„Noua critica“ româneasca fata cu Cercul literar de la Sibiu
articol aparut in Cultura, nr. 199 din 2008-11-13» cultura cultura literarã »
Autor: ALEX GOLDIS
Un ciudat caz de sincronizare, de la jumatatea deceniului al saptelea al secolului trecut, pune fata în fata critica româneasca cu cea franceza. Dincolo de efervescenta dezbaterilor, care facea, pentru prima oara, proba ca discursul critic a devenit mai important decât literatura însasi, chiar temele si problematicile noii critici franceze si ale noii critici românesti par sa fie aceleasi: raportul dintre creatie si stiinta, dintre critica si istoria literara, dintre critica interpretativa si cea valorizatoare. E clar ca în ambele culturi se pregatea, mai mult decât o predare generationista de stafeta, o modificare a canonului critic si a viziunii asupra
literaturii. Barthes, Rousset, Doubrovsky, dar si confratii lor mai mici Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Lucian Raicu sau Matei Calinescu pledeaza pentru o întelegere larga a criticii literare, care sa renunte la poncifele si dogmatismele interpretative în favoarea libertatii si a subiectivitatii criticului. Asemanarile se rezuma, însa, la constatari din avion. Caci, daca temele discutiilor (uneori si solutiile) au o baza comuna, fondul politic-cultural e atât de diferit, încât mizele si mesajele criticilor români mai pot fi aliniate cu greu la miscarea de idei din Europa.
Un Babel armonios
Pe scurt, daca la francezi dezbaterile au în principal ratiuni metodologice (înlocuirea criticii traditionale, biografice si istoricizante, cu o întelegere nuantata si actuala care se folosea liber de câstigurile psihanalizei, ale sociologiei, ale studiilor antropologice), la noi, principalul mobil al izolarii pozitivismului îl reprezenta înrudirea cu sociologismul vulgarizator care dominase critica româneasca în ultimele doua decenii. Avem de a face, însa, cu o polemica prudenta si fara ascutisuri, în care solidaritatea si varietatea vocilor critice primeaza în dauna incisivitatii si a singularitatii opiniilor. De altfel, mult invocata perioada de liberalizare 1965 - 1971, cu indenegabile câstiguri în plan valoric, este controlata daca nu prin cenzura drastica, macar prin diversiuni de limbaj: din realitate culturala opresiva, ideologia marxista devine, treptat, în anii 60, discurs relativizator, menit sa bruieze argumentele eventualilor adversari ai regimului. Marxismul se transforma într-o realitate încapatoare, un „Babel armonios“, în sintagma lui Mihail Petroveanu, care îsi asimileaza din mers cele mai noi metodologii si perspective, neutralizându-le, de fapt, efectele si reducând la zero opozitiile dintre adversarii de idei. Cred ca factorul cel mai nociv pentru întreaga noastra critica de sub comunism a fost acest background calm si nivelator întretinut de regim si care a nascut, în dezbaterile teoretice cele mai importante, un tic argumentativ concesiv, de tipul „si...si“ sau „nici...nici“. Noii critici din anii 60, care au avut o atitudine decisiva împotriva sociologismului vulgar, s-au remarcat nu atât prin combaterea lui stridenta, cât prin privilegierea aspectelor care-l pun, indirect sau discret, în umbra.
