Calinescu si Wellek
articol aparut in Cultura, nr. 199 din 0000-00-00» cultura literarã »
Autor: ANDREI TERIAN
(mic studiu detectivistic cu câteva incursiuni pe aratura)
Ideea ca G. Calinescu ar fi precedat cu peste un deceniu conceptia lui René Wellek asupra istoriei literare nu e doar un loc comun, ci un veritabil mit fondator al criticii noastre. De altfel, geneza sa coincide practic cu oficializarea reluarii raporturilor dintre critica româneasca si noile orientari din plan international.Înca din nota ce însotea capitolul final al „Teoriei literaturii“ (trad. rom. 1967), Sorin Alexandrescu afirma ca autorul „Principiilor de estetica“ se exprima „aproape în aceleasi cuvinte“ ca si omologul sau american (p. 424). Intuitiile lui Sorin Alexandrescu vor fi dezvoltate în anul urmator de Nicolae Manolescu, care, în postfata „Metamorfozelor poeziei“, îl plasa pe Calinescu în compania unor René Wellek si Roland Barthes. Astfel încât, în deceniile opt si noua, asocierea Calinescu-Wellek devine deja un cliseu critic. Ea se întâlneste, bunaoara, într-un fel de panorama istoriografica a lui Al. Piru („Despre statutul actual al istoriei literare“), care, folosind exact aceleasi cuvinte ca si Sorin Alexandrescu, subliniaza anterioritatea criticului român, sustinând ca „aproape în aceleasi cuvinte se exprima René Wellek si Austin Warren în manualul lor ssict de teoria literaturii“ („Discursul critic“, Ed. Eminescu, 1987, p. 5). Ce-i drept, cronologia nu-i întotdeauna punctul forte al lui Piru, dat fiind ca, tot în articolul citat, acerbul critic îl mentioneaza printre istoricii literari europeni afirmati dupa 1940 si pe George Saintsbury (1845-1933), cu „A Short History of English Literature“ (Macmillan, 1966), desi prima editie a cartii aparuse în 1898... În orice caz, cea mai extinsa demonstratie a precedentei calinesciene în raport cu Wellek se întâlneste în introducerea „Istoriei critice...“ a lui Nicolae Manolescu, care sintetizeaza astfel chestiunea: „Cel putin în trei privinte se întâlnesc Calinescu si Wellek [...]: în considerarea legaturii dintre istoria si critica literara, în definirea istoriei literare ca istorie de valori si în interpretarea raportului dintre subiectivitate si obiectivitate în istoria literaturii.“ (Ed. Aula, 2002, p. 8)
De ce „Teoria literaturii“?
Similitudinile semnalate de Nicolae Manolescu (mergând pâna la înrudiri „de fraza“, cum remarca acelasi critic) sunt suficient de convingatoare pentru a nu mai insista aici asupra lor. Si totusi, câteva precizari merita facute. Prima dintre ele vizeaza importanta exagerata care i s-a acordat analogiei în cauza. Iar exagerarea nu priveste doar rolul de erou necunoscut atribuit lui Calinescu, ci si relevanta lui Wellek însusi. Caci, desi ramâne cel mai important istoric al criticii literare din toate timpurile (comparabil, din acest punct de vedere, doar cu Marcelino Menéndez y Pelayo), Wellek nu a fost un teoretician în adevaratul sens al cuvântului, ci mai degraba un scholar emerit, care a reusit sa provoace la dialog cele mai importante doctrine critice ale epocii moderne. De altfel, format în atmosfera Vienei antebelice si trecut prin trei dintre cele mai importante scoli critice ale secolului trecut – Cercul (nu numai) lingvistic de la Praga, gruparea engleza coagulata în jurul revistei „Scrutiny“ si mai ales în jurul lui F. R. Lewis si, nu în ultimul rând, New Criticism-ul american –, Wellek a facut mai mult decât oricare alt critic pentru consolidarea legaturilor critice dintre Estul si Vestul continentului, ca si dintre Europa si Statele Unite. Tocmai de aceea, era cel mai indicat pentru a scrie o „Istorie a criticii literare moderne“. Dar, în acelasi timp, cel mai contraindicat pentru a o prelungi dupa 1950. Caci, oricât de tolerant s-a aratat Wellek cu diversele orientari pe care le comenteaza în cele 8 volume ale sintezei sale, receptivitatea sa se opreste în jurul anului 1960. Nu mai târziu de 1972, criticul austro-ceho-anglo-american publica „The Attack on Literature“ (v. „The Attack on Literature and Other Essays“, University of North Carolina Press, 1982, p. 3-18), un violent pamflet îndreptat împotriva noilor directii (post)structuraliste din critica literara (vizati sunt aici îndeosebi Roland Barthes si Maurice Blanchot, dar si abordarile „culturaliste“ ale literaturii, care începusera sa ia amploare peste Atlantic). si înca Wellek nu vazuse pe atunci mai nimic...
