La ce bun critica literara?
articol aparut in Cultura, nr. 199 din 2008-11-13» cultura cultura dezbaterii »
Autor:
Ce mai numim astazi „critica literara”? Sunt critici jurnalistii culturali? Dar promoterii? Unde se face în momentul actual critica literara (exceptând, fireste, volumele)? Doar în presa culturala? În universitati? Pe bloguri? La lansarile de carte? „Critica e una singura, indiferent de formele ei.” Cât de adevarata este în clipa de fata aceasta asertiune? Mai e vreo sansa de împacare între critica universitara si cea foiletonistica sau ele se vor dezvolta de acum încolo pe circuite paralele? Pentru cine scriu criticii? Pentru cine ar trebui sa scrie? E critica un instrument de educare a masselor? Sau actiunea ei se consuma în cercul strâmt al literatilor? La ce bun critica literara? Misia ei e sinonima cu incitarea la lectura? Are în momentul de fata critica româneasca (si) o relevanta sociala, ideologica, politica s.a.m.d.? Ar trebui sa aiba? Cum se pozitioneaza critica în raport cu literatura româna de azi? A ramas critica fara „obiectul muncii”, care s-a dizolvat în mimetism si mediocritate? Sau, dimpotriva, ducem lipsa de minti luminate care sa vada noutatea? În conditiile date, ce atitudine ar trebui sa aiba criticii fata de literatura româna? Îsi mai permit ei sa ramâna în stadiul de judecatori inflexibili ai fenomenului? Sau, dimpotriva, trebuie sa puna osul la reconstructia pietei literare, fie si cu riscul de a emite cecuri în alb? Cum se grupeaza criticii? „Fiecare pe cont propriu”? Sau „gaste si gâste literare”? Putem vorbi astazi la noi de mai multe „scoli” critice? Daca da, care sunt ele? Daca nu, de ce nu? Interbelicii aveau o traditie a „crezurilor” sau a „profesiunilor de credinta”. Cum va definiti propria formula critica? Ce metode/atitudini/scopuri va diferentiaza de altii? Exista în momentul de fata o solidaritate critica la noi? Pot, la o adica, criticii literari sa faca front comun pentru sau împotriva a ceva? Are vreun rost sa faca asta?
O profesiune de utilitate publica?
De câte ori ma confrunt cu întrebari legate de rostul criticii literare îmi vine în minte afirmatia lui E. Lovinescu potrivit careia critica literara este o profesiune de utilitate publica. Ma întreb, de fiecare data, ezitant, daca critica mai este (desigur, n-am nici un dubiu, ca ar trebui si ar merita sa fie) o profesiune de utilitate publica. În primul rând ea nu este (si n-a fost niciodata), în sensul strict al termenului, o profesie independenta. De cele mai multe ori, cei care scriu critica sunt, la baza, jurnalisti, profesori, scriitori etc. Ei exercita, într-un fel, si dincolo de paginile exercitiului critic, un magisterat (simplificând, fireste) în doi timpi: judecata de valoare si orientarea în lumea cartilor. Ar trebui mai întâi ca lumea cartilor sa fie importanta pentru ca profesia de critic sa aiba utilitate publica. Pâna în 1990, din ratiuni pe care nu e locul sa le discut aici, asa a fost, iar criticii s-au gasit într-un prim-plan al vietii publice (mai mult decât literare). Din 1990, odata cu recesiunea literaturii, critica s-a situat si ea, inevitabil, în reflux, pentru ca înspre anii 2000, când literatura si-a recâstigat un public, critica sa-si reintre în rol. Mai mult, opiniile critice se exprima prin mijloace diferite, unele inexistente înainte, nu doar în carti, ci si în ziare, bloguri, tv, radio etc. Sunt toate aceste opinii critice? Desigur, întrucât spiritul critic e o înzestrare, ca sa zic asa, general-umana. Doar ca nu toti cei care fac judecati si recomandari literare sânt critici literari, asa cum nu toti cei care scriu sunt scriitori si nu toti cei care îti recomanda o pastila pentru durerile de gât sunt medici. Bogatia de opinii despre cartile literare nu cred ca pune critica în primejdie, în schimb da un semn încurajator despre revenirea la lectura.
