Mitologii si utopii
articol aparut in Cultura, nr. 199 din 2008-11-06» cultura cultura literara » Texte si contexte
Autor: CONSTANTIN COROIU
Mihail Sadoveanu a venit pe lume la vreme de toamna, în noiembrie, si a urcat în Empireu tot toamna. El spunea ca la Iasi toamna este cea mai frumoasa din lume. Trebuie sa-l credem pe Sadoveanu. Ce nu spunea creatorul „Crengii de aur“ e cât de mult sporise el însusi frumusetea toamnelor iesene. Nenumarate toamne s-au scurs aici de la începutul începuturilor. Si toate vor fi fost, în rotirea lor, unice, irepetabile. Dar într-o zi a venit la Iasi, de la Pascani, adolescentul Sadoveanu Mihai. Si-a înscris numele în cataloagele unui liceu faimos, Liceul National, alaturi de alti români ce aveau sa devina celebri, între care Nicolae Iorga. Apoi a plecat pentru a reveni la Iasi, de aceasta data despartindu-se de un alt târg moldovenesc, cosmopolit, pitoresc, melancolizat de „dureri înabusite“ si de drame precum cea a Haiei Sanis - Falticeni, care-i marcase pentru totdeauna sufletul. Si Opera. Facuse însa un lung ocol prin Bucuresti. Începuse sa devina deja o legenda vie. În biografia lui si în istoria culturii nationale fusese consacrat ceea ce Nicolae Iorga a numit Anul Sadoveanu, adica acel an fast - 1904 - când scriitorul a debutat editorial cu patru carti: „Povestiri“, „soimii“, „Crâsma lui mos Precu“, „Dureri înabusite“. Caz singular în literatura româna. si nu numai.
Spiritul lui Sadoveanu s-a contopit cu spiritul Iasilor. Încât unul dintre numele cele mai definitorii ale toamnei este aici Sadoveanu, asa cum cel al verilor îmbatate de mireasma teilor înfloriti este si va fi mereu, la Iasi, Eminescu. La Iasi a scris Sadoveanu marile sale carti. Toamnele si celelalte anotimpuri iesene au intrat, datorita lui, sub zodia povestii fara de sfârsit. Un symposion, cum au spus unii, un nesfârsit banchet au zis altii, precum cel de la Hanu Ancutei. Caci lumea de pe planeta Sadoveanu, ca într-o alta „O mie si una de nopti“, povesteste. Povesteste, legitimându-se prin povestire, într-o limba duminicala în care, observa Calinescu, nici o cacofonie nu e posibila, totul e cântec, virgulele cânta si ele, iar punctele asteapta risipirea ecourilor...
Urc - pentru a câta oara? - în vestitul turn al Casei Sadoveanu din Copoul Iasilor, care îmi aminteste de cea a lui Lev Tolstoi de la Iasnaia Poliana, dar, mai ales, de casa, ferma si turnul lui Hemingway din San Francisco de Paula de lânga îndepartata Havana. Privesc stiloul lui Sadoveanu, expus aici. Nu e o simpla piesa de muzeu. Este un monument evocator al unei întregi lumi, asa cum mi s-a parut a fi si antediluviana masina de scris a lui Hemingway de la ferma Vigia, de unde poti contempla o mare în sapte culori.
Cum i-ar privi Sadoveanu pe unii critici (a se citi procurori literari) de azi? Mai mult ca sigur tacând. Tacerile lui Sadoveanu, ca si „mutenia“ lui Blaga, au intrat în mitologie. Blaga însusi avea sa le rememoreze: „...De-a lungul deceniilor n-am avut cinstea si placerea de a ma întâlni (cu Mihail Sadoveanu) decât doar de câteva ori si aceasta la rastimpuri mari. Am stat de fiecare data unul în fata celuilalt mai mult tacând. Anevoie se poate arata în cuvinte cât de graitoare sunt tacerile lui Mihail Sadoveanu. El tace ca piatra, ca frunza verde sau ca un fulger mut din departari“. Ma gândesc ca, daca s-ar sinchisi totusi sa le adreseze un cuvânt natângilor care îl trag neputinciosi de pulpana, acesta nu ar putea fi decât cel cu care îl strivea, prin anii 30, pe un lingau ce tot îi dadea târcoale: „Lipsasti!“.