Dar fostul „cerchist“ de la Praga nu avea cum sa prevada succesul pe care îl vor avea, în anii urmatori, New Historicism-ul si studiile culturale; tot asa cum nici criticii nostri din deceniul sapte nu aveau cum sa prevada schimbarea de atitudine a lui Wellek, care trecea în epoca drept unul dintre vârfurile de lance ale criticii literare internationale. si care chiar era unul dintre ele; cel putin pentru noi (vezi cazul Marino). Caci, daca am încerca un scurt bilant al traducerilor critice în limba româna, am scoate la iveala un peisaj dezolant: desi în anii urmatori asimilarea metodelor critice occidentale se va desfasura într-un ritm accelerat, la 1967 „Teoria literaturii“ a lui Warren si Wellek – aparuta în 1949 – era nu numai cel mai „actual“ volum de critica literara occidentala tradus în limba româna (la concurenta cu „Mimesis“-ul lui Auerbach, aparut în 1947 si tradus tot în 1967), dar si primul volum de critica literara tradus la noi din limba engleza. Or, în asemenea conditii, importanta acordata volumului, oricât de exagerata, pare pe deplin justificata.
Un „american“ la Praga
Însa lucrul cu adevarat surprinzator este ca G. Calinescu nu îl preceda pe Wellek. Si asta dintr-un motiv foarte simplu: în realitate, capitolul 18 din „Teoria literaturii“ („Istoria literara“), la care se refera toti comentatorii români, nu e decât o remaniere stilistica a unui „eseu patrunzator, dar mai degraba neglijat“ – cum îl califica Lubomír Dolebel în „The Cambridge History of Literary Criticism“, vol. 8: „From Formalism to Poststructuralism“, 1995, p. 52 -, intitulat „The Theory of Literary History“ si aparut în 1936 (v. „Travaux du Cercle Linguistique de Prague“, vol. 6, p. 173-191), deci cu doi ani înaintea conceptiei pe care Calinescu o va expune în „Tehnica criticii si a istoriei literare“.Mai mult, toate cele trei idei „calinesciene“ focalizate de Nicolae Manolescu sunt prezente în articolul mentionat – inclusiv paradoxul istoriografic care va dobândi o notorietate mondiala odata cu aparitia „Teoriei literaturii“: „Toate istoriile literaturii engleze sunt fie eseuri ale civilizatiei, fie colectii de eseuri critice. Primele nu sunt istorii ale artei, celelalte nu sunt istorii ale artei.“ (p. 175) De altfel, eseul din 1936 este, înainte de toate, capital pentru Wellek însusi, care nu numai ca îl mentioneaza în toate contributiile sale ulterioare pe tema istoriei literare, dar prefera uneori sa-si sacrifice chiar „contributiile ulterioare“ în favoarea articolului din tinerete. Astfel se întâmpla, de pilda, în articolul „Evolution of Literature“ din „Dictionary of the History of Ideas“ (Charles Scribner's Sons, New York, vol. 2, 1973), unde, referindu-se la textul din „Travaux...“, Wellek afirma ca acolo a pledat „împotriva divortului dintre critica si literatura, aratând ca operele de arta sunt ansambluri de valori care alcatuiesc chiar natura lor si nu doar structuri analizabile la modul descriptiv“ (p. 173). Si totusi, nici articolul lui Wellek nu este decât într-o mica masura original. Iar, pentru a explica filiatiile acestuia, nu e inutil sa reluam analogia cu Calinescu de pe alte coordonate. Criticul român a enuntat pentru prima data interdependenta criticii si a istoriei literare în 1932, într-o polemica cu Eugen Ionescu. Însa fara îndoiala ca miza articolului din '38 e ceva mai ridicata si ea vizeaza în primul rând teoria lovinesciana a mutatiei valorilor estetice, cu separatia radicala pe care aceasta o trasa între „critica istorica“ si „critica sincronica“ si cu determinismul sociologic cu care autorul „Istoriei literaturii române contemporane“ opera în chip insidios. Interesant e însa ca si Wellek îsi alege, cel putin în punctul de plecare, un adversar similar. Caci, desi panorameaza întregul spectru al istoriografiei literare europene, discursul sau nu scapa din catare o tinta imediata: conceptia colegului sau praghez, Jan Mukasovský, care, într-o suita de articole publicate la începutul deceniului patru – si culminând cu „Functia, norma, valoarea estetica, apreciate ca fapte sociale“ (1936) –, accentua determinarea sociala a functiei (si, prin aceasta, a valorii) „estetice“, precum si „mutabilitatea“ sistemelor de valori, facându-se astfel exponentul unui punct de vedere cvasilovinescian (interesanta analogie între Lovinescu si Mukasovský; sper sa o reiau cu alta ocazie). Numai ca, spre deosebire de colegul si mentorul sau, Wellek va sublinia atât autonomia „valorii estetice“, cât si unitatea criticii si a istoriei literare. si va face aceasta întorcându-se aspre celalalt maestru din anii sai de ucenicie, si anume Roman Jakobson, care, într-un articol din 1928, scris în colaborare cu I. N. Tînianov, afirma urmatoarele: „Opozitia sincronie-diacronie a reprezentat opozitia dintre conceptul de sistem si cel de evolutie; ea îsi pierde însa caracterul principial de îndata ce acceptam premisa ca orice sistem ni se înfatiseaza în mod necesar ca evolutie si ca, pe de alta parte, evolutia are, în mod necesar, caracter sistemic.“ („Problemele cercetarii literaturii si limbii“, în „Ce este literatura? Scoala formala rusa“, Ed. Univers, 1983, p. 703). De altfel, Tînianov ajunsese deja pe cont propriu si mai departe, dupa cum o dovedeste un eseu care va face voga în Occident, dar si la Praga: „Despre evolutia literara“ (1927; v. „Ce este literatura?“, ed. cit., p. 591-601), unde, disociind „geneza“ fenomenelor literare de „evolutia“ lor, teoreticianul rus parea sa reconcilieze atât critica si istoria literara, cât si esteticul si extraesteticul. Pe o asemenea conceptie se va sprijini si Wellek în încercarea sa de a evita atât reducerea literarului la social, cât si rigiditatea „evolutionismului“ unui Brunetière, care constituie o alta tinta polemica a demersului sau.
Scurta privire împrejur
Ce-i drept, cehii si rusii nu erau singurii preocupati de solutionarea antinomiilor semnalate. Tot în perioada interbelica (ori în deceniile anterioare), demersuri similare se mai întâlnesc la Brunetière (unde problema nu era atât de principii, cât de executie), la Croce sau chiar în spatiul anglofon, unde criticul si universitarul american Norman Foerster (mânat, e drept, de considerente mai mult pedagogice decât epistemologice) conduce o veritabila cruciada împotriva clivajului dintre critica „jurnalistica“ si cea academica – proces culminând cu brosura-pamflet „The American Scholar“, ce rezuma astfel planul de bataie pe termen mediu: „trebuie sa facem tot posibilul ca sa restauram alianta traditionala dintre studiul literaturii si critica, al caror divort a provocat pagube serioase amândurora si a dat peste cap sistemul educational“ (University of North Carolina Press, 1929, p. 41). De altfel, întâlnim aici o alta coincidenta interesanta: când îi aparea eseul din 1936, Wellek se afla la Londra, în calitate de lector de limba si literatura ceha; numai ca, îndata dupa invadarea Cehoslovaciei de catre trupele naziste (martie 1939), leafa i se sisteaza. Îl salveaza din situatia delicata în care se gasea o invitatie venita de la Universitatea de Stat din Iowa, unde directorul scolii de Litere era nimeni altul decât Norman Foerster. Ca o asemenea invitatie nu era – dincolo de recunoasterea de care Wellek începuse deja sa aiba parte în mediile critice anglofone (sa nu uitam ca viitorul istoric al criticii moderne debutase în 1931 cu o carte despre receptarea timpurie a lui Kant în Anglia, publicata la Princeton) – fara legatura cu ideile comune ale celor doi despre rostul istoriei literare, o dovedesc cel putin doua fapte: colaborarea lui Wellek la volumul colectiv „Literary History: Its Aims and Methods“ (1941; coord.: Norman Foerster) cu o varianta revizuita a studiului sau din 1936, precum si invocarea frecventa a binefacatorului sau în „Teoria literaturii“ (din „The American Scholar“, bunaoara, Wellek retine aici o fraza-cheie: „Istoricul literar trebuie sa fie un critic tocmai pentru a putea fi un bun istoric.“ – v. trad. rom., p. 74).