Discutia despre ce înseamna profesionalismul în critica literara este arborescenta (cel putin). As retine aici doar câteva din atributele profesionistului: constiinta meseriei (cu tot cu deontologia profesiei si, mai ales, responsabilitatea actului critic), intentia constructiei, participarea la institutia literara si la procesul de „tezaurizare” a acesteia. Opinia exprimata pe blog se exprima si se consuma imediat, articolul scris de un profesionist participa (sau are sanse sa participe) la viata pe termen lung a unei carti.
De altfel, în spatiul a ceea ce poate fi numit critica profesionista exista mai multe activitati. Critica de întâmpinare (în care criticul se întâlneste cu cititorul în sens larg) este doar una dintre ele. Exista în plus o critica de valorificare (studiu, interpretare etc.), o forma a memoriei literare si exista cea mai veche forma a meseriei, cea care se ocupa cu pastrarea sensului literal al literaturii, anume critica filologica. Mai putin vizibila, aceasta din urma este baza celorlalte. Daca în momentul de fata, critica din România are o problema, atunci aceasta se situeaza aici si e vizibila în dezastrul editiilor critice si multele defecte care apar în editiile uzuale. Alaturi (si înainte) de strategiile de management, redactorul de editura ar trebui sa aiba cunostinte (macar elementare) de critica filologica.
O alta chestiune: nu stiu de unde persistenta la noi a antitezei dintre critica universitara si cea jurnalistica în conditiile în care multi universitari sunt practicieni în ambele domenii. Ma rezum doar la exemple furnizate de ultimele decenii: Nicolae Manolescu, Ion Pop, Mircea Martin, Liviu Petrescu, Cornel Ungureanu. Al. Calinescu, Marian Papahagi, Ion Bogdan Lefter, Al. Cistelecan, Virgil Podoaba, Ioana Pârvulescu, Ioana Bot, Daniel Cristea Enache, Paul Cernat, Andrei Terian etc.
În ce priveste „frontul comun” pe care criticii ar putea sa-l faca, prefer o viata civila în care sa existe valori, reguli, preocupari comune si o solidaritate de breasla (cu orgoliile inevitabile într-o asemenea profesie) decât o disciplina ori aliniere supusa unui comandament de front comun.
SANDA CORDOS
Exercitiu de sinceritate
ANTONIO PATRAS
Cu toate ca Lovinescu ramâne, indubitabil, modelul ideal de critic, scriitor disciplinat, onest, care a murit cu condeiul în mâna, n-am izbutit niciodata sa-i urmez nobilul exemplu si sa ma conformez fara crâcnire unui program de lucru sever, unde nu intra în calcul surpriza, neprevazutul. Dealtfel, în loc sa transpir întruna la masa de scris, visând la gloria literara, cei mai buni ani i-am petrecut citind, alcatuind fise, fara sa am în gând planuri concrete de afirmare în spatiul public. Mi-au dat însa curaj Lucian Raicu si Alexandru Paleologu, autori preferati înca din adolescenta, prin care am ajuns ulterior la Ralea, Zarifopol si Ibraileanu. Asa se face ca, la foarte putin timp de la momentul debutului publicistic, mi-am dat seama de nefirescul posturii de glosator al actualitatii literare, de comentator conectat la realitatea imediata. Nu eram setat pentru asemenea grea misiune – fapt constatat altminteri, amical, într-o cronica mai mult decât binevoitoare, de însusi Daniel Cristea-Enache, critic de prima mâna, din categoria privilegiata a alergatorilor de cursa lunga. Într-adevar, la ce bun sa mimez implicarea într-un joc complicat si periculos, caruia îi sunt pare-se condamnat sa nu-i fac fata? Nu am pretentii de exeget obiectiv si impartial. Sunt un ins partinitor, excesiv în lauda si în blam, deopotriva. Despre textele proaste am ales din start sa nu scriu. În schimb, daca îmi place o carte, ma entuziasmez peste masura. Când descopar lucruri rele într-un text bun, tind sa le supralicitez, de necaz. Caut mereu omul din spatele textului, biografia în opera. Nu pot admira nemernicii doar pentru ca sunt talentati (am cunoscut astfel de exemplare, si nu am fost în stare sa trec peste urâta impresie pentru a ma uimi doar de valoarea estetica). Înclin sa consider literatura drept o expresie secundara, si nu întotdeauna necesara, a personalitatii, care abia în viata tinde sa se manifeste în toata splendoarea. Desi stiu ca nu asa stau lucrurile de regula. Din pacate.
