Povestea placii memorabile
articol aparut in Cultura, nr. 200 din 2008-11-20» cultura revista revistelor »
Autor: C. STANESCU
Greu si cu postumitatea: „Scriitorul epocii de azi“ – scrie Radu Voinescu în „Diagonale“-le buzoiene–“nu mai are postumitate. Nu s-a uscat bine cerneala ferparelor si lumea se grabeste sa uite. Uitam scriitori, condeie pe care pâna mai ieri îi adulam. Uitam artisti.“ Însa, ne previne directorul revistei, neglijând memoria celor dinaintea noastra ne expunem riscului de a inventa lucruri deja stiute. În consecinta, „E cazul sa ne gândim cum sa ne cultivam, cum sa ne educam memoria culturala.“ Sesizând pericolul ca postumitatea sa dispara, Uniunea Scriitorilor s-a gândit sa arunce în calea uitarii „proba marmurei“, respectiv, ornarea zidurilor între care au locuit scriitorii cu placi memoriale. Usor de zis, greu de facut. Despre „odisseea placilor memoriale“ scrie în „Diagonale“ Ion Lazu: „În ultimii ani, Uniunea Scriitorilor a initiat câteva proiecte de anvergura considerate în stare sa sparga zidul indiferentei generalizate de care atâta ne plângem … Actuala conducere doreste sa se implice cu vigoare în necesara actiune de reabilitare a prestigiului breslei în fata concetatenilor.“ Asa, concetatenii afla ca la sfârsitul anului 2007 erau confectionate 124 de placi memoriale pe care sunt trecute numele a 167 de scriitori. Dintre acestea, 91 de placi au fost deja fixate pe ziduri ca borne simbolice în ajutorul postumitatii. Cifra raportata de actuala conducere a Uniunii e impresionanta iar recordul sesizabil printr-o comparatie simpla din care rezulta ca în ultimii 60 de ani, ne informeaza Ion Lazu, Uniunea Scriitorilor a pus, cu o lene inexplicabila, doar 60 de placi memoriale. Anul si placa. Însa „proba marmurei“ se trece cu greu. Dificultati de tot felul concura la a o transforma într-o adevarata odissee : fapt incredibil, „totul a trebuit pornit de la zero, pentru simplul motiv ca nu mai exista o arhiva a Uniunii“. Odisseea începe cu stabilirea numelor merituoase, continua cu adresele si perioadele când nemuritorii au trait în casele respective si culmineaza cu aprehensiunile actualilor proprietari si locatari. „Ãstia ce mai vor ?! Ne lipsea noua placa lor memoriala !“. Mai întâi, proprietarii trebuie convinsi ca placa memoriala nu are urmari juridice asupra spatiului locativ în chestiune. Acordul dat cu suspiciune „placii memoriale“ e precedat de întruniri, sedinte de scara si de bloc care se tin sau nu se mai tin. Vin la rând dificultatile legate de stabilirea adreselor unor mari scriitori : Ibraileanu, Topârceanu, Iosif, Holban, Calugaru, Stelaru s.a. „Proba marmurei“ asteapta deseori luni si ani pentru ca imobilele sunt în reconstructie, în reparatii capitale. Apoi, supravietuitorii vecini cu scriitorii trecuti la cele vesnice n-au, în destule cazuri, o parere prea buna despre conduita fostilor lor colocatari : „Nu va fi fost autorele un colocatar cu deosebire agreabil, asta poate fi adevarat–consimte Ion Lazu–insa este dincolo de orice închipuire reaua vointa si ingratitudinea celor printre care au fost nevoiti sa-si duca zilele“. E cazul regretatului matein Radu Albala, care a locuit undeva în zona Pietei Filantropiei, într-o „vilisoara cocheta, proaspat renovata“. Dupa discutii si pertractari, decizia cade ca o ghilotina peste biata postumitate : „Am vorbit cu sotul, cu fiul, cu nora. Familia nu este de acord … Nu vrem sa ne mai amintim de acest nume … Dupa toate câte ni le-a facut. Nu si nu!