Iluzia comunismului – partea I
articol aparut in Cultura, nr. 200 din 2008-11-20» cultura cultura politicã »
Autor: Bogdan Duca
Într-o carte recent aparuta, dar din pacate subiectiva si inegala, Daniel Barbu constata ca uitam prea adesea faptul ca stafia comunismului, care ne tot bântuie, a avut o întrupare foarte concreta în istoria noastra. Pentru profesorul Barbu trupul era „Partidul Comunist Român. Poate ca unul din bratele Partidului era Securitatea. Celalalt era însa justitia. Armata era pavaza de pe piept. Inima batea în presa si în uniunile de creatie, iar mintea era adapostita de Comitetul Central. Torsul era purtat în lupta ideologica de dominatie a societatii de picioarele celor patru milioane de membri.“1 Daca îi adaugam pe candidatii la statutul de membru de partid, pe pionieri, soimi ai patriei, informatorii de la Securitate ce nu erau membri de partid, avem, pentru 16 decembrie 1989, o imagine teribila asupra societatii românesti: o societate posedata de spectrul lui Marx.
Cu sau fara Comisia Tismaneanu
Cu un asemenea popor, desfigurat pe o perioada de 50 de ani de un regim totalitar bine fundamentat ideologic si bine sustinut politic, nu poti face trecerea la normalitate printr-o simpla înlocuire a structurilor de conducere. Nevoia unui proces de decomunizare a fost si este resimtita în România. Dar nimeni nu a facut, pâna în 2006, ceva concret în acest sens.
Desigur ca a existat aventura CNSAS-ului, acea institutie a carei activitate–ne place sau nu–neconstitutionala ne arunca în pragul unei distopii. Datorita CNSAS-ului, Securitatea comunista si-a îndeplinit cu brio misiunea de aparatoare a comunistilor, sacrificându-si informatorii si oferind imaginea unei Românii comuniste în care, ca sa dam exemple concrete, Corneliu Vadim Tudor si Adrian Paunescu erau victime, iar Alexandru Paleologu si Mona Musca erau calai.
Abia în anul 2006, când Presedintele Basescu (un om fata de care am o mie si una de rezerve) a acceptat riscul de a condamna regimul comunist, procesul decomunizarii a început sa se puna în miscare.
O prima etapa a fost cea a constituirii unei Comisii Prezidentiale pentru Investigarea Crimelor Comunismului, cu scopul oferirii unui suport documentar actului propriu-zis al condamnarii.
De ce era nevoie de o Comisie? Toti contesta acum utilitatea acestei Comisii prezidentiale si a raportului sau final, dar senzatia mea este aceea ca, daca Presedintele Basescu ar fi condamnat comunismul fara suportul unei astfel de Comisii, atacurile nu ar fi fost mai putin numeroase. Deoarece, daca sunt onesti cu ei însisi, marea majoritate a celor care sunt vehementi în atacarea Comisiei nu au atât treaba cu aceasta structura a Administratiei prezidentiale, cât au o problema cu însasi ideea condamnarii comunismului.
Când a solicitat alcatuirea unei Comisii, Presedintele a fost sincer si direct. El nu avea experienta de viata care sa îl îndreptateasca sa emita o judecata personala cu privire la regimul comunist. Fusese membru al PCR, facuse parte din categorii sociale privilegiate (fiu de ofiteri, ofiter de marina, comandant de nava, reprezentantul NAVROM la Anvers) si nu se putea considera o victima, ci un privilegiat (e drept, de „esalon IV“) al regimului. Aceasta Comisie trebuia sa îi ofere Presedintelui o imagine cât mai clara asupra raului comis de comunism.
Judecarea comunismului
Trebuia Comisia sa judece comunismul? Nu! Scopul ei era acela de a face un rechizitoriu, util Presedintelui, pentru ca acesta sa poata decreta, cu constiinta împacata, condamnarea regimului comunist. De aceea, caracterul Raportului final al Comisiei a fost unul multiplu: cercetare stiintifica, depozitie a martorilor acuzarii si pledoarie pentru condamnarea regimului comunist. Nici mai mult de atât si nici mai putin de atât...