Ei bine, pentru a trece de judecator drept al prezentului trebuie sa fii cu adevarat un om de fier, imun la contactul cu scriitorii, oameni si ei, prieteni care-ti strâng mâna, zâmbesc, sunt amabili, te suna cu diferite prilejuri, îti arata în fel si chip afectiunea lor sincera. Iar eu sunt un ins afectuos si, recunosc, foarte vulnerabil în astfel de împrejurari. Apoi, de când ma stiu, m-am simtit atras mereu spre lucrurile vechi, peste care timpul a lasat urme. Noutatea nu o accept decât cu un strop de patina. Intra în joc aici, fireste, o înclinatie cu totul subiectiva, temperamentala, care îmi conditioneaza (limitându-mi, bineînteles) nu doar gustul, ci majoritatea optiunilor, pâna la cele mai delicate detalii ale vietii. Ca sa parafrazez din clasici, as zice ca sunt învechit, n-am ce face. Din mine însumi nu pot iesi. Îmi place totusi sa cred ca vina nu o port numai eu. Ceea ce ni se prezinta astazi adesea drept „noutate” se dovedeste, nu dupa multa vreme, o simpla improvizatie, marfa abil promovata pentru satisfactii efemere, nimic mai mult. Si totusi, poate ma însel, cine stie? Timpul le va lamuri, oricum, pe toate. Pe de alta parte tin sa precizez ca, desi am intrat „la mustata” în categoria privilegiata de „tânar scriitor”, beneficiind prin urmare de o excelenta reclama, mi se pare firesc sa ramân mefient fata de afirmarea în bloc, „la gramada”. Ma simt solidar cu unii sau cu altii, batrâni ori tineri, evident, pe criterii de afinitate personala ori de simpatie revelata spontan, fara calcule prealabile, dar sunt capabil sa-i respect si pe cei cu care nu am nimic în comun. Scriitorul (critic sau nu) e fie o individualitate ireductibila, fie nimic. „Generatia” n-a fost niciodata un colac de salvare decât pentru fiintele gregare, pentru indivizii lipsiti de personalitate sau de curajul afirmarii propriului sine. Or, decât un prestigiu „generationist” discutabil, e de preferat certitudinea ratarii pe cont propriu.
De aceea, privind înapoi lucid, fara mânie, mi-am dat seama ca nu voi putea fi niciodata un judecator impartial si drept al literaturii. În consecinta, stimulat si de niste împrejurari favorabile (invitatia de a realiza o editie critica de opere complete ale lui Ibraileanu), m-am decis sa ma ocup de acum încolo aproape exclusiv de chestiuni expirate, cu mofturi de istorie literara. Nu înainte, of course, de a duce la bun sfârsit proiectul despre literatura criticilor, în care sper sa elucidez teoretic ceea ce întelegea Ibraileanu prin „personalitate”. În „Adela” am descoperit, de altfel, expresia transfigurata fictional a personalismului critic, cu raportare directa la reflectiile din „Privind viata” si ideile teoretice din „Creatie si analiza”. Înteleasa ca factor de electiune si catalizator al personalitatii, lectura (obligatoriu „îndragostita”) se dovedea a fi singura cale de salvare a criticului de la înjositoarea conditie de „parazit”, condamnat sa traiasca pentru totdeauna la umbra operelor în floare.