Fireste, ar fi aberant sa ne imaginam ca G. Calinescu ar fi suferit o influenta similara dinspre mediul academic slav ori de pe partea anglo-americana. Pe de o parte, scoala formala rusa a ramas, pâna în deceniul sase, o necunoscuta pentru criticul român. Abia într-un articol din 1955, acesta îl citeaza pe Tomasevski, si asta dupa ce învatase cu mari chinuri limba rusa, slujindu-se în acest sens de un alt tratat de teoria literaturii, celebru si el în felul sau: acela al lui L. I. Timofeev (1938). Pe de alta parte, necunoasterea criticii de limba engleza a reprezentat una din marile carente ale culturii lui G. Calinescu (si ale culturii române interbelice în genere). Astfel încât, daca e sa cautam originea ideilor exprimate în „Tehnica criticii si a istoriei literare“, cel mai bine ar fi sa ne îndreptam privirea catre Benedetto Croce, care enuntase cu trei decenii înaintea lui Wellek aporia estetico-istorica ce i se atribuie în mod curent acestuia din urma (cf. „Le antinomie della critica d'arte“ s1906t, în „Problemi di estetica“ s1909t, Bari, Laterza, 1940, p. 42-45; exemplarul din „Problemi...“ pe care l-a folosit Calinescu se mai afla si astazi în casa memoriala a criticului) si încercase, totodata, sa propuna o cale similara de depasire a acesteia: „toata critica artei este istorie a artei; si, invers, toata istoria artei este critica a artei. A judeca o opera înseamna a-i întelege natura (acea natura determinata) si a o aseza astfel în seria ei istorica. În acest mod se dovedeste identitatea dintre critica si istoria artei, dintre critica literara si istoria literara.“ („Critica e storia letteraria“ s1909t, în „Problemi...“, p. 54-55)
Or, în aceste conditii, pare absurd sa ne întrebam daca G. Calinescu a cunoscut studiul lui Wellek. Mai ales ca, dincolo de limitele si afinitatile criticului nostru, preocupari similare se întâlnesc între cele doua razboaie mondiale în majoritatea tarilor est-europene. Am dat deja câteva exemple din critica rusa si ceha; dar în acelasi sens poate fi invocat si un caz din cultura poloneza, si anume campania pe care Manfred Kridl, unul dintre cei mai importanti critici interbelici ai tarii sale (si el puternic influentat de Croce), a dus-o pentru unificarea studiilor literare: „Critica si istoria literara nu exista ca niste câmpuri complet separate, operând cu metode diferite si având sarcini divergente. Exista doar o singura critica, un câmp de studiu separat de alte stiinte, al carui subiect îl constituie textele literare si toate problemele si dificultatile legate de aceste texte, începând cu explicatiile de limba si terminând cu sinteza istorico-psihologica.“ s„Istoria literaturii si critica literara“t, în vol. „Krytyka i krytycy“ s„Critica si Critici“t, Varsovia, 1923, p. 65-66; apud Andrzej Karcz, „The Polish Formalist School and Russian Formalism“, University of Rochester Press, 2002, p. 93)
Filiera Ivascu
Si totusi, întrebarea pe care am lasat-o în suspensie mai sus nu e chiar atât de ridicola pe cât ar putea parea, dat fiind ca articolul lui Wellek nu a ramas fara ecou în mediile universitare românesti. Astfel, în numarul 15-16 din 15 august 1937 al bilunarului „Însemnari iesene“, tânarul asistent G. Ivascu publica un studiu intitulat „Ion Creanga. Valoarea artistica si semnificatia operei“ (p. 152-168), în a carui introducere rezuma pe aproape doua pagini „The Theory of Literary History“. Studiul despre Creanga – unul din cele mai bune din câte a scris Ivascu – nu a ramas complet neobservat; de pilda, în articolul pe care i-l consacra în DGLR fostului director al „Contemporanului“, Nicolae Mecu îl semnaleaza pentru „modernitatea analizei“ (vol. III, E-K, p. 711). Daca, totusi, pâna acum nu a fost luat în calcul si o eventuala convergenta cu Calinescu, e si pentru ca republicarea textului în volum (v. „Confruntari literare“, vol. I, E.p.l., 1966, p. 107-126) s-a produs cu un an înainte de traducerea „Teoriei literaturii“ si a fost astfel trecuta cu vederea de catre „wellekienii“ nostri.