Programul de asanare al „noii critici“
Pe acest fond, interventiile teoretice ale lui Nicolae Manolescu din '64-'67, desi nu foarte curajoase în sine, vor stârni, totusi, prin autenticitatea perspectivei si prin atitudinea transanta în context, o mica furtuna în critica româneasca. Primele scântei se nasc odata cu un articol din aprilie 1964, posibil raspuns la un text al lui C. Regman din „Luceafarul“ aceluiasi an care repudia, de pe pozitii rationaliste, „obscuritatea“ limbajului critic al noii generatii. În „Stilul criticii literare“, cronicarul „Contemporanului“ condamna tocmai nivelarea limbajului critic, efect al rodarii lui stiintifice, cu exemple negative din Horia Bratu, Alexandra Indries, Marin Bucur sau Ion Lungu, reafirmând, în acelasi timp, rolul stilului personal, cu mare grija de a nu cadea în formalism: „În critica, haina face pe om, sau, altfel spus, stilul e expresia fidela a continutului (...) Lipsa de stil vine dintr-o gândire critica insuficienta, când nu, pur si simplu, din lipsa de vocatie.“ Cunoscutele „Însemnari despre critica“, „Posibilitatea criticii si a istoriei literare“, postfata „Lecturilor infidele“, dar si „Prejudecata monografiei critice“ vor forta ruptura cu dogmatismele istorist-stiintifice si vor postula subiectivitatea criticului în atribuirea valorii. În afara de afinitatea calinesciana exprimata deschis, ideile lui Manolescu sunt pe deplin consonante cu perspectiva lui Gaëtan Picon din „Scriitorul si umbra lui“, volum netradus la noi atunci, dar care avea deja ecouri mai degraba negative în publicistica literara (într-o recenzie de la începutul lui 1964, Silvian Iosifescu îl taxeaza drept reprezentant al unei „miscari vehement irationaliste care si-a facut loc în critica franceza a ultimelor decenii“, reabilitând „o forma de neoimpresionism bazata pe relativism estetic“). Mai accentuat decât Calinescu, construind o întreaga teorie a valorilor, Picon pleaca de la observatia ca „pentru opera, existenta nu e separabila de valoare“. În cuvintele lui Manolescu: „Sunt cu putinta orice consideratii în legatura cu o opera literara, privita în realitatea ei interioara sau în raporturile exterioare, cu conditia sa putem spune mai întâi ca aceasta opera exista cu adevarat. Unii eludeaza cu totul criteriul, privindu-l din puncte de vedere care nu implica neaparat ideea de valoare. Ei fac psihologie, sociologie, istorie si le e de obicei indiferent daca au de a face cu o capodopera sau cu o scriere de duzina“.
Teoretizarea criticii de valorizare în dauna celei explicative nu e o simpla optiune metodologica, ci un program de asanare a criticii românesti, dominate înca, la jumatatea deceniului sapte, de monografii si istorii literare pline de cliseele realismului socialist. Nu cu istoria literara sau cu monografia ca atare aveau cele mai mari probleme noii critici, ci cu modul tendentios de a face istorie literara. Daca Manolescu condamna, în „Prejudecata monografiei“, studiile recente despre Bolliac, Vlahuta, Braescu, St. Octavian Iosif sau Topârceanu, Mihai Ungheanu, comentator onest si subtil la începutul carierei, respinge perspectivele Ilenei Vrancea sau ale lui Zigu Ornea, critici care falsificau istoria literara încercând sa plaseze junimismul sau lovinescianismul în ecuatii acceptate de marxism: „Ei reprezinta fie însailarea plata, hagiografica chiar, fie un dogmatism ideologic simplificator, care reduce întreaga noastra ideologie estetico-literara la polii Maiorescu-Gherea, cu o evidenta simpatie si afinitate pentru cel de-al doilea, neîntelegatori si intoleranti cu primul“, noteaza Mihai Ungheanu.
Prefacându-se, asadar, ca dezbat cu privire la diversitatea metodelor contemporane, „noii critici“ români au în vedere, în primul rând, restaurarea criteriului estetic, afirmata tot mai deschis, precum si anularea mostenirii culturale marxist-leniniste. Ca „diferitele inovatii (stilistica, structuralism, eseu) se primesc cu scepticism mai curând decât cu prudenta“ sau ca „opera critica straina e receptata cu mare întârziere si vadita nesiguranta (Barthes devine un soi de Prometeu, deosebirile între Picon si Bachelard se estompeaza, iar critica anglosaxona, germana sau chiar italiana sunt ignorate aproape cu totul)“ – observa Virgil Nemoianu într-un dialog cu Sorin Alexandrescu din „Familia“, august 1967. Ca punct comun pe agenda noii critici franceze si a tinerilor critici români, mult discutata „actualizare a clasicilor“ are si ea mize diferite în cele doua culturi. Daca pentru Barthes & co. studiul pe autori vechi si institutionalizati era o strategie de subliniere a noutatii abordarii si un prilej de confruntare cu criticii de autoritate pe propriul lor teren, la noi, actualizarea clasicilor înseamna o redresare a patrimoniului literar. În dezbaterile prilejuite de o masa rotunda din 1965 cu privire la „Actualitatea clasicilor“, Eugen Simion si Matei Calinescu condamna
perspectiva realist-socialista de a face istorie literara, sub pretextul ca vorbesc despre o simpla chestiune de metodologie: „Studiile documentare nu trebuie sa înlocuiasca pe cele de analiza propriu-zisa, caci numai acestea din urma pot schimba interesul cultural al cititorului într-un interes estetic activ pentru opera clasica (...) Se pune întrebarea în ce mod studiul clasicilor a progresat nu numai din punct de vedere al informatiei literare, ci si din acela al întelegerii estetice a operei lor. Cred ca istoria literara actuala a avut de învins, privitor la clasici, prejudecati care explicau pe Eminescu în raport cu ideologia feudalismului, pe Alecsandri în raport cu atitudinea boierului de tara, pe Duiliu Zamfirescu asemenea, iar pe Maiorescu prin cariera sa politica“, zice Simion, iar Matei Calinescu îi vine în sprijin cu observatia ca „în unele studii care se publica acum despre scriitorii clasici nu se observa o autenticitate a retrairii estetice“. Prin urmare, desi prind din mers teorii si limbaje ale criticii contemporane, comentatorii români resping deocamdata orice sens de gratuitate metodologica, favorizând actiunea, cât se poate de practica, de a repune în circulatie opere si autori pierduti în timpul obsedantului deceniu.
