singuratate & angoasa
articol aparut in Cultura, nr. 199 din 2008-11-13» cultura cultura literarã »
Autor: OANA PUGHINEANU
În zilele noastre nu se mai considera o mare nerusinare sau o mare impudoare a produce texte care au ca sursa o oarecare emotivitate. Singura care a mai ramas sa defaimeze o astfel de încercare e catalogarea respectivului autor în categoria „naivilor”, sau, în cazul fericit, în categoria „specialistilor” emotivitatii: pamfletarii. Vremea unui Kierkegaard sau a unui Gramsci, care deplângeau în timpuri si de pe baricade diferite aceeasi „lipsa de pasiune” (o sora mai mare si mai înteleapta a emotivitatii), au apus. Esteticienii de marca au îngropat-o, si poate pe buna dreptate, sub faldurile kitschului. Recunosc ca am ramas atât de impresionata de discursurile acestora din urma încât, daca m-ar întreba cineva „cum mai stau cu pasiunea?”, i-as raspunde prompt si superior ca „nu ma mai uit de mica la filme indiene”. Desigur, „semiotica pasiunilor”, „economia libidinala” si „anti-oedipul” mi-ar fi la îndemâna asemenea unui dictionar de idei primite de-a gata în caz ca as întâlni un veritabil pasionat de pasiune.
Si totusi, exista poate un moment în care pasiunea (fie ea subiect ce bârfa sau loc în care intimitatea devine atât de concentrata încât o paste identificarea cu imoralitatea) deraiaza, vectorul constructiv care o mâna colapseaza si din subiectul vazut ca forma de energie ramâne fie forma, fie energia. Acest „split” nu intra doar în competenta psihanalizei sau psihiatriei. Într-un fel el a fost pentru prima data comentat prin celebrul „carpe diem” care-i cerea fiecarei clipe sa se justifice în sine, rupta de contextele trecutului sau viitorului. Astfel, operatia de a jumela mereu forma si energia a fost sortita în caz de nereusita angoasei, iar în cazul fericit, hedonismului. Punctul comun pe care îl împartasesc cele doua extreme este singuratatea (au curs îndeajuns de multe valuri de cerneala pe subiectul solitudinii în care te plaseaza atât disperarea cât si placerea). Mai mult, singuratatea ar avea si puterea paradoxala (de sinteza, ar spune mai optimist Hegel) de a fi o forma de a degusta disperarea. Astfel unii o comenteaza în termeni de „dieta a spiritului”, de stare premergatoare si necesara creatiei, iar altii ca pe o forma de disipare intelectuala si chiar de absurditate logica (celebra „constiinta a ceva” care n-ar putea fi constiinta a nimic). Totusi, nu pot sa nu ramân uimita citind o multime de asa-zise definitii ale singuratatii care accentueaza toate aspectul de „relatie”. Singuratatea îmi pare mai degraba a releva starea în care constiinta, desi e constiinta a ceva, nu e si constiinta în relatie cu ceva. În singuratate se interogheaza rostul relatiei în sine, rostul continuei jumelari între forma si energie. Suspinele religioase tocmai pentru ca nu interogheaza pâna la urma relatia (cu divinul) nu fac decât sa foloseasca singuratatea pe post de decor, fara a plonja realmente în ea. Heidegger ramâne un mare gânditor pentru felul în care a revitalizat mirarea greceasca eliberând-o de poluarile teologice. „De ce exista ceva mai degraba decât nimic?” – iata o întrebare izvorâta dintr-o singuratate care nu mai are rolul de decor pentru o identitate care se solidifica pâna la a deveni persoana. În singuratate, identitatea devine cel mult o entitate si printre gânditorii care au mai reusit sa întrevada monstruozitatea singuratatii s-a numarat si Pascal cu al sau om: „un nimic fata de infinit, un infinit fata de nimic”. Desigur, Heidegger n-a rezistat „aerului prea tare” (ar spune Nietzsche) al angoasei care „individualizeaza indeterminat”, aerul pe care l-a respirat pentru o secunda: imaginile idilice ale unei fiinte, fie ea si uitata, l-au înmuiat pâna la a-l reduce la stadiul de metafizician.