Oricum, parafrazând articolul lui Wellek, Ivascu adera fara rezerve la miza acestuia: „Autorul, pornind de la adevarul definitiv câstigat ca literatura este o arta, sustine ca istoria literaturii trebuie sa reflecte evolutia si progresul artei însesi si, deci, cercetarea operelor literare trebuie sa fie îndreptata catre o analiza a functiei lor estetice. [...] Analiza unei opere de arta în functia ei estetica începe, deci, dupa si dincolo de cercetarea relatiilor ei externe.“ La fel ar fi facut, probabil, si Calinescu, stiuta fiind preocuparea sa de a gasi o baza teoretica pentru o istorie „interna“ a literaturii. De asemenea, proaspatul conferentiar iesean ar fi rezonat pe deplin la „structuralismul“ lui Wellek (sau la „conceptia noua“, cum o numeste Ivascu), care promitea sa depaseasca dualismul forma/continut si în care Calinescu ar fi vazut o confirmare a monismului croceean: „Structura este un concept care cuprinde si «continutul» si «forma», într-atât cât sunt ele organizate pentru scopuri estetice.“ Ce-i drept, mai putin entuziasmat s-ar fi aratat Calinescu de recomandarea ca istoria literara sa actioneze „în strânsa legatura cu lingvistica“ si deloc încântat – de analiza „combinatorie“ prin care opera literara ar fi fost descompusa în elementele ei structurante: „Integrând istoria literara în conceptia evolutiei, Wellek crede ca cercetatorul unei opere trebuie, în primul rând, sa se preocupe de combinatia pe care a facut-o autorul din structura operelor precedente, scotându-i în relief elementul artistic nou adus de scriitor si determinând valoarea lui.“ Însa prin aceasta am intrat deja pe terenul speculatiei. Chiar daca nu neaparat si pe acela al imposibilului. Caci, pe de o parte, era extrem de plauzibil ca G. Calinescu, titularizat de curând la Universitatea din Iasi, sa se arate interesat ce hram stiintific poarta un asistent pe care nu îl cunostea, dar cu care se presupunea ca va lucra multa vreme de atunci încolo; iar pe de alta parte, la sfârsitul lui 1937, criticul se afla în plin proces de documentare pentru scrierea „Vietii lui Ion Creanga“, care, de altfel, va aparea în anul urmator (faptul ca în bibliografia generala a cartii articolul lui Ivascu nu e citat nu constituie un argument irefutabil; în fond, nici chiar Ibraileanu nu e mentionat acolo...).
În orice caz, indiferent daca a cunoscut sau nu articolul lui Wellek, cert este ca, sub aspectele discutate mai sus, G. Calinescu nu l-a precedat nici pe autorul „Istoriei criticii literare moderne“, nici pe alti teoreticieni europeni si americani. Astfel încât opinii radicale precum aceea a lui Nicolae Manolescu („Nu e greu de vazut ce pas mare face autorul sG. Calinescu, n.m.t peste toata teoria vremii sale, si nu numai româneasca. Abia în 1947 Wellek va formula, în critica anglo-saxona, un principiu similar cu acela calinescian...“ – cf. „G. Calinescu, publicist“, în „România literara“, nr. 35, 1 septembrie 2006) se cer atenuate. În privinta raporturilor dintre critica si istorie literara, dintre istoria „interna“ si cea „externa“ a literaturii sau dintre subiectivitate si obiectivitate, Calinescu a fost pur si simplu omul epocii sale. Nici mai putin, dar nici mai mult decât atât.