Simptomatica e receptarea trunchiata a lui Roland Barthes în epoca. Daca noua critica româneasca si-a însusit destul de repede viziunea despre structurile simbolice polivalente sau despre numarul infinit de interpretari, în schimb, ea n-a putut accepta niciodata slabirea judecatii de valoare. În prefata la „Eseuri critice“, cartea lui Matei Calinescu din 1967, autorul condamna deschis reticenta fata de axiologie din „Critique et verité“: În treacat fie spus, în ceea ce priveste judecata de valoare, Barthes pare a fi victima unei confuzii: ceea ce respinge el este conceptul clasic de valoare, care presupune un sistem normativ static si, în plan artistic, raportarea operelor particulare la modelele lor ideale si generale. (...) Dar nu este, la urma urmelor, însasi atentia pe care o acorda un critic unei opere – fie ca vrea sa exploreze doar una dintre posibilitatile ei – o implicita judecata de valoare?“
„Parola“ Calinescu
Cele trei deziderate ale noii critici tinere – revitalizarea stilistica, dezideologizarea operei literare si recuperarea valorilor istorice – se întâlnesc în calinescianismul nascut aproape a doua zi dupa moartea criticului. Fata de celelalte modele critice românesti care favorizau primatul esteticului (Maiorescu sau Lovinescu), autorul „Istoriei literaturii de la origini pâna în prezent“ avea câteva atuuri în plus – atât de natura conjuncturala, cât si intrinseca. Pe de o parte, parola Calinescu deschidea, în mod evident, mai multe usi decât Maiorescu sau Lovinescu, niste nou-nascuti pentru sistem – în 1966 aveau doar 2-3 ani de convietuire cu comunismul. Pe de alta parte, în ciuda aspectului nuantat al criticii lor, puteau sa faca figura de dogmatici pe lânga libertatea expresiva a lui Calinescu sau reticenta lui fata de ideologii si teorii de orice fel. Nu în ultimul rând, complexul demiurgic li se transmite si criticilor de la jumatatea anilor '60, pusi în postura de a reinventa, calinescian, nu numai un prezent, ci si un trecut cultural. Simplificat, redus la liniile sale esentiale, calinescianismul devine, astfel, principala ideologie care însumeaza intentiile explicite, dar si cele secrete, ale noii critici românesti, interfata perfecta a revansei esteticului asupra politicului. De aici, multe mistificari ale calinescianismului – de la exagerarea criteriului estetic, care ar functiona imbatabil în „Istoria literaturii...“, pâna la anticiparea teoriilor Noii Critici. Cu pasi marunti si pusi strategic la adapostul mitului calinescian, tinerii critici vor reusi, totusi, sa câstige partida cu dogmatismul marxist pâna într-atât, încât voci îngrijorate vor proclama, la sfârsitul anilor '60 – începutul anilor '70, dominatia prea exclusivista a esteticului în literatura româna. Într-un articol din octombrie 1970, criticul M. Nitescu, autorul de mai târziu al puternicului rechizitoriu împotriva proletcultismului românesc, noteaza ca „de la negarea nu numai teoretica a autonomiei esteticului, echivalenta în fond cu negarea artei, s-a ajuns, printr-o reactie de aparare, la o atitudine de refuz, mai mult practica decât teoretica, fata de elemente considerate extraestetice“.
