Sari la conținut

Menirea Academiei Române

articol aparut in Cultura, nr. 199 din 2008-11-06
» cultura cultura istoriei »
Autor: DAN BERINDEI
Când a fost constituita, în aprilie 1866, Societatea Literara Româna – care din cea dintâi sesiune din 1867 si-a schimbat denumirea în Societatea Academica Româna – ea urma sa corespunda unei necesitati practice vitale a natiunii, cea de a contribui fundamental la rezolvarea problemelor de limba. Pe tot teritoriul locuit de români urma sa se asigure scrierea unei ortografii unitare, în temeiul unei gramatici unanim acceptate, si totodata trebuia initiata redactarea unui dictionar al limbii. Dar, în acelasi timp, alcatuirea societatii savante a românilor din reprezentantii tuturor provinciilor locuite exclusiv sau majoritar de români s-a înscris ca un moment marcant în cadrul luptei nationale. Strângerea laolalta a carturarilor întregului neam, carora li s-au adaugat si doi reprezentanti ai romanitatii sud-dunarene, a însemnat alcatuirea unui adevarat Parlament cultural al natiunii.

Un liant al constiintei nationale

Constituirea si intrarea în activitate a societatii în momentul de cumpana pentru românii din monarhia habsburgica a perfectarii dualismului a accentuat pentru români sensul ei national si i-a reliefat simbolul unificator. Primirea extraordinara, cu participarea a mii de oameni, de care s-au bucurat membrii societatii veniti de dincolo de munti, în vara lui 1867, a evidentiat dimensiunile momentului si nu putini au fost aceia care au vazut în constituirea societatii semnalul viitoarei împliniri a unor nazuinte care pareau înca utopice. Chiar în sesiunea de constituire a fost alcatuita si sectia de istorie, iar peste câtiva ani si cea de stiinte. Pâna în 1918, acest „parlament cultural“ al natiunii a functionat, el reprezentând si un teren în care fruntasii românilor s-au obisnuit sa conlucreze. Dupa desavârsirea unificarii statele a României, membrii Academiei Române – titulatura care fusese adoptata în 1879, ca urmare a dobândirii noului statut international al tarii – si-au continuat o activitate rodnica în cadrul unor unice hotare. Între timp, an de an, prin activitatea desfasurata si lucrarile realizate, ca si prin integrarea multora dintre membrii ei în comunitatea de vârf a carturarilor lumii, a crescut si prestigiul Academiei Române, în interiorul spatiului românesc, dar si în afara de hotare.

Dar, atât în perioada care a dus la realizarea desavârsirii statale a României, cât si în perioada urmatoare, Academia Româna nu s-a marginit la a fi un corp savant, deoarece ea a fost necontenit „în mijlocul cetatii“, luând o pozitie activa de sustinere a marilor momente istorice prin care a trecut tara, iar dupa 1918, de aparare a unitatii desavârsite ce fusese înfaptuita. Totodata, fara a se implica în pozitii de partizanat politic, când a fost cazul, ea s-a pronuntat – direct sau indirect – în probleme cu care s-a confruntat societatea româneasca.

Tunelul întunecat al comunismului

În iunie 1948, Academia Româna a fost „nationalizata“. A devenit o institutie „de stat“, i s-a luat averea – mii de hectare de pamânt arabil si de paduri, zeci de case donate si testate societatii, titluri de stat si actiuni – si a fost supusa unui cumplit proces de epurare, zeci de carturari fiind aruncati în afara ei, multi dintre ei fiind apoi si supusi rigorilor detentiei si nu putini sfârsindu-si viata în închisori. Scopul principal al acestei decizii abuzive a regimului totalitar instalat la putere a fost cel de a-i întrerupe existenta ca societate libera si independenta, ca mare sfatuitoare a natiunii si de a o transforma într-un instrument „de productie“ supus al noii cârmuiri.

Acest obiectiv n-a fost atins decât în parte. „Politizarea“ cu noi membri alesi pe criterii politice nu a putut fi dusa pâna la capat, deoarece chiar si noul regim avea nevoie de „brandurile“ spirituale reprezentate de multi dintre academicienii autentici. Introdusii pe „usa din dos“ au fost aritmetic putini si foarte curând s-a impus ca în Academie sa nu fie cuprinsi decât cei care într-adevar reprezentau cazurile de exceptie în domeniile respective. Cele câteva desemnari „politice“ n-au putut schimba compozitia dominanta a societatii, fie ea si „de stat“. Daca pentru stiintele umaniste oprelistea politico-ideologica a blocat revenirea celor alungati, nu acelasi lucru s-a întâmplat în privinta stiintelor exacte. Personalitati de exceptie dintre cele eliminate la 9 iunie 1948 au fost rechemate în anii urmatori acolo unde le era locul firesc.