Presedintele Comisiei a fost ales Vladimir Tismaneanu. Din punctul meu de vedere, cel mai potrivit om pentru o astfel de functie. Din punctul altora, cel mai nepotrivit.
Vladimir Tismaneanu întruneste multiple calitati care îl fac indispensabil pentru orice discutie serioasa despre comunismul si postcomunismul românesc. El provine din nomenclatura comunista, cunoscând structurile de putere ale regimului în intimitatea lor. De asemenea, a fost unul din cei mai promitatori intelectuali marxisti din perioada comunista. Cu o astfel de pregatire si origine, Tismaneanu devine dizident, fuge din tara si se apropie de cercurile conservatoare americane. Convertirea lui Tismaneanu este una clara si definitiva. Din profesor de marxism, devine un politolog reputat, specialist pe problema comunista si pe postcomunism. Cartile sale devin parte din bibliografia obligatorie a oricarui student la stiinte politice care vrea sa înteleaga comunismul si Estul Europei în a doua jumatate a secolului XX. Putea sa fie o alegere mai buna decât aceasta pentru conducerea Comisiei prezidentiale?
Cei care l-au contestat pe Vladimir Tismaneanu au facut-o invocând originile sale comuniste. Acuza a fost formulata de neprieteni în contextul în care nu prea aveau în acel moment ce sa îi reproseze lui Vladimir Tismaneanu. Problema este ca aceasta acuza inepta (totusi, chiar experienta sa marxista si din comunism, era un atu important), a prins în mentalitatea unui popor în a carui psihologie colectiva ideea de schimbare, de convertire, se pare ca nu prea este bine definita.
Componenta Comisiei a fost, la rândul ei, subiectul si prilejul unor numeroase polemici si dezbateri. Eu însumi am avut îndoielile mele asupra unora dintre membri, dar si bucuria de a vedea în Comisie un istoric si politolog obiectiv precum Cristian Vasile, fata de care am tot respectul si toata simpatia.
Concluziile activitatii acestei Comisii s-au constituit într-un voluminos raport, pe baza caruia Presedintele a putut sa întocmeasca discursul de condamnare, pe care trebuia sa îl rosteasca apoi în fata Camerelor reunite ale Parlamentului României.
Si acum curge cerneala (sau, ma rog, curg pixeli) pe tema acestui raport, intrat în folclorul urban sub numele de „Raportul Tismaneanu“. Chiar daca se consuma cerneala si energie electrica pentru contestarea acestui document, consumul e, de cele mai multe ori, inutil.
Un Raport consultativ
În aceeasi carte din care citam la început, domnul Alex Cistelecan, de altfel un intelectual subtil, citit în autori pe care nici nu voi avea curajul sa îi rasfoiesc, da de înteles ca raportul final al Comisiei noastre ar fi fost perceput drept un Raport final, un soi de Coran al comunismului valah. Lui i se alatura un profesor precum domnul Adrian Paul Iliescu; la dezbaterea ce a însotit lansarea cartii, domnul Costi Rogozanu a afirmat, cu nedisimulata candoare, cum ca Presedintele Basescu ar fi dat chiar citire acestui raport final în Parlament. Teribil efort pentru Presedinte, daca a facut asa ceva....
Sa îi dezamagesc pe simpaticii nostri critici? Desigur. Raportul final este final doar pentru ca este concluzia activitatii Comisiei prezidentiale si nu pentru ca ar fi ultimul cuvânt în materie de comunism românesc.
