Doi paianjeni cu arta la orb
articol aparut in Cultura, nr. 199 din 2008-11-13» cultura cultura spectacolului » Adev`rul bufonului
Autor: Cristina Rusiecki
O spun a nu stiu câta oara: din punctul meu, subiectiv, de vedere, Man.In.Fest, organizat de Teatrul imposibil, ramâne cel mai interesant festival de la noi. În primul rând, pentru ca se compune în totalitate sau aproape din productii straine. Nu e singurul eveniment unde se poate vedea teatru din strainatate. De când cu U.E., soarta pare sa ne favorizeze: F.N.T., U.T.E, Festivalul Bucurestiului, ca sa nu mai vorbim de cele cu state mai vechi, „Shakespeare“ si Sibiu, toate aduc montari straine. Dar în cazul multora dintre asemenea evenimente, datorita aglomeratiei si programului încarcat, productiile interesante ajung strangulate de marea de spectacole comune printre care se joaca. Apoi, festivalurile amintite invita prioritar montari clasice ale regizorilor consacrati, cu box office, din teatre consacrate. Uneori incitante, alteori terne. Uneori se întâmpla ca festivalurile sa aiba o medie valorica bunicica, dar dintre spectacolele programate nici unul sa nu sara în ochi si sa nu destepte reflectia. Printre atâtea manifestari care promit valoare în declaratiile de presa, cu atâtea prezentari pompoase ale artistilor invitati astfel încât amatorii de teatru nu mai gasesc nici un reper care sa-i ghideze în alegeri, Man.In.Fest ramâne o manifestare singulara. Nu pariaza si nu baga mâna în foc pentru valoare. Dimpotriva, criteriile sale de selectie sunt cu totul altele, dintre cele cu factor ridicat de risc: experiment si media. si cât mai multa diversitate. Publicul vizat e tânar, dupa cum tineri sunt si artistii invitati. În care festival românesc se mai gaseste sansa de a da nas în nas cu spiritul tânar, cu tipul de sensibilitate care se coaguleaza acum în Europa lui 2008, cu încercari si tatonari ale unor forme NOI de expresie? si ale unor limbaje necunoscute?
Un paienjenis de noutati
Din putinul pe care l-am putut vedea în aceasta a patra editie, doua exemple mi s-au parut cu totul relevante: „Dancing with Ten Legs“, spectacolul Companiei „Treakle Performance“ (Germania/Anglia) si „Piece Touchee No.1“, prezentat de Kenji Ouellet si Katharina Weinhuber din Germania.
Compania „Treakle Performance“ îsi propune explicit sa descopere modalitati noi de a interactiona cu publicul. Reprezentatia lor dureaza în jur de un sfert de ora si poate fi vazuta doar de cei câtiva oameni care încap însirati pe laturile unui patrat de trei metri/trei metri. Spectacolul se reprezinta cu doi performeri, o fata si un baiat, si doi paianjeni-dansatori care, eliberati din cutiutele lor, se vor plimba nestingheriti pe corpurile artistilor. „Pas-de-deux“ cu insecte, sugereaza domnul de lânga mine. Traiectoria lor incalculabila, odata ce îsi iau avânt pe panta cuprinzatoarelor trupuri omenesti, drumul când nervos, când adormit, stimulentele pe care le primesc prin scuturaturile celor doi oameni de îndata ce vedetele dansatoare se lenevesc, plus reactia organica, violenta în grade diferite, presupusa de vederea insectelor, nu pot decât sa mentina treaza atentia publicului. Într-un astfel de eseu artistic inter-regn, exista sanse ca perceptia publicului sa se mai împrospateze iar creatorii sa sape brese printre traseele zdrentuite ale conventiei dramatice si ale unui orizont de asteptare teatrala versat deja pentru sute si sute de forme.
Reîntoarcerea la natural si organic prin alertarea simturilor, prin interactiunea la nivel primar, fizic a fost metoda cercetata de mai multi artisti. Exemplul absolut îl constituie „Piece Touchee No.1“ în care Kenji Ouellet si Katharina Weinhuber invita în sala doar câte doi spectatori pentru un experiment de douazeci de minute. Privitorii sunt descaltati, bandajati la ochi, cu atentia încordata la ce urmeaza sa li se întâmple. O simfonie a tactilului. Curiozitatea, surpriza si minisocul constituie paradigma receptarii în „Piece Touchee No.1“. Cu ochii legati, spectatorul nu stie nici unde va fi atins, nici cum. Când pe degetul de la picior, când pe mâna, când pe gât. Masat pe spate, mângâiat pe picior sau muscat încetisor de încheietura. Auzul se încordeaza, corpul se trezeste si ramâne atent pe toata durata performance-ului. Interactivitate la gradul maxim. Imposibil ca lucrând la nivelul fizic, relatia actor-spectator sa stagneze. Publicul format din cei doi spectatori-primitori de senzatii tactile traverseaza asteptarea, uluirea, când si când un început de panica.
Istoria subiectiva a miscarii
Cele doua spectacole amintite au mizat pe un exercitiu al tactilului. Dar cele mai multe dintre productiile prezentate în Man.In.Fest fac investigatii la nivelul miscarii si al spatiului. Compania Dans Kias din Viena se declara interesata de „conditiile senzuale care se nasc dintr-o gândire interioara a corpului si nu sunt hranite cu imagini externe tipice, bine cunoscute; de conditii care adapteaza forma fara nici o îngradire si care ne permit sa întelegem spatiul si constiinta într-un mod diferit“; în sfârsit, de „conditiile care înlatura interpretarile rapide si lineare“. Spectacolul lor, „Secret Sight“, propune compozitii de corpuri neverosimile, lente si expresive. Cu miscari stinghere, dansatorii se asaza în pozitii neobisnuite. Ezitarea, fragmentarea si stângacia lor voite fac ca gesturile sa para reflexul unui parcurs interior absorbit de sine.
În „Capturing Gil-Gulim“ al Companiei Natasa Trifan Performance Group din New York, partenerul de dans al balerinei exersate, cu miscari fine, este imaginea sa rasturnata din video: adunata, chinuita, în pozitie fetala. Dubletul om-proiectie, carne-virtual, plus, din când în când, câte un obiect pe scena redimensioneaza spatiul si perceptia.
„Hourglass“ al Companiei Theater A Part din Polonia reface vesnica istorie a parasirii si suferintei femeii care îsi cauta iubitul plecat în propriul sau corp, încercând apoi, în disperare de cauza, sa se dedubleze în persoana lui. Pantofii, ciorapii, culoarea buzelor devin instrumente ale prabusirii violente a femeii desprinse de unitatea dragostei. Miscarile dansatoarei recompun istoria senzatiilor puternice, de neîndurat, iesite scrâsnit dintr-un lant de strigate interioare bine înabusite.
Astfel de experimente pot fi vazute la fiecare editie a Man.In.Fest-ului. Arata sau nu a arta de valoare. Cert este ca doar prin asemenea investigatii exista sansa sa iasa la iveala forme artistice care sa nu ne mai plictiseasca.