Cronica unei revelatii anuntate
articol aparut in Cultura, nr. 199 din 2008-11-13» cultura cultura literarã »
Autor: ALEX. CISTELECAN
Barza cu revelatiile nu vine la aceeasi ora la toata lumea. Cei mai multi dintre noi îsi traiesc momentele de dezvaluire pe la douazeci de ani, dupa care le rumega, expliciteaza si recapituleaza o viata întreaga. Pentru unul ca Vattimo însa, orarul e complet inversat: dupa ce, timp de saptezeci de ani, a lucrat sârguinicios la ideile altora (Nietzsche si Heidegger), iata ca, ajuns la vârsta senectutii, filosoful italian e lovit periodic de teribile revelatii. Acum câtiva ani, în „Credere di credere“, Vattimo descoperea ca e homosexual. Anul trecut, în „Ecce comu“ („Ecce comu. Come si ridiventa ci? che si era“, Fazi Editore, Roma, 2007), acelasi Vattimo a aflat cu stupoare ca, pe deasupra, mai e si comunist. Comunist pâna-n maduva oaselor.
Pentru cititorii conservatori, aceasta carte va fi, în primul rând, un prilej de crunta dezamagire: iata cum unul dintre rarissimii intelectuali de stânga considerat cât de cât respectabil sau macar rezonabil o ia brusc la vale pe panta extremista. Dar tot raul spre bine, caci, în fond, aceasta surpriza neplacuta nu va face decât sa le confirme suspiciunea - evident eronata - ca exista o legatura de necesitate între relativism si comunism. Pentru ceilalti, lectura acestei carti nu va fi sursa nici de dezamagiri, nici de confirmari. Ci, mai degraba, va fi un prilej pentru un adevarat experiment fenomenologic si pentru o veritabila epokhe transcendentala: mai exact, va fi o experienta a purei durate temporale. Doua-trei ore grele, macinate strâns de plictis si asteptare prelunga. Pentru ei, aceasta e o carte, într-un sens, alunecoasa: abia ce-ai deschis-o si ai alunecat deja la capatul ei; pe toata durata lecturii parca nu faci altceva decât sa tragi de autor sa ajunga acolo unde stii foarte bine ca se îndreapta si unde tu îl astepti deja spargând furios seminte.
Caci, mai întâi, surprizele acestei carti se cam opresc la nivelul copertii. Sau, altfel spus, surpriza acestei revelatii târzii e ca, de fapt, nu e nici o surpriza: tot asa cum, în „Credere di credere“, Vattimo reusea sa reconcilieze noul dat existential (propria-i homosexualitate) cu vechile sale valori (credinta catolica si gândirea slaba), la fel, în „Ecce comu“, angajamentul comunist pe care filosoful italian si-l asuma nu numai ca nu contrazice ierarhia personala de credinte si valori, ci, mai mult, intra chiar cu aceasta într-un raport de implicare si legitimare reciproca. Revelatia si reconversia promise sunt, astfel, mai degraba simple continuari si confirmari ale adevarurilor deja stabilite. Din derivat italian al criticii occidentale a metafizicii si din urmas al anticomunismului filosofic, gândirea slaba devine aici, în mod paradoxal, adevarat pilon de sustinere al unui comunism recosmetizat dupa gusturile epocii. Nu-i vorba de vreun Aufhebung hegelian, nu-i nici o sinteza a contrariilor. Vattimo si gândirea slaba devin comuniste, dar în aceasta adeziune la partid singurul care îsi schimba sensul si devine de nerecunoscut e chiar comunismul.
Nici surpriza, nici curaj. Sa nu ne facem iluzii cu privire la riscurile pe care si le asuma filosoful italian publicând acest volum. Nu-i vorba ca, de dragul adevarului, Vattimo si-a sacrificat reputatia academica, postul în universitate sau actiunile la bursa posteritatii. Despre gândirea slaba nu se mai discuta de douazeci de ani. Despre filosoful Vattimo, la fel. Si-atunci, ce ocazie mai buna de a le readuce în discutie decât aceasta declaratie publica de reconversie radicala? În spatiul calm al discursului filosofic, „Ecce comu“ este echivalentul unei veritabile bombe mediatice. Si ce strategie mai potrivita de a opera aceasta reconversie decât cea de a o prezenta publicului în hainele unui întotdeauna-deja, sub aparenta unei revelatii care mocnea de la bun început în scrierile anterioare? În acest fel, „Ecce comu“ salveaza de la critica nemiloasa a prafului inclusiv volumele precedente, propunându-le unei lecturi diferite si neasteptate, ca tot atâtea preliminarii la constructia teoretica a comunismului. În fine, cât priveste postul în partid, sa nu ne facem griji: europarlamentarul Vattimo n-a ramas pe dinafara, ci doar a glisat usurel de la „Democratici di sinistra“ la „Partito dei comunisti italiani“. Facând suma si tragând linie, rezulta ca volumul „Ecce comu“ este echivalentul de marketing al pariului pascalian: riscuri zero, câstiguri nelimitate.