Asistam, asadar, înca din a doua parte a deceniului sapte, la o polarizare adânca a celor doua tabere. Desi la nivelul discursului lucrurile erau exprimate destul de timorat, în culisele vietii literare (ecourile strabat, totusi, suprafata textului) erai ori calinescian, adica subiectiv, liberalizator, de partea celor buni, ori dogmatic si oportunist. Lucru perfect normal, pentru a nu pierde atât de rapid terenul câstigat cu eforturi, critica tânara prefera sa descalifice din start orice pozitie care, mai aplecata spre nuante, nu opunea drastic si imediat modelul estetist celorlalte tipuri de critica.
Alternativa la calinescianism
Cea mai puternica replica anticalinesciana va veni, însa, din partea cerchistilor, regrupati, din 1966, sub egida revistei „Familia“ de la Oradea. Ceea ce pare sa-i distanteze, în prima instanta, fata de calinescianism pe Cornel Regman, Nicolae Balota sau Ovidiu Cotrus (Ion Negoitescu nu intra în polemica si pare sa aiba un program comun cu noii critici) este tocmai aspectul sau de construct, folosirea lui drept pretext pentru autoafirmare – „berbec de lupta“ zice Balota, „institutie de ecarisaj“, Cotrus. Având structura de moralist si de didact, Cornel Regman este, însa, cel care pastiseaza cel mai savuros noul jargon al criticii tinere. Iata cum începe, de pilda, o cronica la „Orientari în literatura contemporana“ a lui E. Simion: „Miez estetic, calitate estetica, termeni estetici, fundament estetic, implicatii estetice, context estetic, soliditate estetica, judecata estetica, idee estetica, realitate estetica, categorii estetice, mitologie estetica, perspectiva estetica. Apoi tipuri de sensibilitate, cadre de sensibilitate, zonele sensibilitatii. Ipostaze lirice, stari lirice, vocatii lirice, ineditul reprezentarii lirice, mitologie poetica, tehnici poetice, dezbatere morala, unghi estetic si moral. Apoi „pozitia favorabila“ a creatorului, pasiunea pentru etic, poet al suavului, cu o structura de prerafaelit, liric „flamboyant“, structura interioara a poeziei... Si fara îndoiala ca secerisul terminologic ar putea continua multa vreme înca, chiar daca el n-ar modifica prea mult profilul schitat“. Calinescianismul i se pare lui Regman, nici mai mult, nici mai putin decât un mimetism care, departe de a stimula exprimarile criticilor, le sporeste doar coeficientul de imprecizie: „Mima sigurantei si fanteziei calinesciene e tinuta în viata de un fel de transfuzie de cultura: cuvintele, adica, mai exact, categoriile folosite de discipol nu trimit direct la obiect, ci fac un ocol prin sinteza lui Calinescu. Paradoxal, opera transparenta si spontana a marelui critic serveste ca mijloc de opacizare a intentiilor discipolilor. Dar ocolul nu vadeste vitalitatea acestei intentii, ci tocmai anemia ei.“
Daca Regman atenteaza doar la limbajul nou-venitilor, Nicolae Balota si Ovidiu Cotrus ataca însusi modelul acestei critici, calinescianismul. Ca opozitia dintre calinescianism si cerchisti nu e inventata doar pentru a furniza o replica criticii tinere, o demonstreaza continuitatea de idei de-a lungul a doua decenii. Caci obiectiile lui Nicolae Balota sau Ovidiu Cotrus cu privire la opacitatea calinesciana pentru poezia moderna (Blaga si Barbu, în speta) fusesera formulate de Negoitescu într-o cronica la compendiul „Istoriei literaturii“ din anii '40. Cea mai grava acuzatie la adresa lui Calinescu se refera, însa, la faptul ca din opera sa „lipseste un solid schelet filozofic-estetic“, dupa cum se exprima Nicolae Balota în „Directia noua si calinescianismul“. Apropierea de critica principiala a lui Maiorescu a facut ca cerchistii sa fie acuzati de dogmatism sau de pozitivism si suspectati ca, repudiind calinescianismul, vor sa deturneze evolutia spre liberalizare a criticii românesti. Simptomatica în acest sens e reactia lui Mihai Ungheanu: „Proclamând calinescianismul drept pericolul momentului actual, se escamoteaza, vrând-nevrând, aspectele cu adevarat nemultumitoare si care nu tin de prozelitism calinescian, ci de