Cât despre propriul scris, am vaga impresie ca practic (sau, mai exact, intentionez sa practic, în acord cu înclinatiile asa-zicând native, temperamentale) o critica de identificare, cu ambitia contextualizarilor aferente (biografist-psiho-socio-istoriste). Ma simt în largul meu când folosesc discursul cu inflexiuni eseistice, de nuanta eticizanta, dar fara dascaleli moraliste, fara intentii pedant moralizatoare, cum s-ar putea, gresit, întelege. Cu alte cuvinte, nu ma disting prin nimic special de marea masa a profesorilor de literatura cu veleitati gazetaresti. Ma onoreaza, fireste, atentia pe care mi-o acorda colegii de la „Cultura”. Cred însa ca invitatia de a raspunde la aceasta ancheta trebuia facuta unor persoane mai avizate. Neavând ambitia de a descoperi valori noi, tind sa ma multumesc cu o pozitie de rang inferior, care-mi permite, compensativ, sa-mi vad linistit de treaba, departe de galagia vietii literare. Uneori, recunosc, mi-ar placea sa fiu în vâltoare. Nu sunt atât de ipocrit încât sa-mi camuflez, orgolios, slabiciunea, dupa învatatura predicata de morala strugurilor acri. Dar fiindca, iata, de asa-numita „profesiune de credinta” m-am achitat deja (spre usurarea lui Andrei Terian, care va fi miscat, nervos, din sprânceana), se cuvine sa închei macar, pentru a salva nitel situatia, cu câteva aprecieri punctuale, fara pic de nuanta confesiva.
Când nu devine pura publicitate, critica literara se citeste în circuit închis, aproape exclusiv de catre literati. Impactul la omul obisnuit, de cultura medie, este zero. Asistam, evident, la o degradare a gloriosului statut de altadata al literaturii, iar critica reflecta fidel declinul printr-o criza de autoritate fara precedent. Un Lovinescu, azi, n-ar mai fi posibil. Conditiile s-au modificat radical: revistele literare apar în tiraje de tot plânsul, autorii îsi cumpara propriile carti pentru a le darui prietenilor, adesea singurii potentiali cititori. Asa stând lucrurile, criticul nu mai scrie, sincer vorbind, decât pentru sine însusi. Sau poate, cel mult, pentru un public restrâns, electiv, la a carui opinie e sensibil. Astfel s-au creat, se pare, toate premisele favorabile transformarii criticii literare într-un gen autonom, cu legi proprii, indiferent la literatura momentului si la publicul care o consuma. Un gen parazitar prin excelenta, fara pretentii educative sau canonizante, o forma ideala de reflectie, libera de orice constrângeri sau motivatii impure. Sa ne bucuram? Sa fim tristi? Fiecare are dreptul sa reactioneze dupa cum crede de cuviinta. Eu unul prefer bucuria.
Critica nu e un instrument de educare a masselor
Plus ça change, plus c’est la même chose. Critica literara este ce a fost de când exista disciplina asta: un mod de a judeca si ierarhiza operele literare mai vechi sau de actualitate pe criterii axiologice (si, implicit, de gust), oricât de aproximative si de contestabile ar fi acestea. Restul e orice altceva – recenzistica aptera, eseistica, studii culturale, factologie istorico-literara, documentaristica, teoretizare aseptica, aplicatie manufacturiera s.am.d., dar nu critica.
Jurnalistii culturali, daca sunt doar atât, nu sunt critici, dar criticii pot fi, la o adica, si jurnalisti culturali – evident, în forme care au tangente cu critica literara. La fel – promoterii, daca sunt doar atât, nu sunt critici, dar criticii pot fi, la rigoare, si promoteri. Trist e când „promovezi” consecvent autori a caror valoare nu crezi ca merita promovarea. Sau când esti vizibil arondat pe criterii extraliterare. În sensul bun, promovarea poate fi o extensie a criticii de sustinere. În sensul rau – e o forma de mercenariat cu ochelari de cal.
Ma tem ca, în sens „tare”, doar în presa culturala. Nu cred de altfel ca e sanatos ca ea sa se faca, la modul normativ, în universitati, desi activitatea universitara are, adeseori, legatura directa cu critica literara. A, sa nu uit: câte cursuri serioase despre critica literara mai exista în facultatile noastre de litere? Si câte cercuri de critica? Ce pondere are studierea efectiva a criticii literare în bibliografia obligatorie a unui absolvent de Litere?
Critica pe bloguri? Hm… poate doar în sens slab, rahitic chiar. Mai e mult pâna la depasirea caracterului nesistematic, imatur si defulatoriu. Chiar si „la vârful” blogurilor noastre literare, chestiunea e problematica – va recunoaste vreodata luciat ca face critica literara? Eu cred ca nu. Iar postarea pe blog a cronicilor din presa scrisa are sens doar atunci când revista în care publici nu are un forum pe care sa intre, nestingherit, cititorii. Cât despre lansarile de carte… vezi mai sus, la capitolul „promovare”.
