Recenzii (Zilele regelui; Cele mai frumoase creiere)

articol aparut in Cultura, nr. 199 din 0000-00-00
» cultura literarã »
Autor: Mihai Iovanel, Cristina Balinte

Filip Florian, Zilele regelui
Editura Polirom, 2008, 272 pagini

Romanul al doilea al lui Filip Florian se numeste „Zilele regelui“, dar la fel de bine s-ar putea numi „Zilele dentistului“; sau, si mai bine, „Zilele regelui si ale dentistului“. Personajul principl este dual, desi Carol I e mai mult un fundal care se aproprie sau se îndeparteaza pentru Joseph Strauss, dentistul neamt care îl însoteste în Principate (aducându-si si motanul) pentru a-si gasi aici rostul. Fundalul acesta are o functie activa: Joseph Strauss are o existenta de natura relationala, exista în masura în care exista si locotenentul de dragoni care va deveni principe care va deveni rege. Cei doi se definesc si se completeaza, la fel ca planurile (istoric-vizibil, respectiv microsocial-anonim) pe care ei sunt pusi sa le reprezinte.
Aceasta dualitate a personajului principal participa la tema proeminenta a neamtului-erou civilizator, care ajunge chiar sa faca sacrificii pentru patria adoptiva. Felul în care personajele îsi servesc functia este pozitiv, fara scapari de conduita. Un idilism simpatic, fireste; altfel, genul de detalii care vor fi privite cu bunavointa pe piata germana, pe care romanul sper ca va ateriza în curând.

„Zilele regelui“ e un roman scris frumos. Foarte frumos. Aproape incantatoriu, oricum muzical. Romanul lui Filip Florian e, înainte de toate, stil: se poate citi, la pachet cu ce se poate citi, straduinta autorului ca fraza sa nu coboare la banalitate, sa nu devina flasca si amuzicala.
Problema e ca frazele lui Filip Florian, fara îndoiala frumoase, foarte frumoase, cum ziceam, au prea mult zahar. Pe pagini bune romanul se transforma în romant – ceea ce e mai mult un efect nedorit de stil decât o adecvare la natura reala a cartii. Prin aceasta manierizare, orientare din capul locului a scrisului, Filip Florian se instaleaza mai aproape de Fanus Neagu decât de Eugen Barbu, desi culoarul romanului sau este „Saptamâna nebunilor“, a lui Barbu, sau ceva din Agopian. Calitatea acestora din urma, pe care Filip Florian nu o atinge decât sporadic, este de stil otravit si complex. Stilul lui Florian e frumos într-un mod unilateral: ca superficiu; alfel, n-are subsol. El se substituie celorlalte elemente care fac de regula un roman (poveste, personaje): nu în sensul ca le înlocuieste cu totul, ori le sterge, ci în sensul ca le ia fata, le reduce la o ipostaza minora. Romanul pierde din vedere tranzitivitatea si acea stiinta a prozatorilor de cursa lunga de a alterna paginile de virtuozitate cu pagini neutre, decolorate.
O observatie: sfârsitul nu e si o finalizare. Pune punct sec, fara a specula o gradatie sau un climax. Pare efectuat în graba, din lipsa de solutii: ca în „Capitanul Fracasse“, moartea pisicului duce la reabilitarea situatiei eroului. A doua jumatate a cartii are de altfel o constructie intermintenta: romanul se desface în nuvele, iar spatiile dintre ele nu par sa etaleze solutii narative, ci lipsa solutiilor. Cel putin prin comparatie cu densitatea si constructia la pas din prima parte (minunat si exemplar este capitolul al doilea, „Umbrele capitanului de dragoni“), partea a doua rezolva corect, dar fara sa maximizeze potentialul premiselor.
 
O alegere neinspirata mi se pare introducerea episoadelor epistolare uber-diabetice „scrise“ de motanul Siegfried. E un kitsch care n-are ce cauta în roman – pentru ca e un kitsch împotriva intentiilor autorului, care investeste acolo mult lirism si dragalasenii, fara premonitia vreunei ironii. Va fi fiind ceea ce i se atribuie motanului o rescriere a literaturii setimentale din epoca? Ar fi interesant ca intentie, dar, ca intentie precar transmisa, ramâne doar o ipoteza. 
S-a transformat recenzia de fata într-o recenzie negativa? Sper ca nu. Cartea deceptioneaza doar în calitate de al doilea roman al lui Filip Florian. Altfel nu: e o proza agreabila si îngrijita, care va placea multora; o proza perfect compatibila cu o literatura de mâna a doua.



