De ce a câstigat Obama?
articol aparut in Cultura, nr. 199 din 2008-11-13» cultura editorial » editorial
Autor: Alfred Bulai
Saptamâna trecuta sute de milioane de telespectatori, din America si din lume, au urmarit cele mai spectaculoase alegeri prezidentiale pe care generatiile de astazi le-au trait. Asa cum sondajele sugerau de mai mult timp, democratul Barack Obama, de felul lui mai închis la culoare, cel putin pentru puritana lume alba americana, a câstigat alegerile devenind primul afroamerican presedinte al SUA. Poate mai mult decât atât, Obama are origini africane relativ clar cunoscute, undeva în cel mai sarac stat posibil, în Kenya, comparativ cu multe milioane de negri americani, care sunt pur si simplu americani, care nu îsi cunosc nici macar aproximativ zona din care provin familiile lor de origine. Societatea americana a ales deci schimbarea, schimbarea la nivelul cel mai profund posibil. Un presedinte tânar, un presedinte de culoare, un presedinte al unui partid care nu a mai dat seful statului de aproape un deceniu. Obama însa este si un presedinte care anunta schimbari masive în societatea americana, politici noi pentru tineri, saraci sau emigranti, Obama sugereaza ca America trebuie sa plece acasa de prin diverse teatre de operatiuni, Obama sugereaza ca politica interna si externa a SUA trebuie radical schimbata. La prima vedere, daca întrebai pe cineva, chiar din America, acum un an-doi, daca un afroamerican ar putea deveni presedinte, probabil ca ar fi fost sceptic. Un negru la Casa Alba pare cel putin un contrast de culoare, daca nu mai mult. Îmi aduc aminte ca am vazut cu multi ani în urma un film american cu un negru care ajungea Presedinte al SUA. Era o parodie, omul ajungea acolo doar din întâmplare. Iata deci ca societatea americana s-a schimbat si pare ca se schimba permanent, rapid si profund. Cred ca trebuie sa fim echilibrati si sa analizam obiectiv lucrurile. În primul rând Obama nu este chiar negru, este mulatru, are pe undeva origini care se intersecteaza cu caucazianul mândru din America. A fi mulatru nu este poate chiar un lucru fericit, dar este totusi o nuanta, la propriu si la figurat. Pe de alta pare, contracandidatul sau, McCain este un personaj politic aflat departe de performantele actoricesti ale lui Obama. În aceasta cursa electorala el a fost un batrânel simpatic, ne-credibil pentru marea majoritate a tinerilor din America, a celor saraci sau doar satui de o situatie politica si economica fara mult orizont. Cu alte cuvinte, liderul republican a fost un personaj sters fata de charismaticul Obama. Si putem spune ca republicanii au pierdut în mare masura pe mâna lor. Obama a câstigat voturi în mod masiv datorita a doua tipuri de mesaje. Pe de o parte, el a venit cu un mesaj intern, centrat pe oamenii saraci, pe cei care sunt sau doar se autopercep ca marginali, un mesaj pentru o clasa de mijloc care a început sa simta sentimentele de nesiguranta ale celor saraci, un mesaj înalt protectionist, si aici criza financiara din America, care a început sa fie si una economica, l-a ajutat imens pe liderul democrat. S-a spus pe drept cuvânt ca Obama a fost în campanie aproape socialist si acesta a fost un lucru foarte bun pentru alegeri. Într-o economie americana în care sistemul sangvin al economiei, cel al colosilor bancari, pare a avea nu leucemie, ci metastaza, într-o astfel de lume care a propus în ultimele saptamâni imaginea capitalismului veros, hraparet si inuman, atitudinile usor socialiste dau bine.
Pe de alta parte, un al doilea tip de mesaj a fost cel al schimbarii pur si simplu. Cu alte cuvinte, fie ca este vorba de trupele din Irak, fie ca este vorba de politicile fiscale, practic, pentru orice framânta lumea americana el a propus un panaceu, si anume schimbarea. Dupa perioade mari de timp în care lucrurile se savârsesc la fel, la fel si la fel, lumea mai vrea si schimbare, de orice tip. Nu trebuie sa uitam, ca, generic, americanul, cu o autentica cultura imperiala, nu prea moare de grija strainatatii, deci politica externa a republicanilor nu avea cum sa fie privita foarte bine.