Asertiunea mi se pare OK si în clipa de fata (vezi punctul 1, prima parte a raspunsului). Si totusi… Nu cred ca la noi, în viitorul apropiat, critica universitara si cea foiletonistica se vor dezvolta prea curând pe circuite paralele. Motivele tin, în primul rând, de eficienta, recte de audienta actiunii critice – vi se pare ca e suficienta critica universitara fara un filtru axiologic prealabil, menit sa trieze, sa selecteze „valorile”? Multi foiletonisti au predat si predau în universitati, iar volumele de cronici sunt cotate în prezent ca activitate academica… Înteleg ca prin alte parti nu prea e asa, iar în interbelic foiletonistica nu prea intra în templul criticii universitare (dar pe atunci universitarii nu prea aveau organ pentru literatura „vie”). Personal, cred ca un critic adevarat, daca e si universitar, poate foarte bine sa joace la ambele capete – si la cel al cronicarelii, si la cel al „studiilor compacte”. Exemplele ilustre ale lui Nicolae Manolescu si Eugen Simion merita, înca o data, reamintite, pentru intimidare: niciunul dintre ei nu a devenit ceea ce este în planul criticii doar din întâmpinari, oricât efect au avut acestea. Si unul, si celalalt au scris monografii, volume de studii si sinteze unitare. Vi se pare o întâmplare faptul ca Manolescu si-a publicat foiletoanele în volum dupa vârsta de 60 de ani, iar G. Calinescu – nici atunci? Separarea etansa a celor doua domenii mi se pare, altminteri, la fel de indezirabila ca si fagocitarea criticii universitare de catre foiletonistica.
Criticii ar trebui sa scrie pentru publicul realmente interesat de dinamica fenomenului literar. Pentru publicul cât de cât avizat si exigent, adica. Nu, critica nu e un instrument de educare a masselor, cine îsi face asemenea iluzii e un dulce bebe. Dar nici nu cred ca e sanatos sa se consume strict în cercul strâmt al literatilor. Literati? He-he… Poate ati vrut sa spuneti „elita activa a literatilor”…
Incitarea la lectura nu e treaba criticii, e treaba PR-ului, a „promoterului” (citez acum din Iovanel, ca are dreptate). Criticul are, pardon, misia sa incite la întelegerea mai complexa a operei si la relectura avizata, propunând interpretari/puncte de vedere stimulative, pertinente si argumentate. Cât priveste relevanta… Mai mult ca sigur ea, critica, ar vrea adeseori sa aiba si ceea ce spuneti – dar tare ma tem ca nu prea mai poate. De ce? Din cauza debilitatii ecoului sau real. (Nu-mi place verbul „a trebui”, e prea normativ, dogmatic de normativ). Critica poate sa aiba orice relevanta extraliterara doreste. Dar daca nu are si relevanta „literara” tot degeaba. Cu titlu strict personal (dar sa nu spuneti la nimeni!) – as vrea sa nu aiba relevanta sociala si politica…
Desi lucrurile nu stau prea roz (mi-am expus punctele de vedere în acest sens cu mai multe prilejuri) nu cred ca trebuie sa demobilizam. Apar, înca, suficiente carti care sa merite nobila osteneala a criticii... Cred ca avem suficiente minti luminate care vad „noutatea” si o recunosc. Bravo lor. Dar cum valoarea nu e neaparat sinonima cu noutatea (prejudecata moderna, transmisa parsiv postmodernilor…), as prefera ca mintile cu pricina sa caute în primul rând valoarea, fara sa o confunde cu noutatea si fara sa o reduca doar la criteriile noutatii.
Am pus si eu osul la reconstructia de care vorbiti, am oferit si eu cecuri în alb sau în alb-galbui. Cine afirma ca n-a facut asta ori e prea generos din fire, ori minte, ori, pur si simplu, ar trebui sa recunoasca faptul ca s-a-nselat în destule ocazii. Problema e ca, daca recunosti ca „ai pus osul” si ai dat „cecuri în alb”, ti se reproseaza ca esti prea flexibil, adica inconsecvent. Cred totusi ca atitudinea „generoasa” îsi are rostul ei, pâna la un punct – când piata literara prinde cheag. Dar vine o vreme când scriitorii din câmpul literar deja reconstruit nu mai trebuie tratati ca niste copii obiditi care au nevoie de ajutor. Pentru ca altfel pot avea impresia ca au ajuns pe nu stiu ce vârf, când de fapt zac, istoviti, într-un luminis de la poale.
