Toponimia sadoveniana
articol aparut in Cultura, nr. 199 din 2008-11-13» cultura cultura literarã » Texte si contexte
Autor: CONSTANTIN COROIU
Dupa mai multe decenii de la aparitia lucrarii lui Pompiliu Marcea consacrate personajelor lui Sadoveanu, eminentul cercetator iesean Constantin Parascan a publicat o „monografie toponimica” privind opera marelui scriitor.
În 1904, când (la 5 noiembrie) împlinea doar 24 de ani, creatorul „Crengii de aur” si al „Baltagului” debuta cu nu mai putin de patru carti de proza. Acel an de început de veac avea sa fie consacrat în istoria noastra literara, asa cum îl proclamase Nicolae Iorga, ca fiind Anul Sadoveanu. A urmat o opera vasta, configurând ceea ce s-ar putea numi Planeta Sadoveanu si confirmând ceea ce spusese Goethe, si anume ca geniul este, poate fi si o chestiune de cantitate, nu numai de calitate.
În „Monografia sadoveniana toponimico-literara”, Constantin Parascan înregistreaza si analizeaza toate numele de locuri din înteaga opera a lui Mihail Sadoveanu, însumând 12.000 de pagini de beletristica si 1150 de publicistica. În cele peste 13.000 de pagini exista un numar impresionant de nume de locuri, dispuse lexicografic – volumul, aparut la Editura TIMPUL din Iasi, fiind deopotriva un studiu monografic, un dictionar si o lucrare statistica.
În cele 12.000 de pagini de beletristica se gasesc 1477 de toponime – Constantin Parascan înregistrându-le numai pe cele „localizate în interiorul granitelor politice actuale ale României”. Dintre acestea, 488 sunt consemnate si comentate într-o prima parte a Dictionarului (orase, comune, sate, catune), iar celelalte 989 în partea a doua (judete, munti, ape, câmpii, vai, lacuri, vaduri, mosii, lunci, poiene, manastiri, strazi si, bineînteles, numele provinciilor românesti). În Addenda sunt cuprinse, tot în ordine alfabetica, 618 toponime românesti si straine existente în cele doua volume de publicistica, ultimele, în ordinea editarii, din seria de OPERE.
În studiul introductiv, Constantin Parascan subliniaza ca „problema cea mai importanta în cazul toponimiei literare (...) este aceea de a afla în ce masura toponimele înregistrate sunt reale sau fictive”. O alta ar constitui-o „frecventa, bogatia, varietatea acestor toponime, ca si functia lor în textul literar...” Demersul autorului a necesitat pe lânga (re)parcurgerea întregii opere sadoveniene, consultarea lucrarilor lexicografice de baza în domeniul toponimiei, onomasticii si a unor corpusuri de documente între care – „Toponimia româneasca” a lui Iorgu Iordan; „Studii de dialectologie si toponimie” de Emil Petrovici; „Dictionarul onomastic românesc” al lui N. A. Constantinescu; dar si „Marele dictionar geografic”; Eudoxiu Hurmuzaki – „Documente privitoare la Istoria Românilor” si „Documente moldovenesti înainte de Stefan cel Mare”, datorate lui Mihai Costachescu.
Cum era de asteptat, se constata ca în opera lui Sadoveanu toponimul cu cea mai mare frecventa este Moldova. În sensul de provincie sau tara, el apare de 637 de ori. Toponimele având în componenta lor Moldova sunt în numar de 1104. Pe locul al doilea se claseaza Iasi: 630 în aceasta forma, literara, si 79 sub formele Iesi, Ies, Es. Alte toponime cu frecventa mare sunt, în ordine: Dunare (398), Bucuresti (354), Siret (282), Prut (154), Bistrita, rîu (134), Suceava, oras (134) etc. Dar geografia sadoveniana cuprinde întreg teritoriul românesc, alaturi de Moldova, tinutul Dobrogei ocupând din punctul de vedere al toponimelor un loc aparte.
Constantin Parascan noteaza ca un numar de 385 de nume de locuri nu au putut fi identificate, cele mai multe dintre acestea „facând parte din toponimia minora” adica „fântâni, prisaci, vai, mori, balti, coturi, gârle, vaduri, poteci, poiene, hanuri, iazuri s.a. care, probabil, nu au fost înregistrate în MDGR (Marele Dictionar Geografic – n.mea)”. Nu putine dintre acestea „au putut fi descoperite, create, inventate” de Sadoveanu. Scriitorul le-a auzit de la localnici, deveniti personaje în romanele, nuvelele si povestirile sale, încât ei „pot fi socotiti si martori, informatori...” Dar sunt situatii când Sadoveanu însusi, care a practicat, cum se stie, si falsa vânatoare sau falsul pescuit, este „informatorul de pe teren”. În context, Constantin Parascan aminteste marturisirea marelui prozator: „Vânatorile mele au fost deseori vânatori de tipuri si de impresii neuitate. Din asemenea expeditii am adus câteodata cântece în loc de animale ucise”. Dintre criticii importanti care au confirmat spusele scriitorului se detaseaza, ca de atâtea ori, G. Calinescu, acesta observând si exprimând literalmente memorabil faptul ca Sadoveanu „nu vâneaza si nu pescuieste, ci numai pândeste padurile si apele”. A pândit padurile, apele si, peregrinând în tot spatiul românesc, a cunoscut mai ales oamenii, i s-a revelat România profunda si si-a însusit valorile, întelesurile tainice depozitate în limba veche si înteleapta: „Motivul pentru care limba operei mele pare asa de bogata si fireasca trebuie cautat în necontenita mea miscare în mediul poporului de la tara”.
