele sunt lungi, mantiile lungi ale norilor au stele la subtiori, lucrurile sunt îndragostite, pânzele sufletului sunt umflate de dor si alte speculatiuni care sugereaza deliciile unui sentiment tânar si o fantezie care stie sa combine lucruri care n-au mai fost pâna acum puse laolalta: „eu stateam la o margine-a orei/ tu – la cealalta,/ ca doua torte de amfora.“
Tipul ideal feminin în aceasta perioada serafica si vizionarista a lui Nichita Stanescu este femeia tânara „aromita, visatoare“, putin lunatica, întinsa – nu pe patul mortii ca la Bolintineanu – ci pe un pat de nouri negri („Dansul“). O varianta a ei este, s-a retinut, „lupoaica aramie“ vicleana si ispititoare. Chiar sentimentul de dragoste este în aceasta ambianta „aramiu“ si „violet“ (violetul este, se stie, o culoare bacoviana!). În fine, spatiul acestei feerii care este iubirea devine si el aramiu si violet („un câmp aramiu, un câmp violet“) si în el se adapostesc, eminescian, îndragostitii nichitieni: „tâmpla lânga/ coasta lânga coasta“ („Muzica“). Un vers ce vine, poate, din filosofia Zen sugereaza faptul ca tânarul îndragostit, calit în asteptari lungi si însufletit de o pasiune fara limite, capata puteri magice: privirile lui fac sa creasca arborii si sa înfloreasca florile albastre („Portret de adolescenta“). Alteori, aceeasi privire îndragostita sparge „lemnul tristetii“, agita „crabii mâinii“ si trimite delfinii sa loveasca în cer cu coada prora lunii...
În aceasta feerie erotica se aude, uneori, câte un vechi accent arghezian („bate-n arbori ora“) sau patrund pe furis îngerii si alte figuri de aer ale romantismului. Un amestec de profan si serafic pe care poetul cu o uluitoare capacitate de inventie stie sa-l traga spre spatii lirice necunoscute. O secventa aleasa la întâmplare din acest spectacol de sublimitati puse în slujba unei vechi teme în poezia sentimentala: celebrarea parului iubitei, semn al unei frumuseti neasemuite – cum ziceau poetii cei vechi. Nichita Stanescu alege ca punct de referinta banalul par decolorat de soare, nu divinii nuri ai femeii din versurile lui Ienachita si Conachi. În jurul acestui element de romanta poetul construieste un poem seducator încheiat cu o stranie rugaciune: „Tarmul s-a rupt de mare si te-a urmat/ ca o umbra, ca un sarpe dezarmat.// Trec fantome-ale verii în declin,/ corabiile sufletului meu marin// Si viata mea se ilumineaza,/ sub ochiul tau, verde la amiaza,/ cenusiu ca pamântul, la amurg./ Oho, alerg si salt si curg// Mai lasa-ma un minut/ Mai lasa-ma o secunda/ Mai lasa-ma o frunza, un fir de nisip,/ mai lasa-ma o briza, o unda// Mai lasa-ma un anotimp, un an, un timp.“
O rugaciune (forma curenta în discursul îndragostit, semnalata ca atare de Barthes) lipsita de umilinta si spaima, o rugaciune – de putem spune altfel – care solicita gratia senzuala, împlinirea simturilor, bucuria spiritului amoros... Nu trece neobservata, aici si în poemele din aceeasi constelatie lirica, obsesia timpului, a tacerilor si a departarilor luminoase: „tu lânga pamânt, eu lânga nouri,/ tu lânga tacere, eu lânga ecouri,/ tu lânga bataia grea/ rasarita din inima mea,/ eu lânga bataia muta/ a secundei smulsa din minuta...“
Timpul, ca si departarea, are însusiri pozitive, nu decimante. Timpul „se înconvoaie“, secunda se sfarma, clipita se încarca de emotiile tânarului îndragostit, în fine, întregul univers si toate fortele lui vazute si nevazute participa la acest mare spectacol care este dragostea. Lânga timpul solar, în poem apar pasarile albe care oua pe cer luna, cometele sure, dar si „limba dupa-amiezilor“, „bolovanii albastri ai ochilor“, coastele, vâna de la gât, glezna, piciorul de gazela, mâinile si, în genere, toate partile trupului... Uneori aceasta imensa înscenare asociaza miturile cunoscute, ca Artemis, zeita fecunditatii si a vânatorii. „Tigrii sunt zvelti, fiindca-i iubeste ea./ Ea e Artemis! Ea poate, ea stie./ Palisandrii
