O noua istorie a eternei reîntoarceri
articol aparut in Cultura, nr. 199 din 2008-11-13» cultura literara »
Autor: RODICA GRIGORE
Lope de Aguirre (1513? – 1561) este protagonistul mai multor romane, dar si al câtorva filme care au încercat sa prezinte, din variate perspective, scurta, dar tumultuoasa cariera a acestui conchistador pe scena complexa a istoriei cuceririi Lumii Noi. Unele creatii, cum e cea a lui Miguel Otero Silva, „Lope de Aguirre. Principe de la libertad“ (1962), l-au descris drept cel dintâi luptator pentru independenta teritoriilor latino-americane, în vreme ce altele i-au construit un portret diferit: pelicula din 1972 a lui Werner Herzog, „Aguirre, mânia zeilor“, îl priveste pe razvratitul din Onate ca pe o fiinta irationala, cu înclinatii protofasciste. În acest context, „Demonul“, cartea publicata în 1978 de scriitorul argentinian Abel Posse, se distinge prin notele de ironie acida la adresa individualismului exagerat al celui care a fost numit în cronicile vremii „el conquistador loco“. În acelasi timp, însa, romanul lui Posse reprezinta un excelent exemplu de satira menipeana (daca ar fi sa amintim aici doar utilizarea din plin a resurselor oferite de elementele fantastice incluse în text, calatoriile pe teritorii mitice – tara Amazoanelor sau mult visatul El Dorado –, dialogurile cu mortii, ca si imaginea dublului tragicomic, demonul care îl bântuie pe Aguirre), dar si o perfecta ilustrare, în cheie realist-magica, a imaginii unui trecut de natura a pune în discutie sistemele totalizatoare ale naratiunii istoriografice. Nu putini au fost criticii care au afirmat ca întreaga constructie din „Demonul“ nu e altceva decât permanentul recurs la resursele mitului eternei reîntoarceri, autorul însusi sugerând, în luarile sale de pozitie, ca „adevaratul timp predilect al eternei reîntoarceri este scrisul însusi.“
Imperio Maranón
În acest roman, protagonistul, conchistadorul rebel Lope de Aguirre reprezinta, prin întreaga sa existenta, o imagine inversata a calatoriei pe care o întreprinsese naratorul lui Alejo Carpentier în „Pasii pierduti“ (1953). Pentru ca, în loc sa o porneasca înapoi în timp, în cautarea unui trecut pe care ar fi, oricum, incapabil sa-l înteleaga, Aguirre calatoreste catre un viitor care se dovedeste, de asemenea, a scapa întelegerii sale. El e înviat în mod miraculos din morti si, îmbracat în aceeasi uniforma pe care o purtase atunci când fusese executat de propriii sai ostasi, în 1561, va strabate de la un capat la altul continentul sud-american, urmat atât de tortionarii, cât si de victimele sale, traversând, de asemenea, si mai bine de patru secole ale istoriei Americii Latine. Aducând în fata cititorilor parca la infinit aceleasi crime si aceleasi suferinte si modificând doar protagonistii, Posse realizeaza o neasteptata versiune a mitului eternei reîntoarceri. Pe de alta parte, calatoria lui Aguirre prin atâtea epoci istorice este si o replica la celebrul exemplu al camerei lui Melchiade, personajul lui García Márquez din „Un veac de singuratate“. Se stie, astfel, ca în acea camera era întotdeauna martie si luni pentru unele personaje, în vreme ce pentru altele ea nu reprezenta decât semnul distrugerilor aduse de trecerea timpului. Asemanator, Aguirre traieste permanent momentul culminant al conquistei, chiar si dupa ce aceasta nu mai e, pentru toti ceilalti, decât o amintire palida. Textul lui Abel Posse descrie modul în care, dupa ce sunt abandonati în jungla amazoniana ca semn al represaliilor, oamenii lui Aguirre se vor integra în societatea noilor state latino-americane, înscriindu-se firesc în curgerea istoriei, lucru pe care fostul conducator nu va fi în stare sa-l faca. Iar grandiosul proiect al lui Aguirre, si anume de a întemeia un nou imperiu, „Imperio Maranón“, nu se va concretiza decât în mintea sa, împietrita parca într-un moment pe care fostul conchistador se va dovedi incapabil sa-l depaseasca.
