„Ce-mi place si ce nu-mi place la Dan C. Mihailescu“

articol aparut in Cultura, nr. 199 din 2008-11-06
» cultura cultura dezbaterii »
Autor: NICOLAE COANDE

Aveam si eu o prejudecata despre Dan C. Mihailescu, asa cum si el a demonstrat ca are una despre mine. Despre asta, mai încolo, însa.

Anume, credeam ca e prea preocupat sa vada ce se mai toaca prin buricul Bucurestilor pentru a putea observa ce se întâmpla în restul tarii. Si restul tarii, macar geografic, veti fi de acord, este mai mare decât orasul unde s-a adunat intelighentia tarii sa anime Ideea.

Evident, nu am citit toate cartile lui Dan C. Mihailescu, aproape o duzina, pentru a putea scana la fix profilul intim al „omului care aduce cartea“. Am o motivatie, dar nici o scuza: nu sunt filolog, iar dupa critica literara nu ma topesc, însa un autor ca el te tine aproape de câmpul ideilor de consum din tumultuoasa noastra viata culturala. Stiut este, cu Dan C. Mihailescu nu te poti plictisi.

Bun, acum nici D.C.M. nu mai face critica literara propriu-zisa. Scrie prefete, studii, panorame, dar a aruncat la cos critica de întâmpinare, convins ca i se potriveste ceva mai mare, mai plin. A, ca scrie în EVZ recenzii despre carti ale momentului? Eu vorbesc aici de pagini serioase, în reviste serioase, cum era „România literara“ înainte de 1989. În schimb, îl urmaresc în calitate de jurnalist cultural, acolo unde talentul sau socio-antropologic, la care se adauga observatiile demne de carura unui analist politic, îti dau senzatia ca te afli în fata unui intelectual dispus sa iasa din cadrul strâmt al observatiei de tip literar, neîncorsetat de codul hermeneutic în voga, acela care îsi cauta mai degraba cititorul pentru a-l supune gustului sau, iar nu pentru o întâlnire memorabila.

Apropo de asta, în diagnosticele sale suculente Dan C. Mihailescu are apetit pentru simbolistica filosofica si, în sensul asta, îmi aminteste de Anton Dumitriu, cel din „Cartea întâlnirilor admirabile“: când un om scrie atât de inteligent despre un autor sau despre o carte si dai fuga la carte, înseamna ca este deja prietenul tau si al culturii de performanta. Cu bune lecturi din cei mai redutabili gânditori politici, traducator el însusi al unor carturari occidentali pentru care spatiul ideii invadeaza fertil teritoriul unde politicul este regnul dominant, Dan C. Mihailescu îsi ia în articolele publicate în „Idei cu zimti“ (Ed. Humanitas, 2008) inclusiv o revansa asupra speciei celor care par sa domine piata ideilor la noi prin onctuozitate radicala si hartag suveran. Însa Dan C. Mihailescu are farmecul celui care nu îsi castreaza ideile de dragul de a decide ritos ca Adevarul este dincolo de noi si ca doar el mai poate sa ne arate ceva din stralucirea unei lumi la care nu avem acces. Nu adera ideologic, desi sustine cauza unei generatii interbelice care a plonjat în ideologie din dorinta de a trai în cuptoarele deschise ale ideii politice. Unii au crezut chiar ca sunt athanoare. Nu, Dan C. Mihailescu este de aici, din lumea noastra sublunara, conservatoare, ce-i drept, cu capcanele si poenitele ei, asa cum se prezinta uneori aceasta ridicol la raport sau, mai degraba, cum o priveste el ca vasta diorama a unor pasiuni si proiecte de viitor care ne macina prezentul si ne contorsioneaza… trecutul. Se vrea evolutionist Dan C. Mihailescu, desi uneori mocnesc în diatribele sale taciuni ai unei schimbari care se cere fecunda: rivulutia!



Ordine si morala - doctrina unui om care ar fi putut tine salon



Cronicar glamoros al Bucurestiului, el a observat cât de putin este iubit un oras în care cei mai multi scriitori jura pe un blazon matein, de la Sebastian încoace. Publicistica acestuia o citeste cu delicii si, probabil, intuieste ca putini sunt scriitorii contemporani capabili sa egaleze clasa articolelor sale.  Ca monograf ideal al orasului condus cândva de Pache Protopopescu, dar si de Basescu, îi da târcoale, îl amusina, intra în el la matutin spre a iesi la vesper, îl simte chiar si când este la Paris, rezoneaza fertil la acel palpit amoros al marilor locuri care-si merita monograful artist, unul care nu se ia în seama ca prozator: cel mai stenahoric oras sud-estic, în baraganie, plin de oameni inteligenti care, adesea, fac cele mai mari tâmpenii din tara asta, dar care pot, la o adica, sa fie competitivi oriunde în restul Europei. Un paradox, ce vreti: tine de respiratie.