se-nchina cu umbra grea,/ când trece si suna sandaua ei vie./ Ea-si tine inima în trupul meu/ si coama si-o tine în ramuri./ E arcul ei vertical curcubeu!/ De degete-i flutura flamuri./ Ea e Artemis! Vorbeste când vrea./ Tace când vrea, ca delfinii./ Ea vede zigzaguri numai de stea/ si gândeste ca iarba, în linii!/ Ea-si tine timpul în reci nisipuri/ dintr-o clepsidra de noapte-zi./ Daca vrea ea, pe chip, sapte chipuri/ ca ale mele-i pot straluci!“
Alteori poetul alege ritmurile si tonalitatile romantei („Ploaie în luna lui Marte“) pentru a sugera o iubire tânara si impetuoasa prin mansardele sarace ale orasului. Pusa pe muzica de Alifantis, romanta continua sa seduca pe admiratorii lui Nichita Stanescu. Ea începe cu un vers în stil bacovian: „Ploua infernal,/ si noi ne iubeam prin mansarde./ Prin cerul ferestrei, oval,/ norii curgeau în luna lui Marte.// Peretii odaii erau/ nelinistiti, sub desene în creta./ Sufletele noastre dansau/ nevazute-ntr-o lume concreta.// O sa te ploua pe aripi, spuneai,/ ploua cu globuri pe glob si prin vreme./ Nu-i nimic, îti spuneam, Lorelei,/ mie-mi ploua zborul, cu pene.// Si ma-naltam. Si nu mai stiam unde-mi/ lasasem în lume odaia./ Tu ma strigai din urma: raspunde-mi, raspunde-mi,/ cine-s mai frumosi: oamenii?... ploaia?... // Ploua infernal, ploaie de tot nebuneasca/ si noi ne iubeam prin mansarde./ N-as mai fi vrut sa se sfârseasca/ niciodata-acea luna-a lui Marte.“
„Artemis“ figureaza un mit mai complex si, în interpretarea poetului, mitul sta complice, seducator la întâlnirea dintre mai multe sugestii. Este vorba de un poem erotic sau un poem despre puterile misterioase ale gratiei divine în natura? O gratie si o divinitate, evident, feminina, puternica si seducatoare?! Versurile pot fi citite în mai multe registre. A doua ipoteza este ca, prin Artemis, Nichita Stanescu figureaza, în genere, magia feminitatii. O nedeterminare programata, o strategie în care autorul cartii „O viziune a sentimentelor“ devine expert.
***
Cum am putea încheia aceasta repede ochire (pentru a-i relua vorba) aruncata poeziei erotice a lui Nichita Stanescu? Prin a repeta ceea ce am spus de mai multe ori în acest eseu: Nichita Stanescu este un mare liric erotic, cel mai important probabil – prin numarul mare de poeme si prin originalitatea imaginatiei si a scriiturii sale – de la Eminescu încoace. A scris în mai multe chipuri si aproape despre toate situatiile existentiale pe care le provoaca dragostea, un sentiment pentru el fundamental. A asociat erosul cu alte teme si chiar în discursul erotic a adus toate fantasmele sale lirice. A reabilitat un model liric ce parea completamente pierdut (modelul Ienachita Vacarescu-Anton Pann), l-a trecut prin lirismul fundamental al lui Eminescu si, în genere, prin reveria romantica, a luat de la Arghezi ceea ce era de luat si de la Ion Barbu ceea ce acesta respinge (poezia lenesa), a traversat teritoriul Bacovia, dar n-a învatat de la el lectia disperarii metafizice, în fine, Nichita Stanescu a combinat miturile si stilurile si a scris un poem de dragoste în care toate lucrurile se amesteca si se redimensioneaza. Nu-i un poet al jalei, cultiva mai degraba în momentele de contrarietate o melancolie luminoasa si o tristete rodnica. Revigoreaza liric cântecul de lume fara a-l spiritualiza prea mult. Îi lasa lascivitatea, tonul jalalnic si prefacut, în fine, regândeste în termenii modernnitatii „Spitalul amorului“ si îl populeaza cu fantasme necunoscute pâna acum în literatura.
