Euforia lamentarilor
articol aparut in Cultura, nr. 199 din 2008-11-13» cultura cultura politicã »
Autor: Constantin Stoiciu
Corespondenta de la Montréal
S-ar putea ca distanta enorma ce ma separa de România cea mai mare parte a anului sa-mi joace uneori feste. Sa înteleg pe dos, anapoda sau chiar deloc anumite realitati, anumite comportamente, sa dau prea multa importanta unor smângaleli din presa si unor evenimente insignifiante. Sa ignor deci, candid si prin forta împrejurarilor, interventii si întâmplari care definesc mai exact decât îmi imaginez eu societatea româneasca de mai ieri si de azi.
N-ar trebui totusi sa-mi fac prea multe griji, peisajul mediatic e dominat de cei care dau din când în când o fuga în strainatate pentru a-si curata plamânii si reîmprospata ideile la sursele autentice ale adevarului si si-au pierdut de mult candoarea (daca au avut-o vreodata). Cel putin la rastimpuri, perspectiva pare sa fie acceasi. Deosebirea începe acolo unde ei pretind ca înteleg totul si ceva mai mult din ceea ce s-a petrecut si se petrece cu aceasta Românie a noastra smulsa brutal din letargia socialista si târâta cu si mai multa brutalitate în frenezia devoratoare a capitalismului. Înteleg si se lamenteaza.
Ma simt obligat sa recunosc ca vaicareala acestor primadone mediatice sublimeaza articulat si deseori intelectual gratios vaicareala frusta, instinctuala a ceea ce se mai numeste înca popor român. Dincolo de registrele estetice, capitalismul celor optsprezece ani se poate pe buna dreptate lauda cu aceasta simbioza surprinzatoare, cu acest elan lacrimogen comun, cu aceasta euforica si ambigua înclestare între plebea ignoranta si elitele sale luminate. Motivele sunt fundamental diferite, dar corul impresioneaza. Ceea ce s-ar putea sa explice, fara sa fie o scuza, de ce de-a lungul anului care s-a scurs de la prima corespondenta din Montreal am cazut si eu de câteva ori în aceasta capcana.
Nimic asadar nu merge în tara cum s-ar fi cuvenit sa mearga si bocitoarele stiu sau banuiesc serios de ce si cum s-a ajuns la aceasta noua poticneala în istorie: prea mult stat, prea mult populism, prea putin liberalism, prea mult socialism, un mizilic de trei sute de miliardari si milionari, un instinct nul al libertatii aprig câstigate, o condamnabila nostalgie pentru ce-a fost si nu va mai fi, cum sa nu te podideasca lacrimile, cum sa nu te simti traversat euforic de mândria rusinoasa de a te fi nascut, crescut si prosperat în acest colt unic de lume? Daca nu vrea sa-si plânga de mila ca românii, îsi ofera un localnic plângaret si dezinteresat serviciile, Occidentul ar face bine sa nu se mai joace de-a nationalizarile si alte masuri ce amintesc comunismul. Criza financiara si economica sunt benefice, îsi bombeaza pieptul un tinerel care
n-a apucat sa manânce prea mult salam cu soia pe vremuri, dar înfuleca azi pofticios acelasi salam cu soia convins ca participa la salvarea capitalismului. Un altul, care mai câstiga o pâine alba în revistele pornografice, îsi pierde complet firea descoperind la o vârsta târzie ca apartine unui popor urât si primitiv, cu simtul istoriei atrofiat. Un al treilea, în sfârsit, bani si glorie facute la televiziune pe seama politicienilor de trei parale ai tarii, revendica „sindromul Caragiale“ drept scuza pentru a se instala la Paris.
Stam bine. Stam din ce în ce mai bine. Suntem pregatiti sa întâmpinam criza. Putini îsi mai amintesc, timpul trece repede, memoria a devenit selectiva, la începutul începuturilor a fost victimiada. De azi pe mâine, numai martienii construisera socialismul, toti ceilalti, toata suflarea româneasca traise si trudise cu pistolul la tâmpla. Curând dupa aceea, spiritele iscoditoare ? victime printre victime pe care numai discretia, modestia, studiile peste mari si tari si ceva preocupari literare i-au împiedicat sa se revolte ? s-au invitat pentru totdeauna la festinul culpabilitatilor nuantate, al purificarii morale a natiei pervertite de utopia justitiei sociale si al glorificarii noilor realitati capitaliste. A venit apoi si se eternizeaza vremea marilor rafuieli cu istoria. Al obsesiei comunismului cu aceeasi prospetime bolnavicioasa ca în urma cu optsprezece ani. Al fantomelor Securitatii ce-ar bântui la orice colt de strada si n-ar astepta decât momentul potrivit pentru a navali în casa fiecaruia. Al vânatorii delatorilor reali si inventati. Al rafuielii publice cu dusmani mai vechi sau mai noi. Al rescrierii biografiilor…
Epoca tulbure, tragica în care traim nu se preteaza la îndoieli si la întrebari, ci la convingeri. La încredere, cum se vocifereaza de-a lungul si de-a latul planetei de când criza financiara si economica s-a întins ca o plaga de nevindecat. Încredere în capitalism, de buna seama, în acest cosmar neoliberal, în acest neofeudalism ce impune sclavia individualismului, a hiperconsumului si a tehnocratizarii. Încredere în aceasta lume în care saracia, suferinta, deruta, neputinta sunt realitati prea sumbre, prea purtatoare de necunoscut pentru a fi evocate altfel decât ca dovezi ale refuzului adevaratei si singurei istorii posibile, de vreme ce cealalta istorie, a socialismului, a esuat lamentabil.