Festivalul de la Chisinau
articol aparut in Cultura, nr. 42 din 2006-10-04» cultura sunetelor » jazzorelief
Autor: Virgil Mihaiu
Ajuns la cea de-a cincea editie, Festivalul Ethno Jazz Chisinau isi are de acum un loc bine profilat pe ultraaglomerata scena mondiala. Initiatorul manifestarii, Anatol stefanet, si-a justificat din nou titlul (neoficial) de cel mai important reprezentant al violei in jazzul actual, ca lider al formatiei Trigon. Iar mai junii sai colegi ne-au delectat cu muzicalitatea lor demna de superlativele cu care au fost gratulati de presa internationala (inclusiv revista „Cultura“). Institutul Polonez si Centrul Cultural Ceh, ambele din Bucuresti, ne-au facilitat cunoasterea unor ansambluri reprezentative pentru puternicele traditii jazzistice din cele doua tari: Maciej Sikala Quartet din Gdansk, respectiv Ondrej Pivec Organic Quartet din Praga, in egala masura compuse din muzicieni versati intr-ale improvizatiilor de tip modal.
O prezenta in ton cu profilul festivalului a fost trio-ul Hradcany din Franta, alcatuit din muzicieni cu experienta si charisma in domeniu – Serge Adam/trompeta, Philippe Botta/sax si David Venitucci/acordeon. Cosmopolitul cvartet MWWM a reprezentat Olanda cam dupa modelul nationalei de fotbal a acelei tari: patru interpreti proveniti din trei continente. Riscul de a esua in manierisme repetitive a fost eludat mai ales gratie iranianului Afra Mussawisade. Modul in care acesta manuieste instrumentele de percutie (indiferent de zona lor de provenienta) frizeaza incredibilul, dar si marea arta. Mussawisade mi se pare un bun ambasador al inaltei culturi persane (initial specializarea sa fusese percutia clasica iraniana, dar fiind obligat sa plece in exil inca din pre-adolescenta el si-a insusit o paleta stilistica, as zice, globala).
Grupul moscovit Pan Asian Ensemble Silk s-a lansat intr-o fastidioasa tentativa de abordare a spiritualitatii asiatice prin prisma experimentalismului post-serial. Din pacate, in pofida impresionantelor CV-uri, membrii formatiei pareau interesati mai mult de raporturile lor personale cu traditiile muzicii orientale, decat de comunicarea cu ascultatorii. Se crea astfel senzatia ca asistam la o sesiune scolareasca, in care diligentii discipoli europeni aspira sa-si insuseasca o modalitate artistica esoterica si sa ne-o transmita ca pe o revelatie suprema. Un shakuhachi e oricum dificil de asimilat jazzistic, datorita formatului sau ancestral, foarte rigid. Ei bine, Silk pluseaza, obligandu-si ascultatorii la trenante „duete“ de sunete-pedala emise din aceste tuburi de bambus cu cinci gauri si un mustiuc taiat oblic. Ca schimbare de peisaj sonor erau intercalate batai la unison pe tobe orientale, baterie, percutie caraibeana etc. Probabil ca totul ar fi fost ceva mai suportabil, daca ar fi existat macar o infima doza de umor.
in compensatie, duo-ul portughez Carlos Barretto/Antonio Eustaquio ne-a incantat cu compozitiile dense, imbibate de melancolia dulce-amaruie a melodicitatii lusitane. Barretto se scufunda in sonoritatile profunde, silvestre, ale contrabasului – un instrument pentru care jazzul portughez manifesta o certa vocatie.
La randul sau, Eustaquio manuieste cu dexteritate Guitarra Portuguesa, o varianta de lauta adoptata si adaptata plenar spiritului muzical lusitan. Sunetele sunt produse prin ciupirea corzilor duble metalice cu un fel de unghii artificiale, bandajate pe degetele interpretului. Drept urmare, timbrul acestui nobil instrument se aseamana izbitor cu acela al clavecinului. Dincolo de asemenea remarci tehnice, cooperarea scenica dintre cei doi muzicieni a avut un real impact asupra publicului basarabean – sensibil, cald, generos, intotdeauna dispus sa recepteze frumusetea chiar si in formele ei mai putin conventionale. Regret ca presante obligatii profesionale m-au impiedicat sa asist la recitalurile promitatoarei formatii Jazz Atmosphere din Ucraina si al fenomenalului grup georgian Shin. Cel din urma isi autodefineste stilul drept ibero-caucazian, iar dupa evolutii impreuna cu trompetistul american Randy Brecker la Tbilisi, urmeaza sa colaboreze cu reprezentanti de varf ai jazzului-flamenco la Madrid.
Marea surpriza a festivalului a provenit din capitala Germaniei – ansamblul feminin Venusbrass, in formula sa comprimata (cvartet): Bettina Wauschke/tuba, Ulrike Hauptmann/trombon, Edith Steyer/saxofoane si Larissa Scharnofske/percutie. Ei bine, daca in cazul trupei Silk deploram lipsa humorului, aici nu pot decat sa elogiez omniprezenta sa. Un show total, atat in plan muzical – cu piese acoperind intreaga istorie a genului, de la ragtime sau blues pana la fusion si avangarda – cat si prin evolutia scenica incendiara, inventiva, interactiva – un fel de balet burlesc si/sau teatru instrumental, suprasaturat de gaguri. in pofida enormei investitii de energie fizica, cele patru protagoniste mentineau un nivel interpretativ de inalta clasa pe tot parcursul reprezentatiei. Spectacol tonifiant, demn de a fi promovat pretutindeni ca afirmare plenara a bucuriei intru jazz, semn ca marea arta se poate face nu doar cu incrancenare, ci si amintindu-ne ca suntem unicele vietuitoare ce stiu sa rada.