Amaraciuni de toamna
articol aparut in Cultura, nr. 199 din 0000-00-00» cultura revista revistelor »
Autor: C. STANESCU
Un val de scepticism si amaraciune scalda editorialul dlui Mircea Dinutz din „Pro Saeculum“ – octombrie, 2008. Pesemne ca si schimbarea vremii, sosirea toamnei, cu cerul mai scazut, cu frigul si cu plumbul bacovian vor fi fiind de vina. Unda sceptica a valului amintit izvoraste din credinta lui Mircea Dinutz ca în literatura celor ce vin „curg aluvionar cohortele de condeieri, neaparat poetii în valul din fata înzestrati cu ce le-a dat „strada“, lipiti de realitatea – deseori – imunda, adaugându-si, peste toate, un limbaj desantat-rafinat, ascultând vocea vulgului (…), mai apoi prozatorii, din ce în ce mai complicati si mai vidati de elanuri celeste, oscilând între sfiala si impudoare nezagazuita …“ Opresc citatul siroind de un prea negru scepticism spre a-i opune „o carte în care ninge … meteorologic, nu ideologic“, o carte de proza a poetului Stefan Mitroi despre care scrie cu senina tragere de inima si cu mâna generoasa marele prozator al nostru D. R. Popescu.
„Personajele lui Stefan Mitroi – scrie autorul „Vânatorii regale“ – nu sunt coplesite de nerabdarea dementiala de a afla ce se întâmpla cu ele – sau ce este istoria, ce sunt ideile mari si ideile schioape (…) Nu mai straluce idilismul socialist, nici revolta antiburgheza, nici insurgenta romantica împotriva tuturor revolutiilor. Oamenii traiesc pur si simplu onest – manânca, iubesc, mor, fara vreo constiinta acuta a unor crize (…) Ei nu ne spun ca nu mai arata azi cum aratau ieri, nu ne spun, batându-se în piept, ca s-au transformat în antisocialisti, ca s-au reciclat… La orice cântat de cocosi, pe parale sau dintr-un elan moral molipsitor, nu pun în cumpana existenta lor cotidiana, banala, sau aproape neînsemnata, cu dimensiunile luminos-democratice ale viitorului. si nici nu ridica în orice clipa fusta Ursitei… Ei nu spun ca frumosii sau urâtii din oglinzi nu sunt ei însisi.“ Pe scurt, prozatorul aplauda în romanul lui stefan Mitroi, „Dulce ca pelinul“ (parafraza dupa „Dulce ca mierea e glontul patriei“?!), redescoperirea firescului, a „existentei cotidiene banale sau aproape neînsemnate“ a unor eroi de toata ziua, nu „eroi ai timpului nostru“ traversati de, vorba dlui Dinutz, „elanuri celeste“… Mai încolo, scepticismul dlui Mircea Dinutz e sporit de „criticii din ce în ce mai convinsi ca judecatile lor de valoare nu pot fi contrazise acum si în veacul vecilor. Cei care nu intra, nu se integreaza, nu fac parte din aceste valuri migratoare – din ignoranta, din neputinta ori – se mai întâmpla – din principiu, având un alt mod de a întelege literatura, sa zicem – sunt ignorati, iar daca devin suparatori – prin insistenta, tenacitate sau prin talent (lucru foarte grav) amenintând ierarhiile dictate de unul si acelasi centru de putere, sunt marginalizati sau executati public, sa se învete minte!