De sapte sute de miliarde ciunga
articol aparut in Cultura, nr. 199 din 0000-00-00» cultura focus »
Autor: DAN UNGUREANU
La lacul Wobegon, unde toti barbatii sunt puternici, toate femeile-s frumoase, si toti copiii sunt inteligenti peste medie.
Wall Street
„Mi-am împlinit toate profetiile politice. Sunt fericit“, zicea Bacovia.
Publicasem în paginile „Dilemei“, la sfârsitul lui august 2007, un scurt articol despre criza imobiliara din Statele Unite.
Criza, spusesem, a pornit de la bancile care ofereau credite imobiliare persoanelor fara bonitate bancara remarcabila. Credite doar cu buletinul! În Statele Unite, credite doar cu buletinul se acordau – se acorda – celor care vor sa-si cumpere case, nu frigidere, televizoare, aragaze. Statele Unite traiesc pe credit. În orice alta tara a lumii, nivelul de inegalitate din Statele Unite ar fi provocat o explozie sociala, o revolutie sau macar rascoale: în Statele Unite, nelinistea sociala e temperata de accesibilitatea universala a creditului. În Statele Unite nimanui nu-i este respins creditul. Cele mai proaste credite se numesc Ninja loans – neither income nor job or assets – pentru cei care n-au nici venituri, nici slujba, nici bunuri. Dar ele sunt acordate, acordate imediat. Creditul accesibil, dobânzile mici, anestezice, au întârziat o catastrofa sociala. În realitate, creditele ieftine si accesibile s-au dovedit a fi o bomba cu ceas, un joc piramidal de rând, un Caritas pe Wall Street, o schema Ponzi jucata cu un scenariu modernizat, cu replici noi si cu actori noi.
Tot ceea ce spusesem acum un an n-a prins nici un rid.
Caruta s-a scuturat putin anul trecut. Anul asta, biata caruta subreda s-a zdruncinat asa rau, încât din ea au cazut Fannie Mae, Freddie Mac, Lehman Brothers, Bear Stearns si Merril Lynch. Unele au dat faliment, altele au fost cumparate pe nimic, altele au fost cumparate de stat.
Congresul american a votat un ajutor de 700 de miliarde pentru a cumpara creantele putrede ale bancilor de investitii. Masura e ridicola din cel putin trei puncte de vedere: 1. capitalismul înseamna privatizarea veniturilor si nationalizarea pierderilor; 2. banii n-ajung (bursa a pierdut de zece ori mai mult ca valoare); 3. s-a dovedit esecul patent al capitalismului si necesitatea interventiei de stat.
Pe scurt, Congresul american a bagat în fisurile digului bursier guma de mestecat în valoare de sapte sute de miliarde – dar economistii cred ca nu asta e solutia. Deocamdata, Academia Suedeza
i-a dat premiul Nobel economistului Paul Krugman, care, de ani buni încoace, bombane contra acestei rulete care se numeste bursa.
Totul a început dupa 11 septembrie 2001. Tezaurul Statelor Unite, temându-se de recesiune, a scazut dobânda la dolari. Creditele deveneau ieftine. Bancile i-au încurajat si pe cei mai saraci sa ia credite imobiliare ; cei mai bogati au investit la bursa, care parea sa urce în permanenta. Scaderea dobânzilor avea un efect anestezic asupra problemelor economice si sociale din SUA: ca toate anestezicele, nu vindeca boala, ci suprima durerea. Pe termen scurt, efectul pare a fi pozitiv. Americanii au tendinta de a trai pe credit, iar epoca Bush a exacerbat un defect vechi.
Razboiul din Afghanistan si din Irak
Asa-zisul regim republican al lui George Bush s-a prabusit, lasând în urma o datorie publica imensa. Razboiul din Afghanistan si cel din Irak au costat si ele aproape noua sute de miliarde de dolari. Afghanistanul are vreo treizeci de milioane de locuitori, Irakul la fel; americanii au stricat, aproximativ, cincisprezece mii de dolari pe cap de afghan sau de irakian. Ce irakian arata ca un om în care s-au investit cinspe mii de dolari? Dupa hainele lor rupte, dupa cele doua milioane de refugiati irakieni, dupa starea catastrofica a economiei din ambele tari si dupa atentatele care se tin lant, n-ai zice.
Armata sovietica a stat între 1979-1989, dupa care au plecat. Diversele factiuni ramase în loc s-au razboit între ele, pâna când au fost suprimate de talibani, în 1996, care au ramas la putere pâna în 2001. Din 2001, tara e ocupata de trupe americane, care încep sa se dumireasca de ce s-au retras trupele sovietice dupa zece ani. Foarte probabil or sa mai stea si americanii vreo trei ani, or sa declare victorie, si or sa se întoarca cu coada colac, exact ca si glorioasa armata sovietica.