Si, si. Dar cred ca un critic inteligent, cu personalitate si care vrea sa fie, cât de cât credibil, încearca sa se tina la distanta legala de „gaste si gâste”, indiferent de afinitatile pe care le poate avea.
În România de azi? Scoli critice? Sa fim seriosi. Cel mult, „curti”…
De ce nu putem vorbi de scoli? Din motive de slaba metabolizare institutionala si, în particular, universitara a criticii. Dintr-o delegitimare a „metodelor” ca panaceu. Din neseriozitate. Si din multe alte motive…
Cred ca mi-ar lua cam mult timp si spatiu sa ma autodefinesc si, sincer, nu ma simt în stare sa vin acum cu o profesiune de credinta în stil interbelic… De altfel, cred ca e prematur sa vorbesc de metode, scopuri, diferentieri. Îi las pe altii sa le constate, daca exista. Încerc, pe cât posibil, sa împac disponibilitatea si eclectismul (metodologic sau de gust) cu exigenta si, atunci când barca se înclina prea mult într-o parte, simt instinctiv nevoia sa ma asez de partea cealalta. Nu-mi plac supradozele si exclusivismele în „sistemul” literaturii. Ma preocupa, în schimb, bunul dozaj al formulelor si încerc sa contribui la reglarea metabolismului literar.
Cred în solidaritatile implicite si spontane, nu în cele impuse, prefer diversitatea de opinii si polemicile cordiale oricaror înregimentari. Nu cred ca am ajuns atât de rau încât sa fie nevoie de un „front comun” întru apararea valorii literare si nici nu cred ca exista, deocamdata, un consens minimal cu privire la obiectivele si necesitatea unui asemenea front. Important e ca fiecare sa-si faca treaba cât mai serios pe „felia” lui critica, în conditii de normalitate, restul vine de la sine.
Criticii scriu doar pentru ei
Mamma mia! Da’ ce-i cu metoda asta de mitraliera? Fie vreti (si riscati) sa va treziti într-o buna (?) zi cu un ditamai tratatul pe post de raspuns, fie aveti angoasele prea frenetice. În fine, nu cred ca face, nici de una, nici de cealalta, pentru o materie a carei finalitate, dupa cum a zis un om cu experienta facuta multumitor, e un sentiment al neantului cu gust de cenusa. Ma-ntreb daca simtind deja acest gust mai are rost sa iau în seama rafala dvs. Nu cumva eventualul raspuns sa fie prea demobilizant si prea acru. Tocmai de aceea, intrând, totusi, în joc, voi evita întrebarile mai grele, mai de responsabilitate, si ma voi opri la câteva din cele mai superficiale, la care se pot da raspunsuri generoase, de nu chiar încurajatoare.