“ Ei bine, de aici, de la dictatura „centrului“ si de la pretinsa infailibilitate a ierarhiilor de el stabilite începe amaraciunea villonesca („ou sont …“) ce însoteste scepticismul editorialului din „Saeculum“: „Prea multi au intrat si au iesit din manuale în ultimele patru-cinci decenii, prea destui au fost cei elogiati pentru ca mai apoi sa dispara din prim planul literaturii române ca si cum nici n-ar fi existat ca sa nu ma-ntreb daca ierarhiile acestea vremelnice au vreo legatura cu zeul Cronos. Cine mai discuta azi cu seriozitate cartile lui Zaharia Stancu ce ocupa autoritar, prin anii '70, spatii largi în revistele Uniunii Scriitorilor, cine îsi mai aminteste, în afara unor fericite exemple, de Sofia Arcan (1917-1992), Alexandra Indries (1936-1993), Mihail Sabin (1935-1975), Corneliu Popel (1950-1978), Ion Alexandru Anghelus (1936-1986) si câti altii ?!?!?“ Cazul acestuia din urma i se pare lui Mircea Dinutz „irational“: desi scriitor cu oarecari merite, Ion Alexandru Anghelus nu a fost si nu este pomenit în vreun dictionar sau istorie literara aparute în ultimele trei decenii! Alt ignorat de „centru“ si marginalizat este dupa parerea lui M. Dinutz, criticul si istoricul literar „de o anvergura impresionanta“ Theodor Codreanu, „ignorat de revistele bucurestene“, abia înregistrat si comentat sumar în DGLR, literele C/ D, 2004. În aceasta serie amestecata de nume ignorate ce-i stimuleaza amaraciunea, Mircea Dinutz îl trece si pe eminentul carturar si istoric literar Constantin Calin: „un adevarat om de carte daruit adevarului si frumosului care nu face niciodata valuri în jurul lui, nu îsi etaleaza indecent meritele, nu reactioneaza la ignoranta grosolana a unora sau a altora, nici la evaluarea razant-superficiala a criticilor de la Centru (cu exceptia regretatului Z. Ornea), ce-si vede gospodareste de treaba în numele unei datorii …“ si cu toate acestea, se amaraste dl Dinutz, „numele sau a fost ocolit atât de „Dictionarul General al Literaturii Române“, Literele C – D (2004), cât si de „Dictionarul biografic al literaturii române“, ce poarta semnatura lui Aurel Sasu (2006)“. Nu încape discutie ca autorul monumentalului „Dosar Bacovia“, un mare carturar si erudit cum putini altii, moralist adânc si subtil din foisorul lui Montaigne merita frumoasele rânduri ale lui M. Dinutz, dar deloc nu merita el asocierea silita la o „serie“ ce sufera acut de complexul provinciei: dimpotriva, din provincia sa, „provincia carturarului“, Constantin Calin scrie senin, dar implicat, ca dintr-un veritabil centru al puterii literare. În plus, „amanuntul“ ca numele celui mai profund si exhaustiv exeget al lui Bacovia nu e totusi „ocolit“ de DGLR îi scapa lui Mircea Dinutz: Calin, Constantin (22.VI.1940, Udesti, jud. Suceava) este prezentat acolo la pagina 125, cu un medalion, poate prea sumar, dar foarte pertinent semnat de Dorina Grasoiu. Peste vreo doua sute de pagini „figureaza“ acolo, ce-i drept, si Codreanu, Th. (1.IV.1945, Sârbi, jud. Vaslui), acesta comentat „sumar“, cum a bagat de seama M. D., în comentariul sau plin, în genere, de amaraciuni de toamna. Sa speram ca timpul, care pe toate le pune la locul lor, îl va mai însenina.
