Trans Art Expres în atelierul de monumente funerare
articol aparut in Cultura, nr. 199 din 2008-11-06» cultura cultura vizuala »
Autor: ELENA CLONARU
Primul drum, în dimineata petrecuta la Târgu Jiu si la Tismana, l-am facut la „atelierul“ sculptorilor. Vizita interesanta si amuzanta în acelasi timp. Cei sase sculptori gazduiti în editia din acest an a taberei de fotografie si sculptura mica au fost invitati fara instrumentele lor de lucru, organizatorii urmând sa le ofere nu numai materialul necesar, dar si uneltele. Artistii francezi au fost uimiti sa descopere instrumente moderne, unele, necunoscute lor. Partea amuzanta a constat în specificul locului. Au lucrat într-un atelier de monumente funerare. În curtea larga a acestuia, pe un soclu, erau expuse, asteptând montarea expozitiei, cele sase sculpturi realizate de francezii Denis Colin, Marc Zoro, Bernal Milthon, Raul Castaneda si de românii Mircea Ignat si foarte tânara studenta din Iasi, Anamaria Negara.
O fisura între lumea moderna si traditiile milenare
Daca, paradoxal, stiam foarte putin despre lucrarile celor doi români, cunosteam, destul de bine, arta sculptorilor francezi. Am regasit, la Târgu Jiu, stilul inconfundabil al primilor trei si am descoperit capacitatile de expresie în aceasta arta ale ultimului, pe care îl stiam numai din pictura si instalatii.
Cel mai aproape de amintirile mele din atelierele de la Paris era Milthon, cum semneaza în mod obisnuit, artist venit în Franta din Columbia, cu amintirea ceramicii din tara natala, a artei de acolo, care i-a conferit o usurinta spectaculoasa în folosirea unor materiale diverse: lut, ghips, ceara, rasini, metal, piatra. Piesa de la Târgu Jiu poarta, în pofida dimensiunilor, marca monumentalitatii. Aceeasi alungire a formelor, îmbinata cu o senzualitate puternica, desi discreta, de o mare finete a expresiei, realizate cu o uimitoare economie de mijloace. si tot ca de obicei, am descoperit o figura feminina, de o aroganta eleganta, de o provocatoare sensibilitate.
Alaturi de ea, lucrarea lui Marc Zoro prezenta, pentru mine, o noutate. Eram obisnuita cu polisarile rafinate, cu figurile ambigue, transpunând în cheie moderna figurari ce si-ar fi gasit locul, cu succes, si în secolul al XIX-lea. Alegorii-metafora pentru lumea de azi, îmbracate înselator în combinatii de granit si metal, atent prelucrate. De aceasta data, piesa continea o dualitate. slefuirii perfecte i se adauga o contrapondere rugoasa, mica fanta dintre ele sugerând lumi diferite. Explicatia avea sa mi-o dea, în aceeasi dimineata, artistul, vorbind despre cele doua vizite ale sale în România. „Mi-e greu sa înteleg tot ce se întâmpla în România. Schimbarile sunt prea rapide. În ciuda lor apreciez ceva. Exista în picturile si în sculpturile românesti pe care le-am vazut o ruptura între doua lumi diferite. Este motivul pentru care, în lucrarea realizata în aceasta tabara, am introdus aceasta fisura între o lume moderna si alta cu traditii milenare. Este o falie care trebuie umpluta.“ Fondator, împreuna cu Raul Cortes Castaneda, al atelierelor „La Vache Bleu“ si, mai recent, al fundatiei „Tans Art Express“, cu sculptorul Denis Colin, Marc Zoro este interesat acum, în mod special, de schimburile culturale, de proiectele inter-regionale si internationale. Curiozitatea lui în întelegerea lumii, în investigarea ei, începuta cu o cariera muzicala, se materializeaza în piese cu rezonante filosofice, cu extensie în lumea africana si în aceea a gândirii Orientului Îndepartat.
Padurea amazoniana si tentatia cubului
Mai apropiat de investigatia sociala, cu un puternic simt al umorului, împins uneori catre satira, Denis Colin lucreaza, în principal, în metal si lemn, fara a ignora ceramica. Raportul materialelor într-o aceeasi piesa este sursa tensiunii, iar figurile sale amintind uneori de arta infantila, alteori de aceea a circului, plasate singure sau compunând grupuri pe care, cu un secol în urma, le-am fi numit sculpturale, sunt un comentariu acid-amar la lumea contemporana. Exista însa, în majoritatea pieselor sale, o poarta, o posibilitate de evadare, chiar daca abia schitata uneori. La primul contact cu România, Denis Colin a fost impresionat de perenitatea unei lumi cu toate calitatile si imperfectiunile ei: „Cel mai mult am apreciat satul, casele care te fac sa visezi. Daca vreodata îmi voi construi o casa, ea va semana cu cele de aici. Regret ca nu am putut merge mai sus, în munte. Dar primirea, tuica, palinka (a completat cu un zâmbet amuzat) mi-au demonstrat ca este foarte usor sa te întelegi cu oamenii. Apreciez foarte mult aceste relatii interumane, pentru ca noi, în Franta, le-am pierdut în mare masura. Sunt si aspecte mai putin pozitive, cum ar fi sticle de plastic care zac aproape peste tot. Desigur, viata în România se schimba, dar exista foarte multe lucruri care trebuie pastrate. Este nevoie de atentie, pentru ca, uneori, schimbarea poate înnabusi cultura, traditia. Se întâmpla aproape peste tot în lume“.
O alta surpriza, dincolo de abordarea sculpturii, s-a dovedit Raul Castaneda. În locul simbolurilor Columbiei natale, al jocului amuzat cu formele, al unei funciare revolte ascunse sub aspectul ludic, am descoperit o senzuala sculptura în marmura, polisata cu grija, ascunzând, sub perfectiunea finisajului o viscerala tensiune. De altfel, gustul pentru piesele tridimensionale pare sa-l fi acaparat în ultimul timp. Ca în toate celelalte arte este dispus sa abordeze toate mijloacele de expresie si cele mai diverse materiale, aducând si în sculptura performance-ul din instalatiile anterioare. Cu un plus, de aceasta data: exhibarea sensibilitatii pentru natura, mostenita din Amazonia natala. Cartofii încoltiti de la Târgul de Arte Vizuale din Bucuresti, din 2007, au fost înlocuiti, în preocuparile mai recente, de ramurile si radacinile descoperite în padure, care construiesc, spre exemplu, un animal imaginar. si pentru ca întotdeauna în spatele lucrarilor lui se afla o revolta, acest animal „lupta pentru apararea padurii tropicale, victima a mondializarii“.
Ceea ce transparea din toate lucrarile artistilor francezi este împletirea de profund si umor, care le conferea un aer de cuceritoare modernitate.
As adauga aici, „cubul“ în alb si negru al tinerei Anamaria Negara pentru capacitatea de construire sintetica, pentru metafora dualitatii pe care o contine. El pare sa releve date autentice pentru o evolutie viitoare.
Poate lucrul cel mai important, dincolo de lucrarile realizate, de comunicarea între artisti, este dorinta organizatorilor taberei de a introduce în aceasta zona gustul pentru sculptura, nevoia de arta. Desigur, Târgu Jiul nu poate uita ca si-a facut un „brand“ din Brâncusi. Oamenii de cultura de acolo au însa întelepciunea de a accepta ca modalitatile de expresie artistica evolueaza sau, cel putin, se schimba o data cu vremea si cu vremurile. Sa speram, împreuna cu ei, ca urmatoarele întâlniri creatoare din orasul de pe Jiu vor deveni cu adevarat europene