Îmi vine în minte un fapt de istorie literara: împroscat cu noroi, pe când se afla în plina maturitate, de un critic, Sadoveanu si-a ridicat privirea albastra spre zari si nu s-a mai lasat „atins“ niciodata de vreo remarca, fie ea si elogioasa. De altfel, cred ca niciodata nu l-a interesat prea mult ce scriau sau cuvântau criticii despre el, cu exceptia lui Ibraileanu si, poate, a lui Calinescu.
„Lipsasti!“ al lui Mihail Sadoveanu mi se pare a fi cel mai strivitor „antidot“ - dupa „În laturi!“ al lui Titu Maiorescu - împotriva prostiei, a imposturii, a oportunismului, lichelismului si rautatii. Ambele au fost rostite, în epoci diferite, în Iasii toamnelor sadoveniene...
Astazi, burghezul, mai ignorant decât înaintasul sau, cel clasic cum ar veni, nu mai citeste romane, „genul monstruos“, cu vorbele lui Nicolae Breban, si prin excelenta... burghez, nu se mai lasa purtat de fluxul naratiunilor ample, al cartilor care „cresteaza sufletul“, cum zicea Marin Preda, fiindca este ocupat din zi în noapte, iar nu arareori si noaptea, cu manageriatul, cu afacerile, cu profitul, cu politica de partid si a grupurilor de interese, cu cultivarea relatiilor lucrative. Nici macar profesionistii lecturii nu mai sunt cei de altadata, cei din epoca interbelica de pilda sau din deceniile de dupa Al Doilea Razboi Mondial. Drogul numit telenovela îi da burghezului senzatia ca plonjeaza în epic, îi satisface nevoia de poveste, fiindca, sa fim drepti, aceasta nevoie înca exista, burghezul începutului mileniului trei nu s-a alienat de tot. Ceva omenesc tot a mai ramas în fiinta sa. Fireste, pe intelectualul autentic, onest, hartuit de greutatile si nevoile cotidiene, dusman al ignorantei, al subculturii, al kitsch-ului, gustul lecturii profitabile spiritual nu l-a parasit. Dar si acesta a trebuit sa se adapteze ritmului si noilor conditii. Caci, pe lânga faptul ca nu confunda punctele de vedere, asa cum postula Mihail Ralea, omul inteligent se adapteaza. Navigheaza pe Internet, dar nu se desparte cu totul de carte. Îi reciteste uneori pe clasici - inclusiv pe cei în viata - dar este extrem de selectiv în ceea ce priveste noutatile editoriale. Citeste „Omul recent“ al filosofului de tranzitie Patapievici, pentru ca - nu-i asa!? - e la moda, dar nu se încumeta sa parcurga un roman cu acelasi numar (mare) de pagini. Desi poate stie sau chiar încuviinteaza ceea ce spunea un ilustru contemporan al nostru, Milan Kundera: „Exista probleme metafizice, probleme ale existentei umane, pe care filosofia (cu atât mai putin cea a „filosofilor“ dâmboviteni de azi - n.mea) nu a stiut nicicând sa le cuprinda în toata coerenta lor; acest lucru îl poate face doar romanul...“. În fine, întrucât traieste într-o vreme în care realitatea devanseaza cu mult fictiunea, burghezul mai rafinat prefera biografiile.
Prozatorii, la rândul lor, cred cu tarie în destinul genului epic, al romanului. Chiar daca burghezul si „eroul timpului nostru“ nu mai sunt deloc cei de pâna mai ieri, romanul nu va muri. Un mare romancier nord-american spunea cu vreo doua decenii în urma: „Daca as crede ca romanul a murit, as scrie un roman cu acest subiect“. Simptomatic, tot cam pe atunci, Márquez îsi facea public un proiect fascinant, demn de geniul autorului „Toamnei patriarhului“ si al „Veacului de singuratate“, si anume un roman al romanelor, în mai multe volume. Altfel spus, povestea scrierii romanelor sale.