recrudescenta sociologismului vulgar (...) Conflictul Cercului de la Sibiu cu „estetica“ calinesciana apartine unui alt timp si nu este problema actuala a literaturii române. Chestiunea la zi a criticii literare e respingerea pâna la capat a recrudescentelor sociologismului si a oricaror îngustimi si simplificari interpretative, ca si a oricaror încercari de escamotare a adevaratelor probleme ale zilei“. Mihai Ungheanu se însala cu privire la intentionalitatea polemica a cerchistilor: caci, departe de a-si dori instaurarea unui curent dogmatic, prin modelul maiorescian ei urmareau diversificarea si modernizarea criticii românesti. Orice s-ar spune, repudierea tuturor celorlalte valori în favoarea esteticului, precum si miza pe critica de judecata în defavoarea criticii de interpretare au creat un decalaj între teoria româneasca si Noua Critica franceza. Apelul lui Balota la Maiorescu se face tocmai în numele diversificarii si a modernizarii limbajului critic: „Stim ca în Occident, existentialismul, structuralismul, psihanaliza si – multor critici contemporani – marxismul, le ofera îndreptarul filozofic necesar, principiile si uneltele de gândire. În istoria criticii românesti avem în aceasta privinta modelul criticii lui Titu Maiorescu, critica prin excelenta principiala filozofic, estetic fundamentata“. Din pacate, însa, notiuni precum „principii“, „filozofie de gândire“ sau „îndreptar metodologic“ se demonetizasera atât de puternic sub presiunea falsificarii propagandistice, încât tânara generatie de critici le repudia fara sa mai cântareasca nuantele. Pentru diferentiere si pentru spargerea monolitului calinescian militau de acum, tocmai în vederea opacizarii dezbaterilor de idei, nu numai Cercul de la Sibiu, ci si autori de editoriale din „Scânteia“, precum Gh. Stroia sau Zigu Ornea: „De la o vreme, însa, unii pledeaza cu exclusivism pt o critica asa-zisa creatoare, negând pur si simplu eficienta altor modalitati (...) Aceasta întelegere lipsita de nuanta e sursa a numeroase erori cu circulatie, din pacate, în publicistica noastra. Se pretinde, de pilda, când explicit, dar mai ales implicit, ca astazi ar fi depasita modalitatea genetica în critica, locul acesteia fiind definitiv ocupat de o critica a expresiei, în dauna revelarii ideilor continutului operei de arta. Uneori se încearca sa se acrediteze opinia dupa care valorile sociale, istorice, etice, psihologice nu trebuie incluse în laboratorul criticii, ele nemaiputând actiona în operatiile de apreciere estetica. Chiar G. Calinescu, la care fac adeseori apel partizanii acestor puncte de vedere, le-a demonstrat absurditatea.“ Departe de a fi un nou dogmatism, maiorescianismul lui Balota sau al lui Cotrus pledeaza nu pentru obiectivitate stiintifica, ci pentru una de ordin fenomenologic, în care rolul subiectului este decisiv. Atragând atentia asupra pericolului psihologismului relativist al criticii lui Calinescu si a calinescienilor (acuzati, totusi, pe nedrept, caci nici maestrul, nici discipolii nu practica o asemenea formula), cei doi cerchisti construiesc, în replicile lor, nu atât polemice, cât deschise meditatiei, o adevarata fenomenologie a constiintei critice – tematizeaza, asadar, în spiritul lui Starobinski sau Poulet, spatiul interior al criticului. Astfel încât as spune ca, daca prin actiunea lor tinerii critici din a doua jumatate a deceniului sapte participa la autonomizarea belestristicii românesti, cerchistii recupereaza caracterul autotelic al criticii. Eseurile publicate de Ovidiu Cotrus în toiul dezbaterilor, recuperate postum, sunt, fara îndoiala, printre cele mai sistematice si mai originale meditatii asupra criticii din literatura româna postbelica. Nu retin aici decât interesanta disociere dintre valoarea artistica si cea estetica a unei opere („Neavând o valoare estetica intrinseca, atât continutul cât si forma introduc în structura operei de arta o serie de valori (teoretice, sociale, politice, etice etc.) care, prin actiunea polarizatoare a valorilor