Mai mult chiar, nu este un text normativ decât pentru Presedintele ce si-a fundamentat discursul de condamnare pe acest raport al Comisiei prezidentiale. Acest lucru nu este crezut de tineri intelectuali, precum un domn Andrei State, care în acelasi volum de pomina trânteste cu juvenila candoare cum ca acest raport ar fi (Doamne fereste! De unde i-a venit ideea?) un soi de bula papala în materie de comunism, impusa de catre Cotroceni istoricilor.
În concluzie, putem sa citim raportul, sa îl discutam, sa îl contestam sau sa îl ignoram. Mult mai important si de impact este discursul de condamnare rostit de Presedintele Basescu, probabil unul dintre cele mai frumoase discursuri rostite în România ultimilor 60 de ani.
Raportul final ramâne doar prima si cea mai voluminoasa sinteza de istorie a comunismului românesc de dupa decembrie 1989. Daaa! Are nenumarate lacune, are multe puncte slabe, argumentatia pare sa „scârtâie“, pe ici, pe colo. Dar, daca criticii acestui raport se pronunta doar din nemultumire fata de calitatea documentului, de ce nu contribuie la completarea lui? Senzatia mea este însa aceea ca marea lor majoritate îsi formuleaza criticile din cu totul alte motive. Iar principalul motiv ar fi: nevoia de comunism, nevoia de a se întoarce în patria lor, Uniunea Sovietica, cum cu mai mult sau mai putin talent literar o face (într-o alta carte, desigur) chiar unul dintre co-autorii cartii pomenite, domnul Vasile Ernu.
Dar asupra slabiciunilor (unele discutabile, altele indiscutabile) ale acestui raport final voi vorbi într-o continuare a acestui eseu.
O stafie vesnic neobosita
Acum, se cuvine sa mentionam ultima etapa desfasurata pâna acum din acest proces al comunismului: declaratia din Parlament a Presedintelui României.
Ca un extremist ce sunt, am fost si sunt înca nemultumit de acest discurs. De ce? Deoarece cred ca exista o vina a întregului nostru popor pentru tot ceea ce s-a petrecut în cei 45 de ani de iad comunist. Nu este Ceausescu mai vinovat decât aplaudacii ce îl alegeau si îl reconfirmau în servile sedinte si mitinguri de elogiere.
Dar totusi, acest discurs cuminte (din punctul meu de vedere) a avut efectul unui exorcism. Dracii comunismului, câti mai salasluiesc prin fosta Casa a Poporului, au urlat ca din gura de sarpe încercând sa împiedice exorcizarea.
Iata ca au trecut doi ani de la eveniment si înca stafia comunismului, bine asezata în minti si în suflete tinere, reactioneaza la amintirea evenimentului, evitând însa sa se lege de textul propriu-zis al exorcismului (discursul prezidential), text prea soft din punct meu de vedere, dar teribil de dureros pentru ei. Asa ca... se leaga de raportul final. E mai comod.
Dar cum dracii sunt fiinte inteligente, iar duhul marxismului are scoala, nu gluma, strategiile neomarxiste sunt mult mai viclene: de exemplu, se aduna câtiva intelectuali tineri la o bere si pun de un volum colectiv împotriva anticomunistilor. Si pentru ca ei singuri nu ar face nici vânzare cartii si nu da nici bine ca în carte sa apara doar ei, caci neomarxismul, gen antifa, pe care îl practica presupune ceva mai multa conspirativitate, mai invita si alti critici ai Raportului final, doar-doar lasa impresia pluralitatii de idei... Numai ca ei nu stiu ca scriu atât de interesant încât au parte si de cititori inteligenti, ce pot sa faca distinctia între textele unor intelectuali de stânga, centru sau chiar dreapta seriosi si cele ale armatei de Che Guevara în tenisi, purtând saluri voluminoase la gât.
1 Daniel Barbu, „O istorie naturala a comunismului românesc”, în Vasile Ernu, Costi Rogozanu, Ovidiu Tichindeleanu (coordonatori), „Iluzia anticomunismului. Lecturi critice ale Raportului Tismaneanu”, editura Cartier, Chisinau, 2008, p.95.