Mai subtil, desi pastrând relatia, Kierkegaard vorbise înainte de singuratatea Alesului. Credinta ca plonjare în absurd în numele „vietii de aici” trebuie sa fi suparat auzul multora. În materie de singuratate Sartre este un veritabil continuator al gânditorului danez, aducând în discutie singuratatea celui care trebuie sa aleaga fara a fi un Ales. Pâna la urma, angoasa si absurdul lui Kierkegaard erau cai, puteau deveni „modele”, chiar daca imposibil de urmat. Odata cu existentialismul, singuratatea si absurdul devin marci ale imposibilitatii de a iesi/alege din relatiile pe care le chestionezi. Mai corect spus, e vorba de imposibilitatea unei alegeri definitive, continua stare de angoasa nefiind decât un soi de carpe diem à rebours, teroarea de a fi obligat sa alegi pentru fiecare clipa. E poate motivul pentru care singuratatea îsi pierde din vechile virtuti (conditie a creatiei, a consolidarii eului), devenind mai degraba sursa de inepuizabila confuzie. Singuratatea ca stare în care subiectul chestioneaza mereu relatia si alegerile care îl plaseaza în relatie poate duce inclusiv la dizolvarea caracterului. Daca oamenii de caracter au, ca si nevroticii, parte de „o experienta care se repeta mereu” (Nietzsche) atunci singuratatea apare ca posibilitate constanta de a nu ti se întâmpla nimic. În singuratate, personalitatea, identitatea, caracterul se dizolva pâna la a deveni niste senzatii niciodata probate de socul unei perceptii. (Sartre avea dreptate sa militeze pentru actiune ca dovada a caracterului, desi odata ce a dezlipit alegerea de traditie n-a mai putut niciodata sa o dezlipeasca cu totul de aleatoriu.) Singuratatea e antidestinala, adica anti-proiectiva, anti-imaginativa si nu suna nicaieri mai teribil decât în urechile unui om singur (nu singuratic!) noua litanie: „limbajul este un sistem”. Gradul de înstrainare pe care unii l-au atins i-a facut sa-si reactiveze constient sau nu instinctul de conservare si sa creada ca lumea e împartita în esente si aparente, ca e un „teatru”, ca „limbajul e o abstractie”, ca exista o diferenta între „subiectul vorbitor” si „subiectul vorbirii”, ca literatura creeaza lumi în care poti „evada”, ca simbolurile te pot „salva”, ca mall-urile te pot „interpela”, ca pâna la urma nu e nevoie sa tragi de spitele timpului ca un hamster prins în roata si ca între capetele hidoase ale extremelor e destul de mult spatiu de hârjoana.
.......................................................................
Acum ca am facut inventarul incomplet si inexact al gândurilor despre singuratate pe care le-au avut altii, îmi permit un moment de sinceritate (o nebunie pasionala, pâna la urma) marturisind ca am dorit sa scriu un text despre singuratate în chiar momentul în care ma simteam asa. Mi-am dat seama repede ca ma simt atât de singura încât nu am o parere proprie despre singuratate, deoarece ceea ce e „propriu” dispare în aceasta stare. Astfel m-am gasit în situatia stupida (dar corecta din punct de vedere cultural-livresc) de a descoperi la altii ceva despre singuratate. Si în timp ce cautam în rafturi într-o sala de biblioteca în care nu mai era nimeni si lumina care pica prin geam multiplica geometria aproape perfecta a scaunelor nemiscate, m-am trezit ca privesc paralizata locul de unde ma ridicasem: foile, creionul, lampa, cartile si scaunul miscat. În mod absolut inexplicabil privirea îndreptata spre acel gol ma calma teribil. Eram fericita ca un pui de pisica adormit. Am încercat sa gasesc un cuvânt care daca nu sa descrie, macar sa se potriveasca cu absenta mea pe care o priveam fascinata. Mi-a aparut brusc în minte si l-am întâmpinat cu bucuria unei revelatii. Absenta mea îmi parea… apetisanta!