La ceremonia de la Universitatea Alcala, în cadrul careia i s-a conferit Premiul Cervantes (echivalentul Nobelului în spatiul hispano-american), Mario Vargas Llosa a tinut un discurs intitulat „Tentatia imposibilului“. Era un elogiu adus lui Don Quijote, despre care Salvador de Madariaga scria ca este „un erou simbolic al umanitatii“. Llosa a vorbit, cu acel prilej, despre aventura si itinerariul Cavalerului Ratacitor de la Mancha. „Quijote iese din el însusi, cu adevarat, traversând limitele interzise ale existentei sale, tinzând astfel spre iluziile fictiunii“. El ar simboliza, în viziunea lui Llosa, utopia creatorului, a scriitorului aflat în fata hârtiei albe - sau, ma rog, a computerului - încercând sa converteasca iluzia, visul în actiune. Scrisul însusi ar fi, asadar, o aventura ce îsi are modelul în aventura lui Don Quijote. „Realitatea se combate prin intermediul fanteziei“ - crede prozatorul peruan care debuta fulminant, la numai 27 de ani, cu romanul „Orasul si câinii“, despre care criticii nu au ezitat sa afirme ca este scris cu o mâna de maestru, tânarul autor infirmând astfel ideea, devenita prejudecata, ca proza, romanul, altminteri, acesta din urma, genul maturitatii, presupun acumulari, experienta de viata etc. (Laureatul de anul acesta al Premiului Nobel, Jean Marie Gustave Le Clèzio, obtinea Renaudot-ul, cu romanul „Procesul-verbal“, la numai 23 de ani). Când însa Vargas Llosa însusi a parasit masa de scris si, precum Don Quijote, s-a aruncat în vâltoarea politicii si a politicianismului, lasându-se purtat de o iluzie, fantezia s-a dovedit, contrar convingerii sale, total neputincioasa în fata realitatii. si-a dat mai bine seama de incompabilitate cea mai apropiata fiinta, sotia sa,care l-a întrebat: „Îti aduci tu aminte ca odata ai fost scriitor?“ Ca si cum ar fi spus: „Îti amintesti tu ca odata ai fost Dumnezeu?“ Ce înseamna un biet si trecator fotoliu de sef de stat, pentru care se lupta, pe lânga cel al fauritorului de lumi? (Unde mai pui ca în eventualitatea ca ar fi câstigat alegerile prezidentiale din Peru ar fi fost pus în situatia de a sta de vorba si cu „omologi“ ca Traian Basescu. Nici macar ca modele de personaje de roman nu i-ar fi servit!). Aventura politica, electorala, cunoasterea tarii sale pâna la ultimul catun, dupa ce a strabatut-o, inclusiv calare pe o alta Rosinanta, i-au întarit convingerea - asa cum profetea în discursul sau, la Madrid - ca numai „visul si lectura vor salva umanitatea“.
O fi poate si aceasta tot o iluzie... Dar macar este una în care merita sa crezi ca romancier, si înca unul din stirpea celui ce l-a creat pe „eroul simbolic al umanitatii“ - Don Quijote.
La începutul anului 2002, a avut loc la Uniunea Scriitorilor o întâlnire consacrata lui Caragiale. Era debutul Anului aniversar ce purta numele celui care constata cu amaraciune: „Mai bine hingher decât literat român“. Realitatea României de azi îl confirma, si din acest punct de vedere, cu asupra de masura. În cadrul acelei dezbateri, actorul Mircea Albulescu releva filonul tragic al operei lui Caragiale, facând totodata o observatie subtila privind scopul, zicea domnia sa, pe care si-l atinge ea „atunci când mergem la teatru: râdem în hohote si apoi, odata ajunsi acasa, ne pare rau ca am râs si ne simtim vinovati“.
Ce vreti mai mult?! Desi ma tem ca Alejo Carpentier avea si el dreptate când afirma ca o piesa de teatru, un roman - fie ele si geniale, fie, el, romanul, si „Don Quijote“, cea mai trista si cea mai citita carte de literatura - nu pot schimba lumea. Cartile care se învrednicesc de o asemenea isprava, scria autorul „Recursului la metoda“, se numesc Biblia sau Capitalul.
