Nichita Stanescu. Poezia erotica (II)
articol aparut in Cultura, nr. 199 din 0000-00-00» cultura literarã » În ariergarda avangardei
Autor: EUGEN SIMION
Lamuriti într-o oarecare masura ca poezia de amor a lui Nichita Stanescu se deschide si se închide, ca o armonica, de la madrigal si romanta la speculatia existentiala si metafizica, mai totdeauna cu o nota abia sesizabila de joaca gata oricând sa se transforme într-o meditatie profunda, sa vedem, acum, ce înfatisare iau în versuri aceste închipuiri si aceste „of“-uri si „ah“-uri prefacute si intelectualizante.
Primele versuri (publicate de Doina Ciurea în 1992 în volumul „Argotice“, „Cântece la drumul mare“) sunt din perioada 1955-1960. Sunt cópii, cum am precizat în mai multe rânduri, dupa Arghezi si Ion Barbu, dar si parafraze moderne în stilul „Cântecelor de lume“, cu un sporit accent de senzualitate. Un poem („Anica“) are ca motto un vers din Ion Barbu, altul citeaza din ceaslovul lui Ion Creanga însângerat de muste strivite, pentru a sugera gestul intim al unei preotese care spala în ritmul unei arii „ceva slinos, rusinos si mare“. Indiscretie de adolescent voyeur si concupiscent. Un „Cântec nesocotit“ vorbeste de „ceasul dintre sânii“ femeii si de foamea „de vis si cer“ a adolescentului cu simturile în fierbere. Primavara ia, tot asa, chipul unei dulce ispite „cu sânii bulbucati“ într-un decor de luna sparta în cioburi albe („Primavara“). Cam în acelasi peisaj de „dealuri cocosate“ si de târguri „cu scrematuri si balegar“, tânarul care îsi pregateste vocea pentru a executa un poem mai pur adreseaza „un adio“ mai mult vesel decât trist unei femei crescute printre „butucii zemosi de crâmposee“ si mustita din bobi misteriosi („te-au fost mustit din bobi, femeie“). Doar un „ceresc parfum de jimbla calda“ mai îmblânzeste acest cântec erotic în peisaj viticol... Stilul brutal arghezian din „Cântice de mucegai“ razbate în versurile liminare din poemul „Cântec de transee“, cu versuri bine ordonate si metafore îndraznete:
„Chircit, paduraru-si zvâcneste-n femeie/ cu ropotul fugii de ciuta/ samânta padurii-n fetia gemuta/ a cerului scurs în transee.“
Tânarul Stanescu Hristea – cum iscaleste acum – nu vrea, cu toate acestea, sa fie un poet baudelairian în varianta argheziana, aspiratia lui este sa devina „poetul îngerilor“ si în acest scop face excursii la marginea timpului, acolo unde razele lunii pica pe pamânt ca fragmentele dintr-o hârca... Ucenicul poet încearca metafore mai violent concrete („dintii lunii“) si compune o „antiars poetica“ în stil popular cu o nota evidenta de ironie (bascalie) ploiesteana: „inima în piept bolnav/ sta luceafarul bolnav/ [...] foicica macului/ sa ne ducem dragului“.