„Un aristocrat al spiritului“
Rânduri frumoase deplin meritate, scrie Mircea Dinutz în „Saeculum“ despre „un aristocrat al spiritului“, Constantin Coroiu care, pe 6 octombrie a.c. a împlinit 65 de ani, vârsta unui prim bilant al autorului „Tineretii lui Gutenberg“, „Paradisului perisabil“, „Marturiilor în timp“, „Paralelelor inegale“ si al numeroaselor „Texte si contexte“ din „Adevarul literar si artistic“ si „Cultura“. „Un comentator redutabil, subtil si nuantat al textelor fictionale“, practicând o critica empatica „în care se contopeste cu obiectul investigat pâna într-atât încât textul devine o oglinda a Sinelui“ – scrie cu mare justete Mircea Dinutz adaugând la fel de pertinent: „Nu-si asuma un ton impersonal si nici nu încearca sa simuleze obiectivitatea. El se implica afectiv si cerebral, recurge la citate si referinte culturale, ba chiar la amintiri personale pentru a convinge si a seduce …“ Constantin Coroiu scrie pentru a-i „seduce“ pe cititori în numele unor mari autori, „pazitorii solului nostru vesnic“ acreditati pe drept cuvânt cu dimensiuni mitologice, nesuferite unora porniti sa „bata“ miturile ca Xerxes marea cu vergile: zadarnicia zadarniciilor. Sentimental ca toti moldovenii (vorba vine: Coroiu e vrâncean din „tara Vrancei“!), însurubat bine în timpurile mitice din literatura lui Sadoveanu si din „Criticele“ lui Ibraileanu, Constantin Coroiu e un foarte avizat eseist si comentator literar, cititor profesionist „cu observatii pertinente, adesea cu puncte de vedere personale, cu intuirea exacta a sensurilor cartilor comentate“ – cum scrie istoricul literar Teodor Vârgolici în „Dictionare“, adaugând aceasta calitate comuna unei generatii scolite pe cartile lui G. Calinescu: „autorul manifesta un adevarat cult pentru G. Calinescu, ale carui asertiuni estetice îi sustin aproape toate comentariile.“
Fidelitatea fata de marile valori clasice si contemporane îl face si intransigent pâna la malitie cu „demitizantii“ timpurilor noastre, priviti si cititi cu mefienta, cu un ascutit spirit critic si, adeseori, caustic. Îi uram de aici, din provincia noastra „La multi ani!“
Un mare model
Un memorabil interviu cu o „biografie incandescenta“ a realizat în „Saeculum“ Maria Nitu. Posesoarea „incandescentei“ biografii este profesoara emerita Maria Novac, 88 de ani, din Timisoara, cu locuinta într-o cladire istorica din Piata Operei, construita la începutul secolului 20, în stil Secession, fostul palat Neuhaus, între palatul Merbl si palatul Lloyd, într-un apartament cu toti peretii capitonati cu carti în rafturi pe doua rânduri. Profesoara, fosta directoare a Colegiului Banatean din Timisoara, a facut facultatea în timpul razboiului, „un act de eroism în transee“: „M-am înscris la facultate în 1939. Dupa primul an, în '40, a început razboiul. Mi-am dat licenta în '45, pentru ca, un an, în '44, când au fost marile bombardamente, chiar s-au întrerupt cursurile. Am stat si eu, când se dadea alarma, sub planseul Dâmbovitei, un culoar infect, dar oricum, un adapost“. Pe deasupra treceau „Liberatoarele“ americane si englezesti în cautarea Ploiestiului, sediul petrolului. Pretul acestei cautari bezmetice se cunoaste: câteva mii de civili ai Capitalei cazuti sub bombele „Liberatoarelor“ americane de al caror act eroic aminteste memorialul ridicat anii trecuti în Cismigiu… Studentia sa zbuciumata s-a bucurat de prezenta la catedra a unor mari dascali: Nicolae Iorga la istorie universala, Tudor Vianu la estetica si critica literara, Mihail Ralea la estetica filozofica, Ion Petrovici la psihologie, Mircea Vulcanescu la etica, D. Caracostea la literatura, P. P Panaitescu la slavistica. Pe Iorga îl cunoscuse mai dinainte, „când eram de fapt copila. Satul meu e la 18 km de Histria, unde se ducea cu studentii sa cerceteze, iar drumul trecea prin comuna noastra, Cogealac. Iorga s-a oprit la noi în sat, era într-o masina mare, frumoasa, o limuzina rosie. Mama ne-a îmbracat în costume nationale, pe mine si pe sora mea, ne-a pus în codite floricele, aveam vreo zece-doisprezece ani. Iorga a coborât din masina, ne-a sarutat pe frunte si a început sa vorbeasca cu tatal meu. Discutau despre temelia bisericii pusa în sat. În timp ce povestea cu tatal meu a observat ca noi ne tot holbam la masina aceea atât de frumoasa si a facut semn soferului sa ne urce în masina, iar acesta ne-a plimbat asa vreo câteva minute în sat, cu toti copiii dupa noi si cu toti câinii latrând în urma noastra la rotile masinii.“
Amintire de vis.