Femeia din aceste poeme inteligente si prefacute este celebra ibovnica slavita din poezia de la începutul secolului al XIX-lea, trasa spre teritorii mai pure. În „Sensul iubirii“ si „O viziune a sentimentelor“ domina fata ingenua, eminesciana, în poezia de maturitate locul ei este luat de muierea care uneste concupiscenta senzuala cu însusirile serafice. O Venera îngereasca, o Afrodita uranica, Minerva iesita din tâmpla ideii? „Muierea“ din poemele lui Nichita Stanescu nu are aceste însusiri mitice. „Afrodita“ lui (termenul îi apartine) poate fi lasciva, dar nu este niciodata – am semnalat – vulgara. „Nurii“ ei nu se reveleaza în totalitate. Este pasionala, suparacioasa, uneori dispare si, în singuratate, se înfrumuseteaza – cum am vazut. N-o paraseste, chiar în momentele ei de demonism, acea „diafanitate arhangheleasca“ pe care G. Calinescu o observa în poezia erotica a lui Eminescu. Cu o observatie: diafanitatea nu umbla niciodata singura în poemele lui Nichita Stanescu. Este însotita de toate semnele unei feminitati concupiscente. Concupiscenta si, în acelasi timp, serafica, în stare sa lumineze universul si sa sminteasca fantezia poetului. Exista un mit predilect în poezia de dragoste a lui Nichita Stanescu? Exista mai multe, dar unul care sa exprime varietatea temelor si sa cuprinda toate miscarile imaginatiei sale nu exista.
Daca încercam o mythaliza, cum face Denis de Rougemont în „L'Amour et l'Occident“ (1993) si „Les Mythes de l'amour“ (1961), ce observam în cazul poemelor erotice ale lui Nichita Stanescu? Observam, întâi, ca el foloseste câteva mituri si personaje mitice (Chiron, Anfion, Ulysse, Orfeu, Euridice, Galateea, Enghidu, Minerva, Artemis), dar niciunul nu se refera, explicit si integral, la mitul erotic. Cel mai apropiat de el ar putea fi poemul „Euridice“ din volumul „Dreptul la timp“ (1965), evocarea unei sublime „secunde înnodate de clipita“ într-o iarna sentimentala scânteietoare. Acum au loc „povesti silabice“, istorii, destainuiri si tot acum: „Glasul se rupea sub sarutul,/ pe care ti-l da ne-nceput începutul.“, cu alte cuvinte: un anotimp sentimental inaugural în care elementele cosmice se amesteca fara mari efecte lirice cu fantasmele obisnuite ale autorului („vederea orelor“, aerul care se emotioneaza în preajma obiectului erotic, noaptea ce luneca „pe roata inimii“), etc. Mitul ramâne discret în spatele lor. Orfeu din „Maretia frigului“ (1972) este simbolul, în genere, al poetului, nu al poetului îndragostit. El strabate cetatea purtând întâi un soim cârtitor pe umar (daimonul, constiinta lui tagaduitoare?), apoi poarta acelasi soim sugrumat în mâna, fara a fi vazut, auzit, înteles de cineva. Un vechi simbol liric pe care Nichita Stanescu îl traduce în limbajul lui. Minerva este o sugestie a feminitatii virile, în sensul mitului, dealtfel. În tânara femeie aspra, cu ochii mari, poetul banuie viitoarea zeita mândra si înmarmuritoare. Când paseste, frunzele tremura si devin fieroase, iar lacrimile ei se preschimba în gloante. Zeita tine în mâna o raza de lumina transformata în lance grea de fier. Poemul, usor demonstrativ, oscileaza între elogiul si totodata contestatia feminitatii razboinice: „Aceasta tânara femeie aspra/ va deveni zeita./ Ochii ei mari, privirea ei în globuri negre,/ sandaua ei ce-nmarmureste/ sub pas, plecata, lama ierbii,/ îmi spun ca ea va deveni zeita./ Si frunzele pe ramuri, deodata,/ fosnind deasupra ei se fac de fier,/ de fier ca sabia curbata – creanga/ pe care ea o da cu mâna-n laturi./ Desigur ea va deveni zeita,/ desi acum e numai aspra/ si tânara femeie, cu ochi mari.// Chiar lacrima din ochiul ei, când pica/ strafulgerând spre miezul sferei mari,/ în fier de glonte se preschimba./ Eu simt si stiu cum în curând/ aceasta tânara femeie aspra/ va deveni, va deveni zeita,/ si-n bratul drept va tine-o raza de lumina/ schimbata-n lance grea, de fier.“
Mitul nu este, nici aici, asimilat, individualizat, ramâne doar un obiect de studiu liric. Contestarea femeii înselatoare (demonul eminescian!) capata forme mai dure în „Târfa sofisticata“ (vol. „Necuvintele“, 1969), singurul poem – dupa stiinta mea – în care Nichita Stanescu, neasemuit de tandru si pudic de regula când e vorba de imaginile feminitatii, înaspreste tonul si coboara fantezia lirica în zona pamfletului. Pamfletul ramâne, totusi, nesigur pentru ca portretul târfei sofisticate se pierde în nedeterminari, nuante si metafore nereusite („gloante de plumb în butoiul cu haz“). Doar începutul poemului da o sugestie mai fina despre ambiguitatea femeii demonice: „Ea are aerul plin de îngeri/ de aceea respira greu/ Pietrele poti si le-nsângeri/ degeaba, cu prezenta ta mereu/ Ea explica, ea are nuante“
*
G. Calinescu era de parere în 1947 ca femeia n-a intrat în literatura româna sau, mai exact, ca figura femeii este stearsa si inesentiala: „barbatii tind a face o arta fara femeie si sunt poeti care n-o cânta aproape deloc, ca Arghezi, de pilda, ca Barbu, chiar ca Blaga; Eminescu era misogin, totusi mai afirmativ în misoginismul lui decât poezia moderna unisexuala.“ Criticul pune aceasta vina în seama femeii românce pentru ca, explica el, femeia arata un dezinteres maxim pentru omul exceptional. Or, adauga el – cam misogin, ramâne vorba între noi – misiunea nobila a femeii pe lume este aceea de „a stimula misticismul barbatului“. Misticismul înseamna în cazul de fata simtul creatiei mari si cultul spiritualitatii înalte... O opinie pe care sub forme mai blânde o are, în fond, si E. Lovinescu, când este vorba de imaginea femeii în literatura româna unde predomina imaginea femeii virile.