Silviu Gherman
Cele mai frumoase creiere
Ed. Cartea Româneasca, Bucuresti, 2008

Nu au terminat înca facultatea. Oricum ea este o optiune, nu o obligatie. Spune aceasta chiar unul dintre personaje. Pe zi ce trece se afunda în droguri si alcool. Variaza dozele, adaptându-le în functie de intensitatea evenimentului, de momentul zilei, de starea de spirit. În acest fel trucat, reusesc sa faca realitatea suportabila, prin care bântuie spectral, fara speranta vreunei stabilizari.
Sunt o triada a damnatilor care se pacalesc facând din prafuri fericire. Alex, Alin si Anarcha (Anda). Îsi cauta prin extensie eul în pasiuni de moment: societatea mult prea civilizata a interbelicului românesc, religie, amor, specializari de top (Comunicare&Relatii publice de la SNSPA). Dau în schimb peste sectanti de Titan cu discursuri halucinogene, sarcini nedorite, tratate prin avort, parinti alcoolici, ori la fel de lipsiti de orientare ca si copiii lor.
M-as fi asteptat ca vreun absolvent de Filologie sa ofere varianta optima de radiografiere, în structura fictionala, a profilului generatiei tinere actuale. Nu a fost sa fie. Pâna la acest roman, „Cele mai frumoase creiere“, al lui Silviu Gherman, care nu este filolog, ci actor si posesor de trupa muzicala (Mes Quins). Pe 172 de pagini, tipul combina povestirile de viata a trei protagonisti, figuri rezumative ale esantionul de populatie în cauza. Îi urmarim în actiune, în goana dupa idealism, prin obscure domicilii de fanatici religiosi care se lupta cu demonii puternici din societate, sarutându-se sub efectul drogului în bezna salii de la Cinemateca, unde ruleaza un film de arta, cufundându-se în delirul dintr-un club din Centru. Nu manânca, însa cu atât mai mult beau. Asculta muzica de transa si atitudine : Noir Désir, Pascal Obispo. Îsi schimba frecvent identitatile, încearca spargerea mailurilor prietenilor. Sunt cruzi si tandri, duri si blajini. Fata intrata în depresie se razbuna pe o amica, aruncându-i de la etaj catelul. Actul violent este relatat cu nuantele firesti, cele mai inocente : „Ma aplec peste balustrada si deschid mâinile. Urechile clapauge ale lui Gimini flutura ca doua batistute. Nu scoate nici un sunet. Parasesc balconul înainte sa-l vad zdrobindu-se de asfalt. Ma îndrept spre iesire, îmi iau geanta cu lucruri si plec“. Hasta la vista, baby ! Putin mai încolo, unul dintre baieti pastreaza pe post de carpeta, blana argasita a câinelui care îi fusese credincios pâna la moarte.
Alaturi de scanarile generationiste, de aflux de stari si de senzatii, exista în romanul lui Silviu Gherman un umor foarte eficient înregimentat. Nu ma refer doar la manifestarile societatii de mântuire Antiakedia, ci mai ales la modul ironic de a relativiza elemente de extaz colectiv : grupul Rugul Aprins (scena emisiunii lui Cristi Tabara, aducând cu un cadru de talkshow sine die, din filmul lui Corneliu Porumboiu, „A fost sau n-a fost ?“), stilul (inclusiv fixatiile cu fetusi, homunculi si scrierea „cartii, da, aceasta carte“) lui Mircea Cartarescu, din „Orbitor“.
„Am vrut sa scriu un text ca un South Park al literaturii române contemporane. Am bagat de toate: sex, droguri, pedanterie si religie. Am început cu furie. Mi-am urât personajele ; le-am coplesit cu probleme, le-am lovit, le-am batjocorit, le-am întors pe toate partile. Pe la jumatatea cartii mi-am dat seama ca nu e bine sa fii asa rau : personajele parca se sfarâmau înaintea mea, erau izolate si neputincioase. Asa ca m-am retras si nu le-am mai chinuit. Le-am lasat sa se descurce. Si, spre mirarea mea, s-au descurcat foarte bine“, îsi declara autorul intentiile si rezultatele, pe coperta a IV-a.
Cu ideea de „South Park“ nu sunt pe deplin împacata, scenariul aducând de departe cu serialul american, latura de comic neanihilând-o convingator pe aceea de tragic. Sunt însa complet de acord cu finalul confesiunii : a facut ce a facut autorul cu personajele, încât prestatia generala a iesit de foarte bine. Iata, în sfârsit, avem si roman de generatie.

---