Printre aceste exercitii argheziene se remarca un poem de dragoste („Cântec de luna noua“) cu o figuratie lirica mai complexa si o muzicalitate mai profunda a versurilor: „Ranit de linisti, taurul albastru/ a presarat încet iubirii noastre/ cu urmele copitelor lui albe/ întinsul vechi al stepelor albastre/ Dar îngerii îndragostiti de tine/ îl ferecara iarasi în belciuge/ ...si de-ai închide ochii strâns, aieve/
1-ai auzi în departari cum muge.“
Argheziana este în aceste versuri de atelier si reveria unei iubiri nedeterminate, cu drumuri însângerate în vis, plecari si reveniri din tarâmuri misterioase: „Ci lasa în poala ta calda sa vie/ faptura mea vie si glasul ucis/ Mi-esti draga, femeie. si noaptea-i târzie/ si plec mai departe, spre vis.“
Nu lipsesc pozele („imposturile“ le-ar zice G. Calinescu) romantice, si una dintre cele mai raspândite este aceea în care tânarul versificator, îndragostit si coplesit de muzica astrelor, asculta zgomotul linistii în natura sau caderea luminii selenare. Pe aceasta din urma o evoca si Blaga într-un poem de tinerete memorabil. Tânarul ploiestean cheama femeia iubita sa urmareasca împreuna trecerea chervanelor de fum si sa asculte cum luna „se sfâsie în pietre, jos, pe râu“ („Râul“). Decorul este acelasi mai în toate poemele: ceruri înalte si pure, paduri cu brate incendiate de flacari albastre, amurguri cazute, materia ce doarme – bacovian – cu pumnii deschisi, chiciuri de lumina, amurgurile care încolacesc ca niste lanturi inefabile gleznele îndragostitilor si din nou amurgul care se prabuseste la picioarele femeii zvelte „ca o troita la rascruci“.
În peisajul erotizat al lui Nichita Stanescu din aceasta perioada de început nu lipseste lacul eminescian cu „betia de trestii“ si, element exotic, apar salamandrele care adulmeca luna. Femeia este, aici, nu lebada, ci cântecul însusi, suma acestor simboluri. Obosit, probabil, de atâtea sublimitati si imponderabile, tânarul versificator iuteste, uneori, ritmurile si, când e vorba de suferintele si deliciile amorului, coboara imaginatia în lumea elementelor concrete. Este stilul Vacarestilor si al lui Anton Pann trecut prin versul geometric al lui Ion Barbu pe care tânarul Stanescu Hristea îl urmareste cu un ochi atent. Îl vizitase o data, ca student, pe marele matematician si retinuse de la el ca poemul esential al lui Eminescu este „Oda în metru antic“, nu „Luceafarul“. O idee pe care autorul „Necuvintelor“ n-o va uita si, în fapt, va fi punctul de pornire al teoriei sale privind poezia metalingvistica. Acum, la sfârsitul adolescentei, când pregateste repertoriul liric, îl ia ca model (un model care vine în linia poeziei muntenesti pline de rasfaturi si suspine) pentru varianta poemului erotic încarcat de formule argotice: „Oh, pe mine-s zugravite/ numai nimfe izmenite/ care-n loc sa aiba tâte/ doua inimi tin, de fâte,/ peste pântec atârnate,/ când spasite, când umflate./ Dau si eu sa le cuprind/ cu o palma, cu un jind,/ dara ma trezesc natâng/ cu destu-n buric, si plâng.“
Poemul acesta de iubovste, în varianta ploiesteana, este simpatic bascalios, cu o versificatie perfecta, anuntând înca de pe acum jocurile verbale ale maturului Nichita Stanescu si priceperea lui tehnica. De la aceste improvizatii jucause trece usor la temele grave. Când îndragostitul este despartit de femeia iubita (numita în limbajul secolului al XIX-lea duduca) copacii din jur devin mai lungi si pietrele vorbesc. Poetul însusi – „facator de cuvinte“, – îsi atribuie aura de sfânt si reclama dureri sfâsietoare. E drept ca primul vers începe cu o moarte suspecta („mor de ridicol ce sunt“), semn ca durerea în amor este, totusi, stapânita si sentimentul mortii e doar o amenintare strategica... O simulare, un mic santaj sentimental, o figura semnalata ca atare de Roland Barthes în cartea lui despre discursul amoros. Tânarul Nichita Hristea Stanescu îl practica în chip iscusit fara sa stie prea multe despre strategiile retoricii îndragostite. Mai târziu (1983), poetul reciteste aceste argotice si nu este dezamagit de ele, desi le gaseste mari defectiuni. Defectiunile sunt, totusi, relative. Poemele sunt bine scrise si arata deja o fantezie ce fuge sistematic din schemele argheziene si barbiene. I-am propus o data fostului meu coleg de liceu, îmi amintesc, sa revada aceste exercitii tineresti si sa le publice într-o placheta. A acceptat, dar dupa doua-trei reuniuni de lucru, s-a plictisit si a abandonat aceasta operatie anevoioasa. Avea dreptate. Refacea fiecare vers, sacrifica un cuvânt pentru a pune altul, în fine, avea sentimentul ca participa la un asasinat lingvistic. Pentru el cuvântul are prospetimi si sfintenii pe care nu se cade sa le sacrifici. Asa ca a renuntat. Am renuntat si eu convins ca nu poti rescrie o poezie veche cu o stare de spirit noua...