Cam tot ce se ocupa cu literatura, indiferent în ce mod si loc, poate trece drept critica literara. Poate ca adesea nu e (daca aplicam ceva rigori), dar destul de adesea nici ceea ce apare prin gazete sub sigla de „critica literara” nu e (chiar cu mai putine rigori aplicate; e o conventie ceea ce numim „critica literara”; nu exista criterii de excludere, nici macar cât la jocul de pocher, unde, totusi, nu se poate trisa decât fara sa fii prins). Asta ar fi, însa, o discriminare calitativa, care nu se poate face decât în interiorul genului ca atare. Dar de el însusi tin toate discursurile despre literatura, daca au o cota, cât de mica, de practica interpretativa si evaluativa; daca nu zboara, adica, în pura teorie. Cu atât mai mult tin de critica literara discursuri care-i utilizeaza conceptele – sau, ma rog, limbajul –, nu doar materia si obiceiurile (sau ticurile); nu e deci motiv de a-i relega pe PR-istii literari sau pe jurnalistii culturali (daca e deosebire între ei; câteodata e). Deosebirea cea mare dintre specia „calificata” de critici literari si speciile mai flotante e strict una de finalitate: cei tinuti sa faca publicitatea unei carti au cu totul alt obiectiv decât criticii literari în „stare pura”. Acestia îsi joaca responsabilitatea (în parte si credibilitatea) în judecata de valoare neinteresata de altceva; ceilalti au judecata de valoare data dinainte, data de scopul mercantil al propriei actiuni. Dar n-as zice ca nu exista destui critici literari care sa nu faca treaba celorlalti, doar ca mai pe ascuns. Or, daca nici limita între ei nu exista – sau, daca exista, ea e una strict ideala, insesizabila –, chiar nu vad de ce „promoterii” n-ar fi admisi în secta. Finalitatea imediata (un fel de finalitate mica, sa zicem) îi desparte, dar daca finalitatea ultima (cea mare) e cea constatata de Lovinescu, de ce sa n-o pateasca si ei?! De ce am fi atât de generosi încât sa-i scutim?! Jurnalistii, e drept, trebuie sa vorbeasca mai simplu si mai senzationalist, dar si asta poate fi un stil critic. Nu asta, în orice caz, îi descalifica din calitatea de critici; e drept ca nici nu-i abiliteaza neaparat, dar si acolo mai depinde de om. E adevarat ca, daca m-ar întreba cineva, eu as prefera ca distinctiile sa fie mai nete si sa nu rezulte chiar toti o apa si-un pamânt; dar cum nu ma-ntreaba si cum realitatea ne arata permanente mutatii si metamorfoze, ba si destule policalificari (de fapt, numai tricalificari, dupa întrebarea dvs.) în interiorul actiunii critice, de ce sa nu faca toti critica literara?! Adicatelea, chiar e cineva care nu se pricepe la asa ceva?!
Asa cum am spus deja, nu exista un loc privilegiat pentru critica literara; orice loc e bun (mai ales daca e buna critica). În unele se face, e drept, mai intens (sau doar mai extens?!), în altele mai rarefiat, dar, la urma urmei, e cam tot aia daca-i vorba de un vagon de tren sau de o revista academica, de un blog sau de o facultate de litere. Fireste, în primele locuri critica se face mai „informal”, mai slobod la capricii, dar de-astea gasim si-n cele mai groase tratate. Totusi, în ce priveste formele orale, inclusiv – si mai ales – lansarile de carte (care-s stricte mondenitati, acolo nu se pot spune decât lucruri amabile sau macar lucruri spuse amabil), as cita o vorba a lui Manolescu: „oralul nu conteaza”. (E drept ca pot aparea situatii delicate, daca se gaseste cineva sa-l transcrie; dar ar fi o impolitete, de nu chiar un santaj).
Îmi rezulta deci, obligatoriu, ca, într-adevar, „critica e una singura”. Daca as fi raspuns mai întâi la aceasta întrebare, n-as fi fost de acord, dar acum, dupa premisele dinainte, nu mai am ce face. Totusi, îmi fac o concesie si admit si eu existenta unui paralelism între universitari si gregari; admit, deci, macar nivele diferite, daca nu critici diferite. Deocamdata paralelismul îmi pare destul de amical, mai ales ca jumatate – pe putin – dintre universitari scriu la doua mâini; mai încolo, însa, mi s-ar parea normal ca secta universitara sa se închida si sa nu mai poata sta nimeni în doua luntre. Dar, fireste, întotdeauna vor exista spargatori de secta.
Criticii scriu doar pentru critici. Nici macar pentru scriitori (daca un sfert din scriitorii români ar citi critica literara ar reiesi un dezastru: revistele ar trebui sa urce tirajele pâna la falimentul imediat – întrucât, totusi, n-ar putea atinge cifra de tiraj care sa reprezinte si o cifra de afacere). Cei care, în numele poporului cititor, reclama „specializarea” criticii, fac doar teatru de impresie; în realitate, daca statisticile nu mint cu nerusinare, nu exista asa ceva. Nu zic, Doamne fereste!, ca, la un caz, criticii ar refuza sa scrie pentru poporul cititor, dar daca tot nu exista?! Partea proasta e aici doar faptul ca nici criticii nu mai citesc critica literara. Asa încât, rezulta, pe cât îmi pare, ca scriu cam pentru nimeni.
Am impresia ca, din acest punct, restul întrebarilor cade dramatic.