Si totusi, nici articolul lui Wellek nu este decât într-o mica masura original. Iar, pentru a explica filiatiile acestuia, nu e inutil sa reluam analogia cu Calinescu de pe alte coordonate. Criticul român a enuntat pentru prima data interdependenta criticii si a istoriei literare în 1932, într-o polemica cu Eugen Ionescu. Însa fara îndoiala ca miza articolului din '38 e ceva mai ridicata si ea vizeaza în primul rând teoria lovinesciana a mutatiei valorilor estetice, cu separatia radicala pe care aceasta o trasa între „critica istorica“ si „critica sincronica“ si cu determinismul sociologic cu care autorul „Istoriei literaturii române contemporane“ opera în chip insidios. Interesant e însa ca si Wellek îsi alege, cel putin în punctul de plecare, un adversar similar. Caci, desi panorameaza întregul spectru al istoriografiei literare europene, discursul sau nu scapa din catare o tinta imediata: conceptia colegului sau praghez, Jan Mukasovský, care, într-o suita de articole publicate la începutul deceniului patru – si culminând cu „Functia, norma, valoarea estetica, apreciate ca fapte sociale“ (1936) –, accentua determinarea sociala a functiei (si, prin aceasta, a valorii) „estetice“, precum si „mutabilitatea“ sistemelor de valori, facându-se astfel exponentul unui punct de vedere cvasilovinescian (interesanta analogie între Lovinescu si Mukasovský; sper sa o reiau cu alta ocazie). Numai ca, spre deosebire de colegul si mentorul sau, Wellek va sublinia atât autonomia „valorii estetice“, cât si unitatea criticii si a istoriei literare. si va face aceasta întorcându-se aspre celalalt maestru din anii sai de ucenicie, si anume Roman Jakobson, care, într-un articol din 1928, scris în colaborare cu I. N. Tînianov, afirma urmatoarele: „Opozitia sincronie-diacronie a reprezentat opozitia dintre conceptul de sistem si cel de evolutie; ea îsi pierde însa caracterul principial de îndata ce acceptam premisa ca orice sistem ni se înfatiseaza în mod necesar ca evolutie si ca, pe de alta parte, evolutia are, în mod necesar, caracter sistemic.“ („Problemele cercetarii literaturii si limbii“, în „Ce este literatura? Scoala formala rusa“, Ed. Univers, 1983, p. 703). De altfel, Tînianov ajunsese deja pe cont propriu si mai departe, dupa cum o dovedeste un eseu care va face voga în Occident, dar si la Praga: „Despre evolutia literara“ (1927; v. „Ce este literatura?“, ed. cit., p. 591-601), unde, disociind „geneza“ fenomenelor literare de „evolutia“ lor, teoreticianul rus parea sa reconcilieze atât critica si istoria literara, cât si esteticul si extraesteticul. Pe o asemenea conceptie se va sprijini si Wellek în încercarea sa de a evita atât reducerea literarului la social, cât si rigiditatea „evolutionismului“ unui Brunetière, care constituie o alta tinta polemica a demersului sau.
Scurta privire împrejur
Ce-i drept, cehii si rusii nu erau singurii preocupati de solutionarea antinomiilor semnalate. Tot în perioada interbelica (ori în deceniile anterioare), demersuri similare se mai întâlnesc la Brunetière (unde problema nu era atât de principii, cât de executie), la Croce sau chiar în spatiul anglofon, unde criticul si universitarul american Norman Foerster (mânat, e drept, de considerente mai mult pedagogice decât epistemologice) conduce o veritabila cruciada împotriva clivajului dintre critica „jurnalistica“ si cea academica – proces culminând cu brosura-pamflet „The American Scholar“, ce rezuma astfel planul de bataie pe termen mediu: „trebuie sa facem tot posibilul ca sa restauram alianta traditionala dintre studiul literaturii si critica, al caror divort a provocat pagube serioase amândurora si a dat peste cap sistemul educational“ (University of North Carolina Press, 1929, p. 41). De altfel, întâlnim aici o alta coincidenta interesanta: când îi aparea eseul din 1936, Wellek se afla la Londra, în calitate de lector de limba si literatura ceha; numai ca, îndata dupa invadarea Cehoslovaciei de catre trupele naziste (martie 1939), leafa i se sisteaza. Îl salveaza din situatia delicata în care se gasea o invitatie venita de la Universitatea de Stat din Iowa, unde directorul scolii de Litere era nimeni altul decât Norman Foerster. Ca o asemenea invitatie nu era – dincolo de recunoasterea de care Wellek începuse deja sa aiba parte în mediile critice anglofone (sa nu uitam ca viitorul istoric al criticii moderne debutase în 1931 cu o carte despre receptarea timpurie a lui Kant în Anglia, publicata la Princeton) – fara legatura cu ideile comune ale celor doi despre rostul istoriei literare, o dovedesc cel putin doua fapte: colaborarea lui Wellek la volumul colectiv „Literary History: Its Aims and Methods“ (1941; coord.: Norman Foerster) cu o varianta revizuita a studiului sau din 1936, precum si invocarea frecventa a binefacatorului sau în „Teoria literaturii“ (din „The American Scholar“, bunaoara, Wellek retine aici o fraza-cheie: „Istoricul literar trebuie sa fie un critic tocmai pentru a putea fi un bun istoric.“ – v. trad. rom., p. 74).
