La Venetia, de neuitat, Boris... Furlanetto
articol aparut in Cultura, nr. 199 din 2008-11-13» cultura cultura sunetelor »
Autor: COSTIN POPA
Compromisul
Eram în vaporetto pe Canal Grande, admiram Ca’ d’Oro sub soarele amiezii, în ziua spectacolului cu „Boris Godunov”, când am primit un telefon ciudat de la Biroul de Presa al teatrului La Fenice: „Nu va îngrijorati, spectacolul va avea totusi loc, dar în forma semi-scenica!”. Asa am aflat de greva spontana a personalului, de tratativele care pareau sa fi dus la o întelegere pentru salvarea cât de cât a dupa-amiezii de duminica, în care fusese programata ultima reprezentatie din serie. Starile conflictuale care abunda în teatrele lirice din peninsula nu ocolisera orasul-laguna.Spectacolul a început cu o întârziere de circa treizeci de minute, ceea ce însemna ca situatia nu era deloc clarificata. Publicul fusese avertizat de formula salvatoare printr-un anunt lipit pe afis, se cerusera scuze din partea directiunii, nemultumitilor urmau sa li se ramburseze banii, dar cei prezenti, iritati de lipsa de punctualitate, au protestat sonor, italian style.
În asteptare, am putut admira si mai în detaliu minunata sala. Abundenta de aur, smarald si turquoise, culori îngemanate cu gust, tapiserii bleu, verde închis cu picouri de roz si alb la cortina, fraise pretios pentru catifeaua fotoliilor, reflexii scânteietoare în oglinzi venetiene, candelabre si aplice gemând de greutatea sticlei de Murano, loja imperiala de o bogatie inimaginabila, un rafinament al ornamentatiilor si cromaticii ce respira în voie. Suprema armonie a celei mai frumoase sali de opera din lume! Comorile de la Versailles, Schönbrunn si Nymphenburg la un loc. Toate cu stralucire de lucru nou. Reconstructia dupa incendiul catastrofal a fost facuta în timp record iar acum, prin foyere, dar si la intrarile în auditorium, pompierii misuna si-si poarta mândri uniformele pe care scrie delicios „Vigili del fuoco”.
Asadar, spectacolul a fost periclitat iar solutia de compromis a fost reprezentarea în forma semi-scenica, cu decor unic (autor Marius Nekrošius) si cu interpretii în costumele desenate de Nadezda Gultyaeva într-o îmbinare valabila de clasic si simbolistic. Greu de evaluat mizanscena în atari conditii. Pentru multi cântareti si pentru cor, miscarile au fost numai sugerate, dar solistii principali au jucat cu intensitate, respectând, desigur, regia lui Eimuntas Nekrošius.
Pentru muzica acestei productii, s-a ales versiunea originala musorgskiana din 1872, care include tabloul polonez si cel final din padurea Krom, dar elimina scena din piata catedralei Vasili Blajenîi. Personal am regretat lipsa celei din urma, în care Inocentul (tenorul Shi Yijie) avea mai mult de cântat. Dar m-am bucurat de includerea duetului Rangoni – Falsul Dimitri, o pagina practic deloc cunoscuta si pe care nici Herbert von Karajan n-a înregistrat-o pe disc în legendara sa editie cu Nicolai Ghiaurov, Ludovic Spiess, Zoltan Kelemen si Galina Visnevskaia.
Viziune monumentala
Chiar în varianta semi-scenica, pentru mine, spectacolul a ramas de neuitat. Si asta datorita interpretului rolului titular, marele bas Ferruccio Furlanetto. Poate ca rolurile „de linie” nu îl vor mai servi acum, în apropierea celui de-al saptelea deceniu de viata, dar cele de compozitie, precum Boris, îi permit o rafinare a expresiei catre care numai un profesionist experimentat îsi poate directiona acumularile. Personajul lui Musorgski este, fara îndoiala, simbolul maturitatii interpretative.