Daca le judecam strict estetic, aceste poeme erotice de început sunt de luat în seama cel putin din doua motive: arata o disponibilitate mare pentru mai toate figurile discursului amoros (de la bocetul focos al lui Ienachita si imagina ibovnicei slavite a lui Conachi pâna la amorul eminescian în peisaj lunar si, într-o mai mica proportie, la dezolarea bacoviana). Accentul arghezian în aceste izbutite parafraze este mai puternic. Nu lipseste si o mica nota de trufie în speculatiile despre femeie si despre dragoste ca factor de existenta. Nichita Hristea Stanescu dovedeste, în mai toate situatiile, o capacitate remarcabila de a prelucra modelele si temele, trecându-le prin imaginatia lui care, înca de acum, sfarâma tiparele limbajului erotic. Metaforele si comparatiile lui sunt uneori voit provocatoare („florile sunt gainat de zâna“, „ochii tai ca doi paianjeni verzi“), alteori metaforele se retrag în concepte si capata în preajma misterului erotic o nota de solemnitate argheziana: „s-a clatinat ceva în adâncurile surde“, „conturul lumii ce s-a rupt în noi“. Erosul este, în poezia lui Nichita Stanescu, putem spune, o poarta pe care intra, când impetuos, când agale si prefacute, fantasmele lirismului sau.
Poemele din „Sensul iubirii“ si „O viziune a sentimentelor“ aduc unele modificari de figuratie, dar, în esenta, ele nu se îndeparteaza prea mult de ceea ce am putea numi deja stilul liric nichitian. O muzicalitate, parca, mai clara a versului (atunci când versul urmeaza traditia clasica), o sporire considerabila a elementelor nepoetice (oasele, izma, zmeura, osia, prunele gâtlane, roscovele, cocosii de tabla de pe acoperisuri etc.), o schimbare, care va sa zica, a decorului liric, e ceea ce se vede numaidecât la lectura. Poetul nu s-a desprins înca de modele, dar se simte deja în versurile sale preocuparea de a înnoi limbajul si câmpul de referinte. Când scrie ca „somnul mi l-am rupt de la tâmple/ ca pe doua coarne de zâmbru, întoarse“ sau ca timpul se turteste între piepturile celor doi îndragostiti ori ora se sparge în secunde din pricina emotiei, reveria lirica traditionala este bruscata si în poem patrund acorduri necunoscute pâna atunci în discursul erotic. La început, timid, pe urmele lui Eminescu si Arghezi, schimba punctele de referinta în retorica amoroasa, cum am precizat deja, apoi modifica limbajul si substanta discursului: introduce în el elementele brutal nepoetice, fauna compromisa, venele si oasele, mirosurile iuti, semnele agresive ale muierii ademenitoare (tâtele, pulpele carnoase) laolalta cu simbolurile clasice ale feminitatii suave si angelice, bolnava de singuratati... La sfârsit, dupa ce am recitit toate poemele, observam ca ne gasim, deja, în alt tarâm liric si ne straduim sa descifram alt limbaj erotic decât acela cu care ne obisnuisera poetii anteriori.