Fireste, ar fi aberant sa ne imaginam ca G. Calinescu ar fi suferit o influenta similara dinspre mediul academic slav ori de pe partea anglo-americana. Pe de o parte, scoala formala rusa a ramas, pâna în deceniul sase, o necunoscuta pentru criticul român. Abia într-un articol din 1955, acesta îl citeaza pe Tomasevski, si asta dupa ce învatase cu mari chinuri limba rusa, slujindu-se în acest sens de un alt tratat de teoria literaturii, celebru si el în felul sau: acela al lui L. I. Timofeev (1938). Pe de alta parte, necunoasterea criticii de limba engleza a reprezentat una din marile carente ale culturii lui G. Calinescu (si ale culturii române interbelice în genere). Astfel încât, daca e sa cautam originea ideilor exprimate în „Tehnica criticii si a istoriei literare“, cel mai bine ar fi sa ne îndreptam privirea catre Benedetto Croce, care enuntase cu trei decenii înaintea lui Wellek aporia estetico-istorica ce i se atribuie în mod curent acestuia din urma (cf. „Le antinomie della critica d'arte“ s1906t, în „Problemi di estetica“ s1909t, Bari, Laterza, 1940, p. 42-45; exemplarul din „Problemi...“ pe care l-a folosit Calinescu se mai afla si astazi în casa memoriala a criticului) si încercase, totodata, sa propuna o cale similara de depasire a acesteia: „toata critica artei este istorie a artei; si, invers, toata istoria artei este critica a artei. A judeca o opera înseamna a-i întelege natura (acea natura determinata) si a o aseza astfel în seria ei istorica. În acest mod se dovedeste identitatea dintre critica si istoria artei, dintre critica literara si istoria literara.“ („Critica e storia letteraria“ s1909t, în „Problemi...“, p. 54-55)
Or, în aceste conditii, pare absurd sa ne întrebam daca G. Calinescu a cunoscut studiul lui Wellek. Mai ales ca, dincolo de limitele si afinitatile criticului nostru, preocupari similare se întâlnesc între cele doua razboaie mondiale în majoritatea tarilor est-europene. Am dat deja câteva exemple din critica rusa si ceha; dar în acelasi sens poate fi invocat si un caz din cultura poloneza, si anume campania pe care Manfred Kridl, unul dintre cei mai importanti critici interbelici ai tarii sale (si el puternic influentat de Croce), a dus-o pentru unificarea studiilor literare: „Critica si istoria literara nu exista ca niste câmpuri complet separate, operând cu metode diferite si având sarcini divergente. Exista doar o singura critica, un câmp de studiu separat de alte stiinte, al carui subiect îl constituie textele literare si toate problemele si dificultatile legate de aceste texte, începând cu explicatiile de limba si terminând cu sinteza istorico-psihologica.“ s„Istoria literaturii si critica literara“t, în vol. „Krytyka i krytycy“ s„Critica si Critici“t, Varsovia, 1923, p. 65-66; apud Andrzej Karcz, „The Polish Formalist School and Russian Formalism“, University of Rochester Press, 2002, p. 93)
Filiera Ivascu
Si totusi, întrebarea pe care am lasat-o în suspensie mai sus nu e chiar atât de ridicola pe cât ar putea parea, dat fiind ca articolul lui Wellek nu a ramas fara ecou în mediile universitare românesti. Astfel, în numarul 15-16 din 15 august 1937 al bilunarului „Însemnari iesene“, tânarul asistent G. Ivascu publica un studiu intitulat „Ion Creanga. Valoarea artistica si semnificatia operei“ (p. 152-168), în a carui introducere rezuma pe aproape doua pagini „The Theory of Literary History“. Studiul despre Creanga – unul din cele mai bune din câte a scris Ivascu – nu a ramas complet neobservat; de pilda, în articolul pe care i-l consacra în DGLR fostului director al „Contemporanului“, Nicolae Mecu îl semnaleaza pentru „modernitatea analizei“ (vol. III, E-K, p. 711). Daca, totusi, pâna acum nu a fost luat în calcul si o eventuala convergenta cu Calinescu, e si pentru ca republicarea textului în volum (v. „Confruntari literare“, vol. I, E.p.l., 1966, p. 107-126) s-a produs cu un an înainte de traducerea „Teoriei literaturii“ si a fost astfel trecuta cu vederea de catre „wellekienii“ nostri.