America a votat schimbarea pentru ca ea se schimba cu o dinamica foarte mare. Acest dinamism fara precedent se bazeaza pe niste legi economice si sociale care fac ca instalatiile economiei si societatii americane sa explodeze uneori. Atunci apar crize de proportii care deruteaza populatia, populatie care are în sânge paradigma schimbarii, iar în aceste situatii apeleaza tot la schimbare. Mesajul populist, mesajul antisistem, în sens de sistem al marelui capital, poate lucra eficient si a si lucrat.
America traieste o criza si prezenta mare la vot este întotdeauna un semn universal al crizei. Întotdeauna criza ne determina sa schimbam ceva, iar în cadrul alegerilor schimbi partidele, oamenii pe care îi alegeai traditional si chiar solutiile consacrate.
Marea farsa a alegerilor din America este ca totul a fost un spectacol, un spectacol foarte profesionist, care a avut în rolul principal un protagonist de Oscar, un spectacol de nationalism american, de lacrimi pentru o bunica, de compasiune pentru cei obiditi, un spectacol politic care a lansat exact mesajele pe care marele public dorea sa le auda.
De ce farsa? Pentru ca punerea în scena a acestui spectacol este opera tot a marelui capital, patronul si regizorul oricaror alegeri americane. Când arunci cu sutele de milioane de dolari în campanie, când ai mai multi sponsori ca democrat, decât republicanii, mesajele cu tenta stângista sunt de opereta.
Din pacate, tot media ne-au facut sa credem si ne-au inoculat ideea oamenilor providentiali care conduc lumea, presedintele american fiind considerat de ceva vreme cel mai puternic om de pe planeta. Lucrurile nu stau deloc asa, macar pentru faptul ca în întreaga istorie a umanitatii au fost doar câteva cazuri de oameni care au condus de capul lor propriile state sau si pe cele ale altora. În spatele presedintelui american sta un aparat birocratic urias, o retea de grupuri de interese de scara planetara, un sistem militar uluitor ca forta, un complex de mari institutii financiare si economice.
Nu vreau sa credeti ca presedintele american ar fi o marioneta în mâna cuiva anume. Nu, el este seful unei birocratii publice, care este parte a marelui sistem birocratic care conduce America. Este însa doar un simplu functionar, cu multa putere, dar nu cu toata puterea. El nu poate schimba totul si, mai ales, nu poate sa schimbe politica marelui capital, cea care l-a adus si pe el la putere.
În societatea de astazi, cum este cea americana, votul cetatenilor te aduce la putere, dar pentru a obtine acest vot dincolo de carisma, de mesaje, de cultura politica, sau de experienta, ai nevoie de media, de specialisti, de sustinerea unor retele sociale si economice imense. Acest lucru înseamna bani, imens de multi bani, dar si imens de multe relatii si multa, multa influenta. Ori aceste lucruri nu le poti obtine de la cetateni, ci tocmai de la sistemul care te propulseaza si nu doar în campanie, ci cu mult timp înainte, de pe undeva de pe bancile scolilor. Democratia americana îmi pare mai degraba o lupta a cercurilor de interese decât o disputa a intereselor cetatenilor. Acestia din urma au ramas pionii de baza ai întrecerii, dar au devenit cumva un public al unui spectacol politic, vecin cu fictiunea, un public care aplauda, plânge si merge apoi acasa iesind usor, usor de sub vraja spectacolului si aruncându-se în tumultul angoasant al vietii zilnice. Au fost cred în timp educati sa nu puna mult la suflet si sa nu ia chiar totul în serios pentru a nu fi dezamagiti daca fictiunea politica nu devine realitate. Si chiar daca unii vor fi dezamagiti, va veni el un alt spectacol, cu o noua regie si o noua distributie.
Societatile au inventat totdeauna momente de euforie publica. Arena la romani, sau spectacolele din piete la medievali erau asemenea momente. Aceste prilejuri de descatusare si de frenezie sunt terapeutice social. Alegerile au devenit un astfel de spectacol euforic. Si daca este spectacol, atunci nu conteaza neaparat cine câstiga.