Patriotismul, guvernul si masinaria ucigasa

articol aparut in Cultura, nr. 199 din 2008-11-06
» cultura cultura cinema »
Autor: ROZANA MIHALACHE

Eagle Eye („Ochi de vultur“)

Dupa insipidele „Two for the money“ (unde singura parte buna a fost Pacino, care a „facut“ filmul) si „Disturbia“, D.J. Caruso aduce pe piata o noua productie de actiune, întortocheata fara motiv si neinspirata pâna la cer.

Plictiseala, plicticos, plictisitor

În acest „Eagle Eye“ („Ochi de vultur“) primeaza nehotarârea: ba filmul este despre o masinarie ucigasa, ba despre dezorganizarea si putretziciunea guvernului american, ba despre patriotism.

Asadar, vom urmari pe ecran un barbatel de douazeci si ceva de ani, revoltat, cu porniri adolescentine si cu un comportament semi-retard si o femeie relativ normala, „the nice kind“, mama a unui baietel, care sunt adusi împreuna de un apel misterios.

Shia LaBeouf, în rolul lui Jerry Damon Shaw, un functionar oarecare, vine acasa de la înmormântarea fratelui sau geaman si este sunat de o voce feminina care îl anunta ca FBI-ul îl crede un terorist periculos si ca ar trebui sa-i urmeze instructiunile.

Michelle Monaghan, în rolul lui Rachel Holloman, o femeie divortata, se afla într-un bar când primeste telefonul, la care decide sa raspunda (fara nici un motiv anume) afara. I se spune ca fiul ei care se afla într-un tren spre Washington va muri daca ea nu face întocmai ceea ce i se comanda la telefon.

Cei doi se întâlnesc apoi si ne ofera unul dintre cele mai proaste jocuri actoricesti din istoria filmului, „întarit“ de dialogurile si mai prost încropite. Evident ca Shia Labeouf sta tot timpul filmului cu gura deschisa a mirare, în timp ce trebuie sa para un tip dur. Evident ca Michelle Monaghan devine o adevarata Lara Croft, fiind capabila sa traga perfect cu o arma din prima încercare. La fel de evident, urmarirea mult prea lunga dintre agentul Thomas Morgan (Billy Bob Thornton, singurul rol oarecum conturat din film) si cei doi „infractori“ naste o plictiseala generala.

Incredibila si trista poveste a candidei masinarii si a guvernului fara suflet

Atât începutul filmului, care vrea sa arate ca pentru americani nu exista termenul „victime colaterale“ când vor sa-si atinga o tinta, cât si sfârsitul patriotic/patetic/fericit sunt incredibil de slabe si de confuze.

Sa nu mentionam întreg continutul productiei, realizat pe computer, cu scene fumate de „actiune“, cu certuri idioate între protagonisti si cu o previzibilitate suparatoare chiar si pentru un copil de 12 ani.

Daca despre „Mamma Mia“ pot sa afirm ca si-a atins scopul de a se vinde drept o comedie muzicala onorabila, despre acest film care se vrea de actiune, presarat cu replici amuzante, nu-mi ramâne sa spun decât ca a fost ratat cu gratie, inclusiv D.J Caruso si preferatul sau Shia Labeouf, dând dovada de o indolenta fara margini.

Iar ideea absurda cum ca un singur computer din Pentagon poate controla absolut toata lumea si poate ucide dupa bunul plac, sugerându-se chiar ca ar avea sensibilitatea si simtul dreptatii specifice unei fiinte umane, este pe cât de neinspirata, pe atât de greu de crezut.

În urma cu doua saptamâni vedeam pe marile ecrane cum oglinzile au puterea de a ucide, în „minunatul“ „The Mirrors“, iar acum un computer face asta, având monopolul peste GPS-uri, telefoane mobile, monitoare din aeroporturi si restaurante, semafoare s.a.

Macar de ar fi fost un film SF!

Un exemplu de „Asa NU!“

Scopul realizatorilor acestui film s-ar putea sa fi fost nobil, dorindu-se ca tinerii sa fie constienti de carentele din sistemul american, dar s-a pierdut pe drum, printre cursele inutile de masini, avioanele de lupta care încapeau într-un tunel si nepotrivirea vizibila dintre cei doi „eroi“.

Cinematografia, de cele mai multe ori, e capabila sa dea nastere unor pelicule geniale sau unor catastrofe, fara a lasa loc unei cai de mijloc. „Eagle Eye“ face parte din cea de-a doua categorie, fiind un veritabil esec, iar regizorul pare perfect incapabil de oaresce sensibilitate artistica.

Pseudo-filmul în cauza trebuia probabil sa aiba impactul lui „The Dark Knight“ si acuratetea unui „Bond“ de la începuturi, dar n-a reusit sa produca o decât, poate, o groaza asemanatoare cu cea pe care trebuie s-o fi simtit spectatorii de la sfârsitul secolului XIX, când au vazut „Intrarea unui tren în gara“ a fratilor Lumière. Socant!

Socant a fost si pentru noi, spectatorii secolului XXI, care ne întrebam, pe parcursul filmului, ce alt moment penibil urmeaza sa ne loveasca, daca va avea cumva loc si un atac al martienilor, daca masinaria ucigasa nu e de fapt fantoma lui Saddam Hussein si daca nu urmarim de fapt o parodie de ale carei intentii nu ne-am prins.

Concluzie: un film prost, care merita vazut doar ca sa luati cunostinta de un alt „Asa NU!“.

---