Articolele din revista condusa de Patapievici, publicate în cadrul rubricii „Viata literara“, perioada ianuarie 2007-iulie 2008, sunt strânse într-un volum unde Dan C. Mihailescu devine martor sacru si fotograf subiectiv al unei aglomerari careia, abia el, prin depozitia la zi, devenita istorie culturala, îi da sens-de-mers, o stratifica, o ordoneaza, ca tot atâtea linii ale unei zebre care se întinde însa de-a lungul strazii culturale românesti. La D.C.M., zebra nu e scurta niciodata, peste ea trecem mereu în drum spre altceva. Se poate vorbi despre punctele de vedere ale acestui nesatios cronicar al lumii culturale în termenii ironicei, dar precisei, definitii a matematicianului David Hilbert: „Fiecare om poseda un anumit orizont. Când se îngusteaza si devine infinit de mic, el se transforma în punct si atunci omul zice: Acesta este punctul meu de vedere“.

La pagina 95 a cartii, de-un exemplu, el se autobanuieste de suficienta si se blameaza pentru faptul de a face parte dintre bucurestenii, „centralii“, care privesc cu ochelari de cal munca unor oameni din provincie sau din epicentrul tarii, pentru care succesul nu este doar o mondenitate, ci rezultatul unei pasiuni ce trece fulminant dincolo de saloanele unde se dau decoratii si medalii efemere.

Mizantropul national, un gurmand în acelasi timp a tot ce este cald si gustos expus pe mesele culturale ale natiei, neîntrecut în a descrie „mirosurile“ care ies adesea din bucatariile unde se pregateste reteta unor evenimente de succes, trece prin furcile caudine ale grilei sale critice aproape tot ce tine de piata literara, culturala, a ideilor, a polemicilor si dezbaterilor, a cârcotelilor chiar, într-o vreme când revolutia din 1989, cea care nu a expulzat fatul mort al ceausismului, îl sileste sa se întrebe daca un razboi civil nu ar fi limpezit apele miasmaticei societati românesti. Acest furor militar al imaginatiei belicoase a lui Mihailescu este, în mod ironic, purtatorul unui donquijotism febril al cuiva pe care-l credeam, cândva, în stare sa joace doar rolul scutierului unui Manolescu. Febra astfel marturisita de critic este în continuare alimentata de nenumarate razboaie civile, vazute sau nevazute, purtate între taberele politice si culturale pe care le priveste din fotoliul sau de spectator angajat - dar cu naturelul simtitor. Mie unuia, ideea unui razboi civil purificator mi se pare la fel de stupida precum cea, mai veche, a lui Patapievici, care exaspera prin 1996 si credea ca

numai stingerea biologica a batrânilor amprentati de comunism va face ca tara asta sa treaca într-o noua etapa. Nici Moise, care avea toiag, nu gluma, pentru a desparti apele, nu gândea asa, chiar daca a fost silit sa faca ocolul în desert timp de 40 de ani. Dar nici Patapievici si nici Dan C. Mihailescu nu par sa ia în calcul (desi au atâtea dovezi, inclusiv de ordin cultural) ca gena nationala nu se poate schimba atât de profund doar în urma unui razboi civil sau a extinctiei unor generatii care au fost arse cu fierul rosu al comunismului. Oamenii se schimba mai greu decât societatile. E în noi ceva gresit, neispravit, ce tine de alcatuirea noastra mai veche, chiar daca potentata, cum stim cu totii, de totalitarism. Înainte de a ne planta comunistii la fiecare câte o piele de iepure pe spinare (Tutea dixit), am avut - dincolo de ocupatii externe dure - dictatura carlista si militara: sper ca-si mai aminteste autorul ideilor cu… zimti. Aceasta belicozitate a doi intelectuali români de dreapta ma mira si ma face în acelasi timp sa si râd: credeam ca sunt mai subtili, mai legati de ideea de divin în istorie decât de materialismul aproape malthusian al unor gânduri despre „purificare“ si ordine, chiar daca le pot întelege exasperarea. Chiar faptul ca gândesc astfel îi atesta ca români impacienti.