Oricum, parafrazând articolul lui Wellek, Ivascu adera fara rezerve la miza acestuia: „Autorul, pornind de la adevarul definitiv câstigat ca literatura este o arta, sustine ca istoria literaturii trebuie sa reflecte evolutia si progresul artei însesi si, deci, cercetarea operelor literare trebuie sa fie îndreptata catre o analiza a functiei lor estetice. [...] Analiza unei opere de arta în functia ei estetica începe, deci, dupa si dincolo de cercetarea relatiilor ei externe.“ La fel ar fi facut, probabil, si Calinescu, stiuta fiind preocuparea sa de a gasi o baza teoretica pentru o istorie „interna“ a literaturii. De asemenea, proaspatul conferentiar iesean ar fi rezonat pe deplin la „structuralismul“ lui Wellek (sau la „conceptia noua“, cum o numeste Ivascu), care promitea sa depaseasca dualismul forma/continut si în care Calinescu ar fi vazut o confirmare a monismului croceean: „Structura este un concept care cuprinde si «continutul» si «forma», într-atât cât sunt ele organizate pentru scopuri estetice.“ Ce-i drept, mai putin entuziasmat s-ar fi aratat Calinescu de recomandarea ca istoria literara sa actioneze „în strânsa legatura cu lingvistica“ si deloc încântat – de analiza „combinatorie“ prin care opera literara ar fi fost descompusa în elementele ei structurante: „Integrând istoria literara în conceptia evolutiei, Wellek crede ca cercetatorul unei opere trebuie, în primul rând, sa se preocupe de combinatia pe care a facut-o autorul din structura operelor precedente, scotându-i în relief elementul artistic nou adus de scriitor si determinând valoarea lui.“ Însa prin aceasta am intrat deja pe terenul speculatiei. Chiar daca nu neaparat si pe acela al imposibilului. Caci, pe de o parte, era extrem de plauzibil ca G. Calinescu, titularizat de curând la Universitatea din Iasi, sa se arate interesat ce hram stiintific poarta un asistent pe care nu îl cunostea, dar cu care se presupunea ca va lucra multa vreme de atunci încolo; iar pe de alta parte, la sfârsitul lui 1937, criticul se afla în plin proces de documentare pentru scrierea „Vietii lui Ion Creanga“, care, de altfel, va aparea în anul urmator (faptul ca în bibliografia generala a cartii articolul lui Ivascu nu e citat nu constituie un argument irefutabil; în fond, nici chiar Ibraileanu nu e mentionat acolo...).
În orice caz, indiferent daca a cunoscut sau nu articolul lui Wellek, cert este ca, sub aspectele discutate mai sus, G. Calinescu nu l-a precedat nici pe autorul „Istoriei criticii literare moderne“, nici pe alti teoreticieni europeni si americani. Astfel încât opinii radicale precum aceea a lui Nicolae Manolescu („Nu e greu de vazut ce pas mare face autorul sG. Calinescu, n.m.t peste toata teoria vremii sale, si nu numai româneasca. Abia în 1947 Wellek va formula, în critica anglo-saxona, un principiu similar cu acela calinescian...“ – cf. „G. Calinescu, publicist“, în „România literara“, nr. 35, 1 septembrie 2006) se cer atenuate. În privinta raporturilor dintre critica si istorie literara, dintre istoria „interna“ si cea „externa“ a literaturii sau dintre subiectivitate si obiectivitate, Calinescu a fost pur si simplu omul epocii sale. Nici mai putin, dar nici mai mult decât atât.