Sari la conținut

Mutantul zilelor noastre

articol aparut in Cultura, nr. 199 din 0000-00-00
» cultura politicã » Psihologia cotidianului
Autor: Valentin Protopopescu
E o banalitate sa afirmi ca puterea corupe. Orice fel de putere, dar mai cu seama cea politica, precum si toate subspeciile înrudite cu ea. În schimb, este ravasitor sa observi la modul direct, tu însuti, cum se transforma oamenii pe care puterea i-a acaparat.

Oameni pe care îi cunosteai (sau pe care credeai ca îi cunosti), aparent normali „înainte“, se metamorfozeaza în ciudatenii ale naturii umane, în mici monstri, în adevarati mutanti. Aproape ca nu-ti vine sa crezi ochilor, iar spectacolul la care asisti siderat îti provoaca o stare de perplexitate existentiala. Nu pricepi cum de este posibila o astfel de transformare.

Apoi, acceptând realitatea, te întrebi rapid altceva: daca acesti oameni sufera de vreo boala psihica, ceva în genul schizofreniei, caci e de presupus ca în afara mastii de robot jovial pe care o afiseaza lumii mai exista si o alta înfatisare, una pentru uz privat, si potrivit careia în intimitate, alaturi de familie, de amici si apropiati, insii în cauza se comporta normal, fara constiparea si morga oficiala ce le desfigureaza practic omenia... însa nu, ei nu sunt bolnavi, defectiunea lor tine de alt registru nosografic decât cel al psihozei.
La limita, în ceea ce-i priveste, cred ca întrebarea cu-adevarat legitima are în vedere motivul pentru care au nazuit sa ajunga în preajma puterii. De ce sa renunte cineva la libertatea personala, la comoditatea, la loisirul „din dotarea naturala“, pentru a primi în schimb „placerea“ de a se gudura pe lânga „stapâni“ (politici, culturali, administrativi etc.), de a face sluj, de a sta permanent în stand by, de a vâna fie si o umbra de dorinta, înca neexprimata de omnipotentul „senior“? Nu cumva pentru ca acel personaj e incapabil sa se bucure normal de o viata ca a noastra, a celorlalti absolut obisnuiti, din spectrul larg al cotidianului? Nu cumva pentru ca, lipst fiind de o identitate proprie multumitoare, el simte nevoia sa pluseze, împrumutând câte ceva din felul de a fi al „sefului“, pe care nu numai ca-l slujeste, dar îl si copiaza în comportamente, atitudini si alegeri?
Pe acest trist fundal, îmi revine obsedant o întrebare: dar acasa, în pat, cu nevasta, amanta, iubita, înconjurat de copii sau de nepoti, împreuna cu prietenii degustând un vin la un meci transmis la tv, oare cum se comporta acest ins? Îsi iese din rol, îsi schimba pielea, îsi redobândeste vechile reflexe, astfel încât sa poata fi suportat de cei apropiati? Sau ei trebuie sa devina victimele colaterale ale odioasei lui metamorfoze? Patruns de noua sa importanta, de corp celest în ascensiune, de proxim al celor „mari“, el nu va tutela dominator constelatia-i domestica, cenzurând si pedepsind orice nu-i miroase convenabil?
Nu am deloc sentimentul ca am descoperit America scriind acum despre acest tip uman. Sunt absolut convins ca si cititorul s-a lovit de o asemenea experienta omeneasca, în anii din urma chiar extrem de frecvent. Ba nutresc încredintarea ca întrebarile mele apartin de fapt unei comunitati extinse de compatrioti. Însa zau ca nu stiu cum sa procedez. D-voastra aveti solutie pentru a scapa lumea de poluanta prezenta a acestor insi?