estetice, dobândesc semnificatie artistica. Valoarea artistica a unei opere de arta are în consecinta o sfera mult mai larga decât valoarea ei estetica“, apoi subtila corectie a lui Ralea, instrumentat si el mult de critica tânara în militantismul antidogmatizant: „Definitia data de Mihai Ralea criticului, ca un creator de puncte de vedere noi în raport cu opera de arta cred ca trebuie modificata – pentru a fi acceptata – în sensul urmator: criticul descopera noi modalitati de adecvare a inteligentei critice (deci noi unghiuri axiologice) la natura reala a obiectului estetic“. De retinut e si splendidul aforism care concentreaza întreaga gândire estetica a lui Ovidiu Cotrus: „Orice mare critic descopera un mod propriu de a fi impersonal“. Eseurile lui Nicolae Balota din „Euphorion“ nu participa nici ele mai putin la adâncirea constiintei critice postbelice. Caci Balota extrapoleaza faimoasa disociere proustiana între eul empiric si cel scriptural la domeniul criticii: „Tot astfel dupa cum între intentiile poetului si sensurile operei sale nu exista o identitate (si adeseori nici macar o analogie), între intentionalitatea actului critic si structura operei în care prinde corp acel act nu exista decât corespondente posibile, comunicari, si acestea manifestându-se uneori paradoxal, daca nu antinomic.“ Abandonând terenul de lupta (polemica din anii '60 ramâne un gest singular în cariera criticului), Balota nuanteaza deja critica normativa ca o „critica fermentativa“, pusa în slujba directa a actualitatii. Normativismul si directionismul de azi nu mai presupune, noteaza printre rânduri autorul „Euphorionului“, neclintita distinctie maioresciana între critic si scriitor, ci, în maniera preconizata deja de Scoala de la Geneva, contopirea constiintelor: „Daca critica de interpretare se poate aplica operelor apartinând unor epoci, scoli, curente diferite, critica de îndrumare si îndeosebi cea fermentativa traieste în si din literatura pentru care este valabila, si care e întotdeauna contemporana cu critica, fiind literatura care „se face“, congenera cu critica, corespunzându-i structural. O adevarata critica directoare este, de fapt, constiinta unei literaturi care devine. Între directia de constiinta a criticului (cu vocatie în acest sens) si poetul cu care comunica exista o corespondenta, o analogia entis, o pulsatie subiacenta tinzând spre echilibrarea nivelelor ca în vasele comunicante. Daca primul gest al criticului director este întelegerea prin interpretare adecvata a poetului, demersul sau esential este acela al catalizarii prin verbul critic al reactiilor literare viitoare“.
Nuantarile ulterioare ale cerchistilor si renuntarea la polemica provine, probabil, din constientizarea treptata a faptului ca o critica directionista, subtil fermentativa, se afla deja sub ochii lor prin actiunea tinerilor cronicari care, fara programe teoretice curajoase sau originale, prin modesta teorie a restabilirii esteticului si prin singura optiune potrivita în context, calinescianismul, reusisera totusi sa redreseze, daca nu în întregime, macar o buna parte din normalitatea vietii literare românesti. Caci, desi aveau dreptate în absolut, cerchistii au fost nevoiti sa accepte ca o critica de directie – care sa-si asume un angajament ideologic total si o teorie de sine statatoare creând emulatie – n-a fost niciodata posibila în perioada totalitarismului. Singurul program cultural important care ameninta sa depaseasca mizele estetice, onirismul, a sfârsit prost. Astfel încât solutia era un mimat relativism al valorilor, în care criticul sa construiasca ferm, aparent pe cont propriu dar la unison cu ceilalti, un canon estetic cât mai viabil.
Înfruntarea dintre tinerii critici si cerchisti ramâne prima dezbatere postbelica în care, cu toate bruiajele ideologice de subtext, nu se mai înfrunta decisiv politicul cu artisticul, ci doua perspective distincte asupra acestuia din urma. Semn ca în literatura româna bataliile începeau sa aiba din nou doi câstigatori.