În noua etapa a existentei sale, Academiei i s-a atribuit si menirea de a purta raspunderea activitatii institutelor de cercetare în diferite domenii care i-au fost trecute în grija. Desi ea însasi „prizoniera“ regimului, Academia a putut sa desfasoare, mai ales de la mijlocul anilor cincizeci, când a fost înlaturata prezenta malefica a lui Mihail Roller de la conducerea ei, o activitate stiintifica care o singulariza. În acelasi timp, Academia a reusit sa ocroteasca activitatea câtorva mii de cercetatori din institute. Când, la o întâlnire internationala a academiilor, reprezentantul Academiei Republicii Populare Române s-a vazut asezat lânga cei ai noilor academii de la mijlocul secolului al XX-lea, a trebuit sa se recunoasca ceea ce se înfaptuise cu peste opt decenii înainte de 8 iunie 1948 si, în consecinta, în 1966 s-a sarbatorit centenarul Academiei Române.

Dar norii negri s-au adunat din nou, dupa câteva decenii de rodnica activitate. De data aceasta, „ambitiile stiintifice“ ale Elenei Ceausescu au dus la presiunile destinate a-i deschide portile prestigioasei academii. Desi „la cheremul“ regimului, academicienii au rezistat ani de zile, dar drept urmare institutele au fost luate treptat Academiei, îndemnizatiile n-au mai fost date membrilor ei si „batrâna doamna“ s-a vazut marginalizata, înfiintându-se academii colaterale. În 1974, Academia a cedat si ambitiile Elenei Ceausescu au fost satisfacute, dar nici acest lucru si nici tardiva proclamare a lui Nicolae Ceausescu ca membru de onoare n-au dus la ameliorarea situatiei. Dimpotriva, chiar dupa alegerile din 1974 a fost interzisa pâna si desemnarea a noi membri, ceea ce condamna Academia sa dispara fizic în anii urmatori. Cine mai avea atunci nevoie de o institutie considerata refractara!

Probleme vechi, vremuri noi


Dar a venit decembrie 1989. Prin decretul nr. 4 al Consiliului Salvarii Nationale, Academia Româna a fost reasezata la locul ce i se cuvenea, dar, cu toate acestea, „nationalizarii“ din 1948 nu i s-a pus capat! Ea a ramas mai departe o institutie de stat, averea nu i s-a restituit printr-un decret, tot astfel cum i se luase prin alt decret în iunie 1948, si, practic, a fost aruncata – uneori cu foarte multe greutati si întârzieri – în „batalia pentru recuperari“ si mai ales cu un statut care permite si astazi unor institutii de stat imixtiuni daunatoare nu numai Academiei Române, ci si bunei si normalei dezvoltari a stiintei si culturii românesti.

Desi legea recunoaste ca este „forul cel mai înalt de stiinta si cultura“ al tarii, institutele ei umaniste si în parte si cele de cercetare fundamentala – care în 1990 s-au reîntors din vointa lor sub ocrotirea Academiei – sunt supuse imixtiunii si interventiilor unei „autoritati“ ce le trece printr-un proces de evaluare folosind criterii aberante pentru respectivele domenii. Institutele de cercetare din Italia sunt scoase practic de sub autoritatea ei, trebuind ani de zile pentru ca la Roma sa fie desemnat un director corespunzator, iar la Venetia – unde cladirea este a Academiei – se împiedica de ani de zile numirea unui director corespunzator stiintific îndrumarii bursierilor statului. Editurii Academiei Române, cu o activitate de vârf în privinta nivelului tipariturilor ei si totodata corespunzatoare mult afirmatului, de catre fortele politice românesti, interes national, nu i se acorda decât partial si cu zgârcenie sprijinul financiar necesar. Aceasta când firesc ar fi ca pentru tipariturile ei Academiei Române sa i se asigure din start si direct, nu prin institutii intermediare, sumele îndestulatoare necesare, data fiind calitatea activitatii desfasurata de ea în aceasta privinta.

Opiniile si sfaturile Academiei Române ar fi firesc sa fie luate în seama si chiar sa-i fie solicitate. De altfel, luari de pozitie în privinta unor probleme majore – asa-zisa limba „moldoveneasca“, nocivul proiect de la Rosia Montana, aberantele constructii din Bucuresti etc – au fost adoptate de Academie si au avut ecoul cuvenit. Ar fi poate vremea ca Academia Româna sa înceteze sa fie considerata doar o vitrina frumoasa si un loc unde o actiune poate capata un certificat academic si sa fie considerata, efectiv, cel mai înalt for de stiinta si de cultura al tarii si sa fie respectata ca atare, redându-i-se pe deplin statutul de societate savanta pe de-antregul independenta în activitatea ei.