Despre rechinitate
articol aparut in Cultura, nr. 200 din 2008-11-20» cultura cultura politicã »
Autor: Valentin Protopopescu
Cuvântul rechinitate nu exista în vocabularul limbii române. L-am inventat eu. El desemneaza acea stare mentala care îngaduie subiectului sa faca tabula rasa din absolut orice are legatura cu moralitatea, respectul, civilitatea, solidaritatea si omenia. Pe scurt, rechinitatea defineste umn anumit fel de a fi în lume. Ea nu s-a nascut astazi, dar pare sa dea masura vremurilor postrevolutionare.
În chip necesar, între vârsta biologica si rechinitate exista legaturi extrem de strânse. Cei din generatiile epocii de tranzitie, copii si juni, se simt deosebit de bine în aceasta stare existentiala. Este a lor, îi exprima, îi favorizeaza, îi ajuta sa-si atinga potentialul maxim. Rechinitatea este mediul în care subiectii cu vârste fragede se simt perfect. Lipsiti de scrupule, grabiti în a apuca orice fel de beneficii fara trauma pricinuita de banala interogatie „dar oare merit?“, convinsi ca li se cuvine totul si ca nu datoreaza nimic, îmbatati cu certitudinea ca un contract are o singura parte (cea care îi priveste pecuniar), tinerii zilelor noastre buimace sunt în stare sa calce pe cadavre doar sa-si vada telul realizat. Ideea de meritocratie le ramâne fundamental straina, la fel si cea de reciprocitate gratulatorie. Lumea, de fapt întreg cosmosul, exista doar pentru ca necesitatile lor sa fie împlinite. Restul nu e decât detaliu pasager.
Sigur ca junii nostri postdecembristi nu au pus monopol pe rechinitate. La rigoare, ei nici nu aveau cum sa ajunga a descoperi respectiva conditie umana daca nu ar fi beneficiat de maestri, de modele, de adevarati guru ai rechinitatii. Cine sunt acestia? Pai, mai toti infractorii de drept comun care ne conduc de doua decenii tara, rataciti cu fatalitate în viata politica, economica, culturala, sanitara, mondena, sportiva si de orice alta natura. Ca e vorba de critica literara „tânara“ sau de juniorii partidelor politice, aceleasi trasaturi: rictus al insului avid de putere, juisanta în a-si elimina partenerii vremelnici, coruptibilitate sprintara, moralitate zero, ipocrizie cu carul si agresivitate dezinvolta. Acestia sunt parametrii succesului în epoca noastra, fara exceptie. Rechinitatea nu cunoaste sex si nici vârsta, chiar daca tinerii reprezinta masiv o asemenea stare existentiala. Spuneam ca junii rechini ai contemporaneitatii au deprins bunele obiceiuri ale statutului lor crescând pe lânga niste redutabili maîtres penser. Pai cum sa nu imite juniorul pedelist ritualul de antropofagie politica pus în opera de actualul sef al statului si icoana a congregatiei oranj, Traian Basescu, cel care a îngurgitat mai multi fosti parteneri decât am eu degete la mâini, eliminându-i apoi fara nici un regret? Cum sa nu imite tânarul om de afaceri comportamentul marilor baroni ai economiei românesti, adevarate paradigme ale felului cum se face avere devalidând banci, fonduri de investitii si institutii publice? Pai cum sa nu imite junele poet ritualul de succes al maestrului sau, mâncator de cacat în palate comuniste ante si mare aparator al democratiei liberale în prezent? Sau învatacelul metafizic linia de atitudine a guruului sau, tacut aplaudac ceausist, iar acum mare rezistent anticomunist, monarhist si profet al economiei de piata (dar fara impozite platite la zi!)?
Mai afirmam ca si femeile, îndeosebi cele tinere, au acces la zona existentiala a rechinitatii. Acestea au înteles rapid cât de mici le sunt sansele unei ascensiuni profesionale si sociale într-o tara misogina pâna la delir cum e România. Asa ca fac rapid pactul cu diavolul, vânzându-si cât mai scump gratiile sexuale contra privilegii, bani si proptele ascensionale. O fac direct si exploziv, „la vedere“, cum se întâmpla în mediile televizionistice, artistice si publicistice; o fac indirect, discret, în mediile economice, intelectuale si academice. Tot curvasarie se cheama ca e, doar ca trânta erotica si trocul sexual nu sunt clamate ca atare. Asa ca „viitor de aur tara noastra are“, dupa cum spunea un cântec utecist. Cam trist, nu-i asa?