La Moscova! Si la galop!
articol aparut in Cultura, nr. 199 din 2008-11-06» cultura cultura cinema »
Autor: Cristina Rusiecki
Cu tacerile lui molcome, cu dilemele care se cer analizate à la long, cu tusele ideologice care au nevoie de dezbateri vreme de o vecie si ceva, cât mai rezoneaza marele Cehov cu hinghereala de început de secol XXI? Personajele sale meditative, adeseori prolixe, înclinate sa discute cât pentru doua vieti au resurse energetice pentru viteza si clocotul de azi?
Ei, bine, DA. Daca replica „La Moscova, la Moscova!“ a descris, pentru zeci de generatii, grade de sinonimie perfecta cu idealul intangibil, îndepartat si cu dulcea tânjire (nu tocmai lipsita de tânjeala), inevitabil conotata de el, în spectacolul „Trei surori“ (regia Ada Lupu, Teatrul National Timisoara), Moscova gliseaza catre marota secolului nostru: aici si acum. Ritmurile cehoviene s-au schimbat zdrobitor. Personajele traiesc într-un iures de intrari si iesiri. Inefabilul cehovian e amprentat de mult mai contemporanul „what you see is what you get“. Registrul feminitatii a alunecat vertiginos. Surorile poarta materiale vaporoase, diafan-cehoviene, dar peste pantaloni sexi mulati (scenografia, Velica Panduru). Stravechea tehnica teatrala se mixeaza în spectacolul Adei Lupu cu actuala tehnica cinematografica. Fetele, cu priviri albastre, halucinante, calde si limpezi, accentuate de lumina reflectoarelor, îngheata pentru câteva secunde în poza. Adâncimile melancolice din ochii lor s-au pastrat, acum adaugite, însa, cu resursele energetice de la prim-planul eroinelor americane moderne. Sunt trei surori care au apucat sa vada cel putin „Pe aripile vântului“. Coarda melodramei, apetenta pentru disperare s-au prefacut la ele în potential pentru actiune si împlinire. Fetele s-au transformat în supravietuitoare. Nici o poarta nu se mai închide definitiv, cu sapte peceti, în viata lor. Magma feminitatii s-a deplasat de la tânjire si întepenire în durere la texturi psihice elastice si susceptibile de refacere. Cea mai lovita dintre surori, Irina, dupa moartea lui Tuzenbach (tulburatoare Claudia Ieremia), e si cea care imprima dinamismul. Strigatul si miscarea ei sacadata, „La Moscova, la Moscova!“, e furnalul de energie al spectacolului. Vechile profunzimi nedeslusite din sufletul celor trei surori s-au transformat, se vede clar, în germeni de actiune. Paula Maria Frunzetti, expresiva, îi confera Olgai vitalitate stoarsa si feminitate pe cale de a se gârbovi; Alina Reus o concepe pe Masa plina de febrilitate si atât de umana în scena în care se pregateste sa-l însoteasca pe Versinin. Chiar optimismul si veselia servitoarei Anfisa seamana mult cu gândirea pozitiva de azi (Mihaela Murgu într-un personaj rotund si plin de dulceata). Un singur personaj ramâne vesnic neschimbat: Natasa. Ea se pliaza perfect pe realitatea noastra de azi. Mitocania, egoismul si mahalaua au radacini bine înfipte în cotidianul românesc. Cu atât mai usor recognoscibil va fi personajul creat de Ana Maria Cojocaru.Ada Lupu avanseaza o propunere deopotriva coerenta si convingatoare. Ce se întâmpla, în acest caz, cu lentoarea cehoviana? SPUL-BE-RA-TÃ. Si totusi... unde e de gasit, în spectacolul de la Timisoara, Cehov, unul dintre cei doi cei mai jucati dramaturgi ai lumii? În nemuritoarele tipologii. Regizoarea nu face decât sa le aplice o resuscitare prin terapii de contemporaneitate. Fetele îsi conserva enigmaticul, dar si-l livreaza în tempi mult mai sustinuti decât cei traditional cehovieni. Celor trei surori cu semnul melancoliei schimbat le corespund trei personaje masculine. Paradoxal, temperamentele masculine vor încapea si mai bine în plusurile cehoviene modernizate. Doua tipuri au iesit excelent în spectacolul Adei Lupu: Andrei Prozorov si Tuzenbah, naturi enigmatice, cu doza continuta de noblete si nesiguranta, care par sa fi asimilat între timp si stinghereala si nehotarârea personajelor lui Tennessee Williams. Victor Manovici face un Andrei Prozorov indecis, gata sa-si accepte blazarea, chinuit de pulsatiile puternice de revenire la o viata plina, care se va scufunda din ce în ce în sleiala ratarii (foarte bun dozajul în diferitele grade ale decompensarii din scena cu Ferapont, în interpretarea atât de curata a lui Vladimir Jurascu). Cu o ingenuitate greu de asortat masculinului din zilele noastre, rar lipsita de riscul ridicolului, Ioan Strugari, în Tuzenbah, e actorul hipnotic (nu neaparat cu dictie perfecta), alaturi de care publicului îi vine usor sa alunece în poveste. Iar Versinin (interpretat de Ion Rizea), pe vremuri seducatorul care-si plângea de mila spre atotcompatimirea tuturor doamnelor, e acum ultraenergetic, pasional, îmbracat în costum de piele. Ne apropiem de sfârsitul lui 2008. Ada Lupu concepe niste surori pasibile pentru XXI. S-a zis cu tacerile întrebatoare, cu lentoarea gesturilor, cu propensiunea spre un nicaieri bine disimulat sau cu somnolarea metafizica. Vedeti „Trei surori“ si va delectati!