Locul crimei
Pe masura ce Aguirre ia cunostinta de faptele reale ale istoriei latino-americane, romanul revine de-a dreptul obsedant la tema imposibilitatii conchistadorului de a întelege prezentul. El ramâne un observator de secol XVI în fata evenimentelor veacurilor urmatoare, pe care, tocmai de aceea, e incapabil sa le interpreteze corect, ajungând chiar sa considere istoria „un soi de pista de curse metafizica“. Nimic altceva, daca e sa ne gândim bine, decât atitudinea primilor istorici veniti din Lumea Veche si care au încercat sa puna bazele cronicilor în limba spaniola în Noua Lume a Americii. Inutilitatea actiunilor anacronice ale lui Aguirre devine, însa, evidenta mai cu seama o data cu cea de-a doua lui venire, atunci când e realmente silit sa accepte faptul ca viziunea sa nu mai este deloc aplicabila în contextul noilor realitati sud-americane. Cu toate acestea, el va încerca cu disperare sa se elibereze de sub stapânirea timpului istoric, nu sa se adapteze. Iar pentru asta va recurge la ajutorul unui guru indigen, Huamán, dar si la cel al generoaselor doze halucinogene de „ayawaska“, pe care acesta i le furniza. Iar în timpul acestor adevarate „sesiuni de psihoterapie transculturala“, ca sa repetam sintagma criticii literare hispane, Aguirre începe sa întrevada cât de lipsite de coerenta fusesera încercarile sale de a-si impune rigidele conceptii despre istorie la nivelul comunitatilor umane în mijlocul carora îi este sortit sa traiasca. Dar aceasta este, întelegem noi, ca cititori ai acestui roman, si greseala fatala a mentalitatii conchistadorilor priviti în ansamblu, aici fiind de gasit unul din meritele de seama ale „Demonului“, si anume capacitatea autorului de a ironiza un întreg context cultural sau istoric. Pe de alta parte, dupa ce protagonistul este scos din prim-planul scenei, Abel Posse închide oarecum cercul vicios în care se miscase acesta, doar pentru a-l reactualiza imediat, prin mutarea accentului pe actiunile dublului diabolic al lui Aguirre, demonul în stare a trece de la un personaj la altul mai cu seama prin intermediul relatiilor erotice interzise, ajungând astfel pâna la Diego de Torres, liberalul teolog revolutionar, „creatorul noului adevar obligatoriu“. În acest fel, mitologizând la tot pasul într-o maniera proprie istoria si adevarul, romanul parodiaza acel mod de gândire ce se raporteaza exclusiv la trecut, punând viitorul într-o uriasa paranteza si încercând sa-l ignore. Iar scriitorul argentinian reuseste, în acest mod inedit, sa aminteasca mereu cititorilor sai ca istoria si mitul nu sunt acelasi lucru, iar încercarea de a impune o viziune circulara este sortita esecului, singura finalitate a unei asemenea întreprinderi fiind miscarea oarba între limitele unui cerc etern vicios. În plus, întâmplarile prin care razvratitul tiran va trece demonstreaza primejdiile care apar în fata oricui ar încerca sa înteleaga metafora eternei reîntoarceri în sens strict literal. Pornind de la aceasta premisa, întelegem ca în „Demonul „noile structuri narative nu sunt de natura doar a crea noi si noi texte, ci si de a sublinia mereu vechile reguli ale literaturii. De aici si ideea de posibila îmbunatatire a activitatii scriitoricesti, câta vreme istoria stricta a vietii si expeditiei lui Aguirre nu are un început sau un sfârsit în sens traditional în acest roman, ele exista pur si simplu prin actul reluarii, implicit, al rescrierii. Iata, în acest sens, ce i se spune la un moment dat lui Aguirre: „Tot ce ai sa întreprinzi va ajunge la acelasi rezultat, fiindca zidurile sunt înauntru. Suferi de-o boala incurabila: nu te-ai nascut. Faci pentru ca nu poti sa fii. Omori pentru ca ti-e teama sa traiesti.“ „Demonul“ devine, astfel, o permanenta „întoarcere la locul crimei“ (al crimelor) tocmai prin scriitura, transformându-se, pe nesimtite, într-un soi de reiterare a impulsului de cucerire specific conchistadorilor spanioli, iar nu în simplu exercitiu de memorie al lui Aguirre ca individ.
În final, dar nicidecum în ultimul rând, „Demonul“ revine la semnificatia esentiala a borgesienei Biblioteci Babel. Nimic altceva decât eterna reîntoarcere a imaginii arhivei literare, compendiul universal de texte ce trebuie scrise, rescrise si mai ales recitite atâta vreme cât mai exista scriitori care sa scrie si cititori dornici de lectura. Din aceasta perspectiva, devine evident ca utilizarea resurselor simbolice ale eternei reîntoarceri nu reprezinta, la nivelul acestui roman, o respingere a istoriei, ci o repunere în discutie a valabilitatii formulelor consacrate ale naratiunii istorice ori ale fictiunii istoriografice.