Pâna aici am vorbit parca din avion, si obiectiile noastre pot parea rauvoitoare. Sa coborâm în continut, cu grija însa, pentru ca nu-i mult de ales. Dezamagirea prilejuita de acest volum nu-i nici filosofica, nici politica: pe aceste laturi, concluziile erau perfect previzibile. Simpla dezamagire a lecturii „neinteresate“ e produsa însa de acea surpriza a lipsei de surprize, pe care am numit-o deja: de la un autor care a cochetat o viata întreaga cu idei moderate de stânga, dar care a reusit sa reziste pâna acum tentatiei comuniste, te-ai fi asteptat ca, atunci când în sfârsit se recunoaste învins de aceasta din urma, sa produca drept dovada si legitimare a reconvertirii sale ceva argumente si probe solide. Or, în „Ecce comu“, nici vorba de asa ceva. De ce Gianni Vattimo a (re)devenit comunist? La aceasta întrebare - care e, în fond, întrebarea principala a volumului - singurele raspunsuri pe care autorul italian ni le ofera sunt vesnicele clisee care populeaza pâna la saturatie folclorul de astazi al stângii: inegalitatea crescânda de pe glob, controlul securitar cuplat cu mediatizarea ubicua, epuizarea accelerata a resurselor naturale etc. E o problema mai groasa cu aceste slagare de lupta revolutionara, iar modul în care Vattimo recurge la ele nu e decât un simptom al functiei pe care aceste refrene o îndeplinesc în general în strategia de astazi a stângii. Atunci când vorbeste despre credinta intelectualilor „de avangarda“ în misiunea emancipatoare a clasei muncitoare, Gianni Vattimo o numeste, pe buna dreptate, un fel de angajament prin delegatie. Ceea ce nu-l împiedica însa sa practice acelasi angajament prin delegatie atunci când, în sprijinul reconvertirii sale, mentioneaza cliseele de mai sus. Problema cu inegalitatile sociale tot mai acute sau cu iminentul dezastru ecologic nu e legata de valoarea de adevar a acestor previziuni catastrofice. Problema e ca ele ramân, inevitabil, abstracte. Contrar opiniei universale, între a crede în adevarul acestor diagnostice si a nu crede, între a te decide pentru o politica revolutionara care sa ia în considerare aceste date si a ramâne fidel unei politici reformiste si neoliberale nu e nici o diferenta, nici un salt existential, nici o decizie de angajament politic radical. Caracterul abstract al acestor adevaruri, vesnic proiectate departe, în lumea a treia, sau departe, în viitor, nu face decât sa traduca, la nivel spatial sau temporal, caracterul abstract al propriei decizii existentiale si politice. Într-un cuvânt, ele au, astazi, aceeasi functie de angajament prin delegatie pe care credinta în rolul mesianic al proletariatului o avea la intelectualii de stânga din secolul XX. Desigur, Vattimo e perfect constient de rezonanta abstracta pe care aceste statistici o au pentru un cititor din Occident. Drept pentru care încearca adesea sa le faca mai concrete, cuplându-le cu adevaruri mai palpabile, cum ar fi „proletarizarea clasei medii occidentale“ sau mediatizarea exasperanta care sufoca aceeasi parte a lumii dezvoltate. Dar raportul între cele doua seturi de date e atât de disproportionat încât a le mentiona în acelasi paragraf (p. 35) e ca si cum te-ai plânge simultan de sfârsitul lumii si de programul de la tv. Mai mult, în unele cazuri, raportul e chiar antagonic: a acuza proletarizarea clasei medii occidentale înseamna a opta pentru o politica protectionista a statelor din Vest, deci a creste înca si mai mult mizeria fortei de munca din lumea a treia. Nu este acesta singurul loc în care doleantele lui Vattimo desfasoara spectaculoase contradictii interne. Catolicismul autorului italian, la care nu e dispus sa renunte, e deja de multi ani un fel de protestantism: o încredere ferma în dogma revelata, si o suspiciune tot mai accentuata vizavi de institutia si ierarhia bisericii ca atare. În fond, de la numirea noului papa nici nu-i greu sa fii critic în raport cu politica bisericii catolice si sa formulezi obiectii serioase la adresa acesteia. Si totusi, pentru Vattimo, e greu. Critica pe care filosoful italian o aduce bisericii catolice e cel putin ciudata: Biserica, spune Vattimo, impune disciplina cea mai absurda, interzicând folosirea prezervativului tocmai în epoca HIV-ului (p. 122). Asa o fi, dar e de asemenea clar ca acei bieti enoriasi care vor cadea prada acestei legi bisericesti absurde sufera probabil de unele probleme mult mai grave, cum ar fi o serioasa schizofrenie: cum altfel sa explici ca ei sunt suficient de emancipati de dogma catolica încât sa faca sex în afara casatoriei si în scopuri ne-procreative si totusi suficient de disciplinati din punct de vedere religios încât sa nu foloseasca prezervativul, doar pentru ca asa le-o cere biserica?