Dupa cum îi pot întelege lui Dan C. Mihailescu exasperarile si atunci când, inevitabil, vine vorba de receptarea „Orbitor“-ului cartarescian, o carte valoroasa care a avut parte de cronici contradictorii, dar, slava Domnului, nu de elogii unanime sau de îmbalsamari, atât de caracteristice taberei asediate care se crede fiecare tabara culturala româneasca.

Între encomionul banal al Ioanei Pârvulescu („Un Levant romanesc al lui Cartarescu“) si atacul disperat-ironic al lui Iovanel e de preferat „ricanarea“ ultimului, semn ca Mihailescu a intuit ce a însemnat recenzia din „Gândul“ a tânarului critic. Nu cred nici eu ca acesta este ultimul cuvânt al lui Iovanel în materie de „Orbitor“, nici ca ar fi ceva rotund pe tema asta. Intuiesc mai degraba ca autorul ironiza deja, cumva pornit, tocmai osanalele ce urmau sa i se ridice romanului cartarescian, atât de previzibile pe la anumite corturi ale literelor române. Pur si simplu, cred ca textul lui Iovanel este unul fugos, nervos, la cald, pe care autorul are datoria sa-l rescrie. Ca si Cartarescu volumul sau. La fel cum cred ca jurnalistul Mircea Cartarescu, admirat de D.C.M. pentru faptul de a fi trecut de la ziarul lui Tuca la ziarul lui Cartianu, este inferior poetului, prozatorului si eseistului, în ciuda implicarii sale „masive si directe în gazetaria politica“. Când se va întelege, însa, ca un autor cum e Mircea Cartarescu poate fi criticat nu pentru ca este „egeria“ editurii lui Liiceanu, ci pentru ca numai un autor viu poate fi criticat, interpretat, disputat, atunci vom termina cu senzatia de afectare pe care ti-o lasa la noi, nu doar în acest caz, paznicii templului, dupa formula realista a lui Gheorghe Grigurcu.

Un caz de… orbire si înca unul de prejudecata

Ca tot suntem aici, sa vorbesc putin si despre acea prejudecata a lui Dan C. Mihailescu, care ma include cu o nonsalanta suspecta printre detractorii lui Cartarescu. Provoc pe oricine este capabil de o lectura cinstita în tara asta, a textelor pe care le-am scris despre cartile lui Mircea Cartarescu, sa se pronunte cu privire la înscrierea mea voluntara în detasamentul celor care sunt meschini si invidiosi pe faima prozatorului, asa cum lasa sa se înteleaga chiar Dan C. Mihailescu. Nu mai vorbesc de preluarea amatoristica a criticului-fast-food Marius Chivu, care ma trece, într-un articol rizibil din „Dilema Veche“, în rândul celor care, în 2007, l-au atacat penibil pe prozator. Fac o precizare pentru Chivu: textul la care face referire D.C.M. a aparut în revista „SpectActor“, nr. 1/2006, publicat în vara acelui an. Asadar, nu ma puteam adauga corului de detractori care l-a denominat pe prozatorul Cartarescu în 2007, cum stupid afirma junele dilematic.

Am scris pâna azi doua texte despre cartile lui Mircea Cartarescu: o cronica la primul volum din „Orbitor“ (în „Ramuri“) si un eseu despre „Jurnal“-ul sau, în „Timpul“. Desi am avut rezerve - ca si DCM, de altfel, în ce-l priveste - cu privire la un anumit ton dolorist al autorului în jurnalul sau, apreciez scriitura acestui important prozator, care nu are nevoie de un zid critic ridicat în jurul lui, tocmai pentru ca opera sa poata respira. Al treilea text, cel care a facut si obiectul observatiei din „Idei în dialog“ („lasa ca pentru Nicolae Coande acelasi Cartarescu nu-i decât un Minulescu reciclat“), m-a dus cu gândul la o cecitate de moment a unui critic cu, îndeobste, privire de Argos. Sau te pomenesti ca din cauza ca se uita adesea cu o suta de ochi nu a mai vazut clar, de data asta? Îi multumesc lui D.C.M. pentru faptul de a fi comentat binevoitor, într-un text concis, câteva numere ale revistei „SpectActor“, pe care o fac împreuna cu câtiva scriitori la Teatrul National Craiova, dar ceea ce a înteles din textul meu, „Medalia ca martisor“, ma face sa cred ca a avut o lectura în diagonala. E critica piezisa acolo, dupa o ocheada aruncata textului. Spuneam, pe urmele lui Emil Gârleanu, fost director al TNC pe la 1914, când edita o revista din care am citat, ca la noi medaliile si ordinele se acorda oamenilor de cultura dupa toane ale unei administratii, care, de obicei, nu are nici o tangenta cu lumea noastra culturala. Toanele astea continua si azi, semn ca e ceva depravat în fibra noastra. Atât a celor care dau medalii, dar si a doritorilor care se înghesuie sa le primeasca. În zadar a scris Eminescu „Bismarqueuri de falsa marca“: „Escelenta, bezedeaua / Cu mândrie poarta steaua / Ce cu stima i-a fost data / C-a putut a fi licheaua / Ce la rus s-aplecat capul / si la turc a-aprins luleaua / Ci în loc de streangul care / Se cadea, i-au dat cordeaua… // 'N-alte tari e-onoare mare / Decoratia si steaua…“