Desi fatalmente stufos, plin de trimiteri si de cifre, volumul de 400 de pagini se citeste cu reala placere si irepresibila curiozitate. Lectura lui este plina de delicii filologice, semantice, etimologice, stilistice, prilejuind totodata incursiuni si popasuri în fabulosul tarâm sadovenian. Iau un exemplu la întâmplare din partea a II-a a dictionarului: CÃPRITA – izvor la Sinaia. Apare în „Strada Lapusneanu”. Toponimul este evocat în episodul în care Adrian o vede pe Mary „subt o sprânceana de padure de brad, în munti, la Sinaia. Era într-o rochie trandafirie, subt o palarie larga de paie împodobita cu maci. Tinea pe brate, sub sâni, un manunchi de flori salbatice. Avea o linie alba de râs pe figura bruna, arsa de soare.
Acolo o cunoscuse întai, în ungherul acela ascuns, aproape de un izvor numit Caprita. Lânga suvita spumoasa de apa care sarea si se zbatea printre stânci vinete, a zarit el într-o zi, în lumina amiezii, trupusorul acela zvelt si nervos, urmând ondularile si izbucnirile izvorului.”
Comentând, Constantin Parascan descopera „relatia subtila între toponimul Caprita, portretul fetei si descrierea locului” si releva „rolul stilistic” al numelui izvorului si al spatiului acestuia. Încât, spune el – „nu mi se pare întâmplatoare alegerea toponimului de aici”.
În prezentarea de pe coperta a patra a volumului, Constantin Ciopraga, reputatul exeget al operei lui Sadoveanu, constata ca autorul „Monografiei toponimico-literare” „înregistreaza riguros sute de numiri, unele cu reverberatii în întregul perimetru al limbii române, altele simple repere geografice. Intra în discutie etimologii semnificative, vibratii mitice si ecouri istorice, modalitatile de selectie estetica. Frapeaza toponime inventate de scriitor ca Bradu-Strâmb, Dumbrava minunata ori Nada Florilor, acceptate în timp în nomenclatura oficiala. E clar ca toponimul Izvorul-Alb (titlu de volum în „Fratii Jderi”) comporta rezonante abisale. Calatoriilor sadoveniene în tarâm românesc si peste hotare li s-au adaugat cele livresti, de fictiune, de unde toponimice asiatice (Divanul persian, Uvar) sau australiene (Tara Kangurului). Toate, în esenta, au locul lor definitoriu în biografia operei lui Sadoveanu”.
Michel Tournier împarte scriitorii (a se citi: mai ales prozatorii) în doua categorii: „cei care se inspira din istorie si cei care se inspira din geografie”. Despre acestia din urma, francezul a si scris doua volume intitulate chiar „Les geographiques”. Tournier exemplifica: Jules Verne ar fi „omul geografiei”, iar Alexandre Dumas „agentul istoriei”. El merge mai departe, în antichitate, la clasicii dintâi, si, contrazicându-si oarecum enuntul categoric, face distinctia si cu privire la opera aceluiasi autor, nimeni altul decât Homer: „Iliada eprezinta istoria, Odiseea e geografia însasi”.
În contextul de fata, o asemenea împartire pe cât de neta, pe atât de interesanta naste o întrebare fireasca: ar putea fi încadrat cel ce a scris „Tara de dincolo de negura”, dar si „Creanga de aur” sau „Neamul Soimarestilor”, într-una din cele doua categorii? Ar fi nu doar simplist, ci si imposibil, fiindca nu doar una dintre ele, dar chiar amândoua nu-l încap, nu-l pot cuprinde pe Sadoveanu, un maestru al descrierilor de natura, un neîntrecut „peisagist”, un poet al „beatitudinii geografice”, cu formula lui Michel Tournier, si, totodata, un mare „agent al istoriei”.
Toponimia sadoveniana o dovedeste – si ea pe deplin, monografia lui Constantin Parascan fiind, si din acest punct de vedere, o demonstratie implicita.