La Venetia, am perceput o viziune monumentala propusa de un cântaret cu glas rotund, amplu rezonant, coplesitor prin forta si traire. Dezlantuirile cutremuratoare au alternat cu clocotul framântarilor, impresionând, tulburând. Intrarea „Skorbit dusá” din scena încoronarii a socat prin masivitatea sunetului, diseminata în toate ungherele de acustica de exceptie a salii. Nu era un aparté interiorizat, ci expunerea unei presimtiri funeste la care parca dorea sa faca partas pe oricine, din scena, din auditorium. Constructia rolului a continuat cu o minutiozitate bazata pe biunivocitatea sunet-cuvânt, pe cuvântul rostit în limba rusa, autentic colorizat si accentuat. La Ferruccio Furlanetto, declamatia egal arta. Dând frâu liber revoltei în monologul „Dostig ia vîsei vlasti” din actul al doilea, patologic ravasit în scena halucinatiilor, profund si contorsionat în cea a mortii, cu confesiuni sfâsietoare adresate fiului Fiodor, basul italian s-a daruit celebrelor pagini cu implicare fara limite si puternica transmitere a emotiei.
Exista în textul lui Musorgski replici a caror pronuntie în original, ale caror inflexiuni de verb ascund o întreaga lume, o întreaga psihologie. Furlanetto le-a sesizat si le-a talmacit de la înaltimea unui mare stilist de muzica si limba rusa. Spatiul nu-mi permite sa le însir pe toate, sunt multe. În scena cu Suiski, premergatoare celei a halucinatiilor, adresarea „Aha, Suiski kniaz!” catre serparosul sau sfetnic a fost încarcata de adânc dispret, strigatul „Davolno, udalís!” desi imperativ, a purtat tenta disperarii. În scena mortii, replica „Prosciai, moi sîn, umiraiu!”, rostita cu maxima gravitate, a fost plina de demnitate în fata apropiatului sfârsit. La fel, ultima rabufnire de autoritate, „Povremenite: ia tar esció!”, a avut amenintatoare patina, învesmântata în durere. Dualismul acesta între sensul direct al cuvântului si pigmentarea lui cu rabufniri venite din adâncimile sufletului a fost permanent, definind un urias artist, un imens analist. Furlanetto a disecat atitudini, a lucrat ca un bijutier.
Sa fie vinovata greva?
Dintre multiplii lui parteneri de pe afis, as încerca o ordonare. Mai întâi, în rolul Falsului Dmitri, Ian Storey a expus un glas de Heldentenor, incisiv si stralucitor, cu sonoritate densa si cu registru acut (Si bemol) fulminant. Vocea se înalta pe tot ambitusul ca o coloana solida si englezul impresioneaza prin cântul fara efort, cu un ideal control al respiratiei, care-i permite o tinuta scenica fara excese.
Baritonul Valeri Alexeev, abatele iezuit Rangoni, a cântat cu omogenitate si cu stiinta accentului de sorginte rusa. Mezzosoprana Julia Gertseva si-a impus frumoasa-i alura si sunetul patrunzator în rolul Marina Mnisek. Maxim Mikhailov a realizat un suculent Varlaam iar Francesca Franci o delicioasa Hangita. Îi numesc în continuare pe Alexandra Durseneva (Doica), Annika Kaschenz (Fiodor), Francesca Sassu (Xenia), Valeri Ivanov (Scelkalov), Matteo Ferrara (Ofiterul de politie). Întrucâtva nereusiti mi s-au parut Ayk Martirossian (Pimen cu voce prea putin profunda) sau Marcello Nardis (Suiski). Sa-i notez si pe ceilalti interpreti ai unor personaje episodice, Bruno Lazzaretti (Misail), Giuseppe Nicodimo (Nikitici), Elia Fabbian (în dublu rol, Mitiuh si Hrusciov), Enrico Cossutta (Un boier de curte), Willain Corrò (Lavitki), Mattia Denti (Cernikovski).
La pupitru, Eliahu Inbal s-a situat destul de departe de marea traditie rusa, lectura sa aparând scolastica si plata. Instrumentistii si corul n-au putut iesi din acest cadru (sa fie greva de vina?) decât, poate, în marea scena de ansamblu a tabloului final.
Dar, peste toti si toate, marea creatie a lui Ferruccio Furlanetto a ramas memorabila.