Visul l-au curmat legionarii dupa primul an de facultate, când profesorul Iorga a fost asasinat: „Universitatea din Bucuresti n-a arborat tricolorul în berna, n-a pus doliu, legionarii erau la putere si ei îl omorâsera.“ Tudor Vianu „nu pica niciodata vreun student“, dar daca raspundeai bine la examene cobora de la catedra si venea si-ti strângea mâinile felicitându-te. „Pe mine m-a întrebat despre Émile Faguet si cum îl stiam foarte bine i-am raspuns si cu citate în limba franceza, pe care o stiam foarte bine, încât la final a coborât de la catedra si mi-a strâns mâna.“ Amintire de vis. „La franceza l-am avut pe Charles Drouhet, francez stabilit în România, autor de manuale si cursuri de literatura comparata. Era batrân atunci, avea 82 de ani, l-am prins în ultima perioada a vietii, când era paralizat si-l aduceau pe brate la cursuri… La seminar l-am avut pe Michel Dard, si el de la Sorbona. Când a cazut Franta sub ocupatie germana, am aflat apoi ca el era membru al Rezistentei, a venit la seminar si ne-a spus cu glas tremurat „Franta a fost invadata“ si a iesit din sala grabit. Franceza am facut apoi, dupa ce a murit Charles Drouhet, cu Basil Munteanu (s-a dus la Paris Vasile si s-a întors Basil…), Basil Munteanu avea un accent groaznic, nu vorbea frumos franceza.“ Lucrarea de licenta, despre Eminescu, o da cu D. Caracostea: „Opera de referinta era Ibraileanu, cu studiul sau exemplar în care spune la un moment dat: «Daca Goethe ar fi trait cât Eminescu n-ar exista …»“ Studenti, tinerii generatiei profesoarei Maria Novac, mergeau la teatru: „l-am întâlnit pe Rebreanu când era director general al teatrelor. Noi stiam asta si ne-am dus la el, un grup de vreo 15-20 de studenti, cu o lista lunga de spectacole la care am dori sa mergem, el se uita lung, vorbea cu noi, ne mai întreba de la ce facultate suntem si ce ne placea mai mult, apoi ne semna tot. Astfel ca ne duceam la spectacole la toate teatrele, Nottara, Bulandra, Teatrul de Comedie, la National, pâna în '44, când acesta a fost bombardat, am vazut piese cu Radu Beligan, Marcel Anghelescu… Ne duceam cu punga de floricele de porumb sau cu seminte spre disperarea plasatoarelor, care nu aveau ce ne face, ne plasau bineînteles la balcon, ne uitam noi cam în jos la scena, dar eram fericiti, daca nu gaseam loc stateam pe scari… La Biblioteca Universitara intram la trei dupa-amiaza si ieseam la noua fara un sfert seara. Parca îl vad si acum pe Serban Cioculescu, era pe atunci bibliotecar supraveghetor general, cum suna din clopotel ca trebuie sa predam cartile …“ În realitate, profesoara n-a „predat“ niciodata cartile, locuieste în apartamentul cu toti peretii capitonati cu carti. „Eu le citeam elevilor mei carti la dirigentie si despre prietenie dar si despre iubire, si le-am citit pasaje întregi din «Adela». Ibraileanu îl iubea mult pe Tolstoi… Într-un studiu spune ca si-o imagina pe Anna Karenina chiar în rochia cu care a mers la balul întâlnirii cu Vronski…“ Întâlnirile mirabile ale Mariei Novac cu atâtea „mituri“ ale culturii românesti si universale vor fi lasat urme de nesters în mintea si sufletul elevilor sai. A învatat în timpul razboiului, iar în toata viata de razboi de dupa razboi s-a condus nesmintit dupa vorbele lui Nicolae Iorga: „Nu uita ca ai toata viata un scolar pe care niciodata nu trebuie sa-l pierzi din ochi: tu însuti“ si „Diamantul scânteie si când îl farâmi sub picioare.“ Un model? Da, un mare model, dupa o viata eroica dusa în transeele învatamântului. Dar unde sunt profesorii profesorilor de altadata?