Nu înseamna însa ca în carte nu întâlnim si idei bune. Dar ele sunt, cel mai adesea, mentionate abia în trecere si sunt, mai totdeauna, ideile altora. Anti-naturalismul care ar fi cosubstantial comunismului este o ipoteza care ar merita lucrata - si ea a fost exploatata, în ultima vreme, de Boris Groys, care, prin intermediul ei, a stabilit chiar o legatura între comunism si postmodernism. Gianni Vattimo se multumeste însa cu simpla ei enuntare laconica. Critica regimului de sacralitate a vietii e, de asemenea, o teorie care ar trebui aprofundata, si un demers riguros în acest sens e cel al lui Giorgio Agamben. Vattimo în schimb uita de ea imediat ce o mentioneaza. Alianta dintre „crestinismul „autentic“„, gândirea slaba si comunism - alianta care constituie ultimul cuvânt al cartii lui Vattimo - pare a fi o reluare la suprafata (si nicidecum o aprofundare) a acelei „forte mesianice slabe“ despre care vorbea deja Benjamin. Si, în fine, la nivel politic, „catocomunismul“ si „liberalcomunismul“ pe care le propune Vattimo nu se prea deosebesc nici ele de eurocomunism - la fel, o inventie nu tocmai recenta.
„Propunerea acestor pagini a fost cea de a lua act de falimentul capitalismului si al democratiilor formale care îl sustineau la nivel institutional; si de revenirea, ca unica alternativa posibila, a comunismului „autentic“„ (p. 125). Aceasta carte a fost scrisa si publicata înainte de criza economica actuala. Dar chiar si privite din perspectiva de astazi, concluziile ei sunt mult prea optimiste. „Falimentul capitalismului“ ramâne, în continuare, la fel de improbabil ca oricând, întrucât e greu de crezut ca, dincolo de infuziile de bani publici în sprijinul sectorului privat, dincolo de recentele nationalizari si de scurtul pasaj socialist al capitalismului post-fordist, regulile si cadrul de baza ale economiei globalizate vor suferi modificari fundamentale. Astazi ca si oricând, criza sistemului capitalist nu produce de la sine socialism. Cât priveste „revenirea, ca unica alternativa posibila, a comunismului „autentic“„, previziunile ramân la fel de sumbre. Nu întâmplator partidele de stânga, în ciuda crizei actuale, întârzie sa creasca în sondaje si popularitate: în primul rând pentru ca principiul „democratiilor formale“, ca resort institutional al capitalismului, e înca un cadru extrem de confortabil si pentru ele; si, în al doilea rând, pentru ca, în ciuda tentatiei enorme de a avea dreptate si de a striga victorioase „v-am spus noi!“, se pare ca singurele victime reale ale crizei mondiale vor fi, în fond, nu reprezentantii finantelor globale si responsabilii pentru degringolada economica, ci tocmai propriii lor alegatori.
Pe ultima pagina a cartii, Gianni Vattimo are, în sfârsit, dreptate: „tezele desfasurate aici par în mod necesar înca abstracte“ (p. 127). Asa e. Abstracte, nu în sensul ca ar contine prea multa teorie, prea multa conceptualizare. Ci, tocmai, în sens hegelian, pentru ca e prea putina teorie si prea putin travaliu al conceptului. Prea mult Dan C. Mihailescu în acest volum. Eu zic sa nu-l primim în partid.