În privinta poeziei, judecata lui G. Calinescu nu se verifica, totusi, în totalitate. Arghezi si Barbu n-au aratat, adevarat, o mare sensibilitate fata de tema erosului, dar alti poeti importanti (Macedonski, de pilda, si în genere simbolistii) n-au facut decât sa cultive si sa sporeasca mitul femeii sublime si misterioase sau, prin contrast, arhetipul femeii fatarnice. Sa ne amintim doar de poemele lui Minulescu pe aceasta tema, poeme admirate de câteva generatii. Interesul pentru mitul erotic este însa mai vechi în poezia româneasca si el s-a asociat, la primii versificatori, cu arta de a scrie. Cum am dovedit în alta parte („Dimineata poetilor“), arta de a iubi a stimulat la poetii Vacaresti si la Costache Conachi arta de a scrie. „Simbatia“ pe care o reclama Conachi este o forma de agapé (ca si prietesugul) si, în genere, Ikanok (Conaki citit invers) amesteca într-o forma primara miturile feminitatii. Ibovnica lui slavita este, o „dumnezeire“, ceea ce în termeni mitici înseamna o Afrodita Urania cu unele însusiri platonice (Afrodita Pandemos) etc.
Cum se situeaza Nichita Stanescu în aceasta traditie? El porneste, am spus de mai multe ori pâna acum, de la modelul neoclasic al Vacarestilor si de la modelul irmoaselor (cântecele de lume) cultivat de Anton Pann, modernizându-le. O infuzie discreta de emotie intelectuala si o schimbare, masiva, a temelor si figuratiei poetice. Înca o data: care sunt miturile pe care el le aproximeaza, le modifica sau le ocoleste în aceasta noua varianta a „Spitalului amorului“? Denis de Rougemont spune ca în lirica erotica pe care o cultiva intens trubadurii si o reiau la începutul secolului al XIX-lea romanticii functioneaza doua mituri fundamentale: Tristan si Don Juan. Tristan reprezinta iubirea mistica, pasiunea unica prelungita în transcendent. Don Juan ilustreaza varietatea, nestatornicia în iubire, orgoliul viril, seductia profesionala si senzualitatea fara pasiune spirituala. Primii nostri poeti sunt, mai toti, niste Don Juani care se închipuie Tristani. Seducatori de meserie, ei se jelesc si anunta nenorociri capitale. Reclama tot timpul mila si manifesta o voluptate a umilintei si a chinului. Iubirea este pentru ei o boala plina de bucurii ascunse. Dar urmasul lor? Nichita Stanescu nu opteaza, am impresia, integral pentru niciunul din aceste arhetipuri. Nu este nici un Don Juan seducator, nici un Tristan logodit cu pasiunea mistica si, deci, cu suferinta. „Afrodita“ lui este, cum s-a vazut, când îngerul înconjurat de inefabilele universului material, când „Muierea“ care cumuleaza virtutile angelice cu senzualitatile, complicitatile femeii mature în situatiile existentiale cele mai variate. Venera nichitiana se naste, putem spune, nu din spuma marii, ci din placerile, vederile, singuratatile, disperarile si, din nou, bucuriile unui spirit ce trece grabit printre miturile si modelele literaturii în cautarea unui miracol pe care nu-l defineste niciodata în totalitate. Si are dreptate pentru ca rostul miracolului este sa fie cautat, nu definit. Esenta poeziei erotice este, în definitiv, cautarea mitului (miracolului) erotic si patimirea (trairea) lui.