“ Investigatiile lui Ion Lazu pentru a câstiga o farâma (o placa memoriala) de postumitate pentru Mihail Dragomirescu încep cu identificarea strazii pe care a locuit esteticianul român ca sa constate, stupefiat, ca strada respectiva a fost înghitita, a disparut fara urma de pe harta Bucurestiului. Însa dl Ion Lazu nu se lasa, cauta, gaseste si … scrie cu aceasta ocazie o pagina de proza de mare clasa : „A locuit pret de doua decenii la o unica adresa. Aleea Buzoianu 17. Repede deschid recentul plan al Bucurestiului, caut la litera, nu este. Localizez strada în planul urbei, caut în Planul orasului Bucuresti din 1938, deducând ca acum se numeste Caltuna. Din strada 11 iunie spre Parcul Carol, pe dreapta. La nr.17 aleea se înfunda. Zid înalt, în semicerc. Porti zavorâte. Însa nu lipsesc cele câteva interfoane. Sun ici, sun dincolo. Apare o tânara. Nu cu ea, cu PR. A doua tânara. Noi suntem o firma, niste firme. Trebuie sa discutati cu proprietarul. Proprietara. Locuieste aici ? Nu. Numele, telefonul. Dar am trimis o adresa din partea … I-a fost înmânata. Telefon. Nu, nu crede ca este cazul. Totusi, Uniunea considera ca marele profesor, sef de scoala, maestrul atâtor scriitori care apoi au facut literatura româna … Cu ce ar impieta? Poate dimpotriva, este onorant ca pe fatada unui imobil sa scrie … Nu, sunt probleme, eu nu le cunosc ; fapt este ca dânsa vrea sa vânda. Trebuie sa se consulte cu avocatul. Da, a cumparat aceasta vila de la sotia profesorului Mihail Dragomirescu. O chema Clara. S-au casatorit în ultima lui perioada, ea era mult mai tânara, frumoasa ; repede dupa asta el a murit, ea a plecat îndata la Paris, dar era bolnava de plamâni si nu dupa mult timp a murit si ea, la 43 de ani. Dar noi punem o placa pentru DM, care a trait acolo între 1922 si 1942. Sa vorbeasca azi, mâine cu avocatul, cu notarul. Peste câteva zile : Nu, este exclus, dânsa refuza categoric ideea acestei placi „memorabile“. Stimata doamna, noi ne-am gândit sa punem placa aici, pe zidul de la intrare, caci vila este foarte departe de la strada, nu s-ar putea descifra decât cu binoclul, ceea ce nu e cazul … Nu, nici pe peretele vilei, nici la poarta. A vorbit cu notarul. Tocmai pentru ca pe placa e mentionat anul 1922, asta ar însemna ca imobilul este foarte vechi, lumea de azi e snoaba, se fereste de casele vechi. Bine, stimata dna Magda Agopian, în privinta snobismului poate aveti perfecta dreptate, nu însa si în privinta placii, a datelor de pe ea, caci o casa, un imobil nu se vinde la notariat pe baza datelor inscriptionate pe o placa fixata ieri-alaltaieri, ci pe baza actului de constructie si a titlului de proprietate. Vedeti ca ati înteles bine : eu sunt proprietara si în aceasta calitate refuz categoric fixarea placii pe zidul de la intrare. Punct. Trântit telefonul.“ Si asa se savârsi temerara încercare a reporterului de a prezerva, prin „proba marmurei“, o farâma de postumitate pentru marele profesor Mihail Dragomirescu… Însa refuzul „postumitatii“ venit de pe fosta Alee Buzoianu renascuta ca strada Caltuna si indignarea stârnita de acest refuz i-au dat lui Ion Lazu ocazia sa scrie o memorabila pagina de proza evoluând pe granita subtire dintre sublim si ridicol, dintre grandoare si deriziune : lasând singure faptele sa vorbeasca de la sine. Expresivitate involuntara, ar zice Eugen Negrici … Daca va proceda la fel în toate celelalte povesti despre „placile memorabile“–vorba stimatei doamne ce-i refuza telefonic postumitatea lui M. Dragomirescu -, atunci cu siguranta proiectatul sau „Memorial al placilor memoriale“ va fi o carte de proza exceptionala : esecul dintr-o parte s-ar vedea astfel rasplatit cu o victorie a fictiunii în care „viata bate filmul“. Si s-ar mai vadi astfel si reversul pozitiv al constatarii sarcastic-amare din memorabilul editorial al lui Radu Voinescu : „Scriitorul epocii de azi nu mai are postumitate“. Aceste „placi memorabile“ sunt, ele, nemuritoare si
l-ar fi umplut de fericire (literara) pe
I. L. Caragiale care atâta i-a iubit pe concitadinii sai, chiar si de departe, de la Berlin … Alaturi de sclipitorul eseu al lui Emil Niculescu despre Alexandru Candiano-Popescu si ale sale extraordinare „Amintiri din viata-mi“, de amintirile pariziene din „Mai '68“ ale Ioanei Georgescu-Raileanu (fiica marelui dirijor George Georgescu) din interviul pe care i l-a luat Radu Voinescu, „Odisseea“ placilor memoriale de Ion Lazu sau seninul si exuberantul „Jurnal de la Agigea“ al lui Liviu Ioan Stoiciu fac din acest numar al „Diagonalelor“ o revista ce merita maxima atentie a cititorilor ce se mai lasa furati de inteligenta, valoare si bun–gust.