Bagarea-n Istorie

Aveam speranta, naiva, ca Mircea Cartarescu sa nu se duca la Basescu sa ia acel ordin si, culmea, chiar autorul spune ca primul lui gând acesta a fost. Ma bucur ca i-a trecut prin cap, macar. Daca Grosan, mai spuneam, l-a refuzat pe Iliescu, de ce nu l-ar fi refuzat Cartarescu pe Basescu, un om pe care-l banuiesc de cabotinism ieftin atunci când spune ca a citit „Levantul“? Bun, Cartarescu nu a ramas acasa, s-a dus si l-a luat, lipsindu-l astfel pe Grosan de o companie onoranta, desi a spus mai târziu ca-l aprecia pe acela pentru gestul lui. Chiar am spus în acel articol, din care D. C. Mihailescu nu a înteles nimic, ca, si asa, Basescu a fost, de fapt, primit în audienta la palat de Cartarescu - nu invers. Însa D.C.M., preocupat sa vada cabale si conspiratii peste tot împotriva prozatorului, obosit poate de zelul depus de agenturile de discreditare bucurestene (chiar asa, de ce nu a punctat criticul si cronicile valoroase din reviste de provincie?) nu a remarcat asta. El a observat, în schimb, ca l-as fi facut pe Cartarescu un „Minulescu reciclat“. Total neadevarat. Pornind de la ce spunea Gârleanu în 1914 despre modul lax în care se dadea la noi medalia Bene-Merenti, dar si de la faptul ca Ion Minulescu a primit-o, desi târziu, în mod meritat, în timp ce Sadoveanu înca nu era în posesia ei, am glumit întrebându-ma: „daca Grosan e Sadoveanu al zilelor noastre si Basescu stie asta? Si Cartarescu, fiindca istoria-i ciclica, un fel de Minulescu orbitor…?“ Ce a înteles D.C.M. de aici ? Ciclic e totuna cu reciclat? Ciudata cheie de lectura la un om vestit pentru subtilitatile si nuantele sale care multa faima i-au adus! De la Chivu nu ma astept la nimic, el este oricum un critic care citeste anapoda cartile (vezi replica pe care i-a dat-o acum câtiva ani prozatorul Dan Taranu, în „Vatra“, dupa o lectura aiuritoare a cartii aceluia, „Al patrulea element“, si în care lui Chivu, între altele, i s-a demonstrat clar cum plagiaza propozitii întregi din E. Negrici. Credeti c-a rosit din cauza asta?). E normal ca, înzestrat cu darul superficialitatii voioase, sa repete papagaliceste ceea ce falseaza inclusiv Dan C. Mihailescu.

Si, uite-asa se scrie Istoria…

Nu am nici un of în privinta asta, însa am tinut sa corectez o interpretare tendentioasa a unui lider al criticii de la noi. Daca nici de la unul ca el nu ne putem astepta la „arta si precizie“, atunci de la cine? De la Manolescu, prezentat cu mândrie de D.C.M. într-un articol din aceeasi „Dilema veche“ ca un veritabil sef de pestera literara si care-i spunea unui prozator ce aspira la o treapta mai înalta în ierarhia literara: „X-ulescule, daca eu nu vreau sa existi, nu existi. Daca eu nu te bag în Istorie, ai disparut!“?

Saraca Istorie, în care poti fi bagat sau scos

---