Ultima mare campanie contra talibanilor a avut loc în octombrie 2008; au murit vreo suta de talibani. Una din doctrinele favorite ale lui Stalin era ascutirea luptei de clasa: cu cât clasele reactionare sunt mai aproape de înfrângerea finala, cu atât lupta de clasa, zicea el, se ascute. Exact asa zic si strategii de la Pentagon: cu cât talibanii dau atacuri mai masive si mai îndraznete, cu atât, zic tacticienii americani, e mai clar ca înfrângerea lor finala e mai aproape. Deocamdata, numarul de americani morti în Afghanistan si Irak e, în octombrie 2008, de vreo 4 720, fara a mai pune la socoteala mortii din trupele de mercenari private, ca Blackwater, si fara a mai socoti mortii din trupele aliate, si mai ales, fara a socoti cei sapte mii de civili afghani si cei o suta de mii de irakieni morti – mai multi, dupa alte surse. Prabusirea turnurilor a însemnat trei mii de morti si 4,5 miliarde de dolari paguba. Bush a zis ca daca mai mor înca cinci mii de americani, o suta de mii de irakieni si daca mai strica noua sute de miliarde de dolari, situatia o sa se amelioreze. Pentru fiecare american mort la World Trade Center, Bush a mai trimis la moarte înca treizeci si sapte de suflete. Pentru fiecare dolar prapadit la WTC, Bush a mai aruncat în foc alti doua sute.
Nine/ eleven: 3 000 de morti si cinci miliarde de dolari paguba.
Reactia americana la nine/ eleven: 120 000 de morti and counting, 900 de miliarde de dolari paguba (deocamdata).
Estimp, Larry Silverstein a încasat din asigurari 4,5 miliarde de dolari pentru World Trade Center, cele doua turnuri darâmate, si s-a apucat de altceva.
Extremele se ating
Regimul republican a început cu o doctrina politica democratica si cu o doctrina economica de piata. 11 septembrie a schimbat totul.
Zeci de mii de nimeni din strada au devenit body-guarzi într-o America speriata: atacul din New York avea, ca efect secundar, crearea a zeci de mii de locuri de munca pentru amarâti necalificati. Razboiul din Irak, strict economic vorbind, a injectat sute de miliarde de dolari în economie, keynesian, si a gasit locuri de munca pentru o gramada de tineri figuranti americani: un nimeni de douazeci de ani arata mult mai bine cu casca, uniforma si mitraliera.
Economia SUA a devenit o economie de tip sovietic, încurajata de investitiile statului, nu de investitiile private. Razboiul contra insurectiei sunnite în Irak si contra talibanilor în Afghanistan a fost dus tot dupa model sovietic, pe principiul „lupta de clasa se tot ascute“. Exista în psihologia sociala un fenomen numit „engagement into commitment“ care consta în a continua efortul într-o actiune, chiar daca ea n-a dat rezultatele scontate. „Nu se poate sa ne retragem tocmai acuma, dupa ce am investit atâta timp, atâta efort, atâta publicitate si atâtia bani“, zic americanii.
Cu cele doua razboaie, cu datoria publica si salvarea Irakului, americanii au stricat pâna acum mai bine de o mie cinci sute de miliarde de dolari, un milion de milioane de euro. Bush ar fi putut împarti fiecarui american cincisprezece mii de dolari cash în mâna, sau mai concret, sa-i cumpere fiecaruia un Volkswagen Polo (etc. etc).
Fondurile private de pensii
Fondurile private de pensii, stie si ultimul contabil, sunt o idee proasta, o idee nociva. Cel mai codas student la Finante si banci, anul I, stie asta. Numai guvernul Valahiei a privatizat sistemul de pensii, exact cu un an în urma, în septembrie 2007. Dupa zgâltâielile emetice ale Wall Street, Argentina a decis, în octombrie 2008, sa nationalizeze fondurile de pensii private. Prea multe aventuri, prea rapid, pentru bietii pensionari. Bursa e pentru tinerii traderi de pe Wall Street, înfipti, tineri, plini de testosteron, însetati de adrenalina, obraznici, treji, si alerti. Bursa nu e pentru pensionari. Dar guvernul prost valah a încarcat cu forta bosorogimea pensionara în roller-coaster-ul bursei. Daca scapa, iau pensii grase. Daca fac infarct atunci când se prabuseste roller-coaster-ul bursier, tot bine e – am scapat de ei. Fiindca, nu-i asa, fondurile de pensii private fac si ele parte din terapia de soc.
P.S.: Noul sef al fondului de 700 de miliarde de dolari e un balaoaches, Neel Kashkari, de 36 de ani. Are ca studii economice un an de Master in Business Administration, luat în 2002. De lucrat în domeniul bancar a lucrat exact sase ani. Mari, si lati.