Caietele Herminei (II)

articol aparut in Cultura, nr. 199 din 2008-11-06
» cultura cultura antropologica »
Autor:

Cronica unei familii din Câmpia Aradului

Acum câtiva ani, mi s-au dat de catre rude de ale mele mai multe caiete scrise de mâna de catre Hermina Ciorogariu, casatorita Arjoca, profesoara la Liceul „Elena Ghiba Birta“ din Arad, care a trait între 1878 si 1973.

Ele cuprind date despre originile Ciorogarestilor, stabiliti initial în Ociu, în tinutul Halmagiului, apoi dislocati la Pecica, comuna bogata din apropierea Aradului. Sunt urmarite destinele numerosilor lor descendenti, precum si ale colateralilor, caietele continând genealogii, portrete schitate cu talent, evocarea unor personalitati, anecdote, întâmplari si evenimente, în paralel cu evocarea aproape monografica a localitatii Pecica. Hermina consemneaza în caiete si o serie de amintiri legate de orasul Arad, în care si-a facut ulterior studiile si a activat ca profesoara. Caietele mai cuprind câteva note de calatorie, mai ales în zona „Balcanilor“, de un pitoresc aparte. Ceea ce rezulta este un caleidoscop colorat si în mare parte inedit si plin de savoare.

Rodica Tabic




Mijloace de transport

Trasura -1883


   A fost primul meu drum la Arad, facut cu trasura. Plecaram cu noaptea în cap. Am adormit si nu m-am trezit decât la Moara Neumann (azi e în oras), din cauza mirosului special de drojdie a cerealelor din care se fabrica spirtul. Am trecut pe sub o poarta triumfala, facuta din saci de faina, deoarece cu o zi înainte trecuse pe acolo Împaratul Franz Iosif, care vizitase orasul si fabrica. Pâna la Cazarme era numai loc viran. În jur umbla un brutar cu cornuri calde si covrigi însirati pe o ruda. Aici am mâncat primele cornuri din viata.

Eu am fost lasata la bunicii Gorun, iar ai mei se întoarsera la Pecica. Am fost foarte viteaza si n-am plâns. Seara, când ne-am asezat la masa, aveam un nod în gât si nu puteam mânca. Se repeta si a doua zi, dar nu-mi dadura vreo atentie. Apoi a treia zi trecu „hop“-ul greu si totul merse bine. Aveam tovarase de joaca în curte, verisoara si varul meu veneau zilnic de dimineata si ramâneau pâna seara, bunicul, vesnic în jurul nostru cu povesti tot alta si alta. Trecuse o luna când au venit sa ma ia acasa.

Grozav mi-a placut când am ajuns la Turai Csarda (azi e oras acolo), unde am coborât si am baut câte un pahar de vin. Imensitatea holdelor ma încânta nespus. La jumatatea drumului spre Pecica, ne opriram la Sântamas (azi Sântoma). Aici am scos merindea data de bunica, asezându-ne pe iarba verde. Era iar ceva nou! Nu vazusem pâna atunci sa se manânce altfel decât la masa.

Holde si iar holde! În total am vazut 3 - 4 salase în drumul acesta pâna la Pecica.

Iar azi, în 1965, Pecica se extinde pâna aproape de Sântana, cu salase si scoli.



Carul cu boi - 1925



În acest an mi s-a îndeplinit o veche dorinta: aceea de a calatori cu carul cu boi. Eram la Dragasani, unde, într-o zi de vara, s-a decorat masina cu flori, pentru ca gazdele mele sa mearga la o nunta taraneasca, unde ei erau nasi. Între timp sosi si carul cu boi, trimis de nuntasi, sa ne duca. Boii aveau coarnele lustruite si pe ele cununi. Carul era îmbracat cu covoare frumoase si buchete de flori. Eram în dilema, cu ce sa plecam? M-am suit în car, cu ceata de copii dupa mine! Stapânul casei ne însoti.

N-am sa uit niciodata frumusetea acelui drum! Calatoria cu un car cu boi e potolita, potrivita firii taranului român. Nici nu simti ca mergi. O tractiune construita de Dumnezeu, adecvata firii românului: sa-si vada de treaba, sa-si macine gândurile linistit, sa-si faca socotelile nestingherit. Sa savurezi cântecul greierilor, alt ton, alt vers, interminabil, variat.

Toamna, când plecam de acasa si mama îmi împacheta toate bunatatile, întrebându-ma: „Ce sa-ti pun?“ îi raspundeam cu acelasi refren: „Un greiere. De l-as avea cu mine la Budapesta, as crede ca fratele meu a venit cu mine!“

Restul doamnelor din societatea noasta au preferat sa vina cu masina.



Obiceiuri patriarhale



La împlinirea vârstei de 12 ani si terminarea celor 6 clase primare, copiii (baietii) erau trimisi la salas, însotiti de un batrân sau un servitor de încredere, sa-si faca ucenicia în muncile câmpului si îngrijirea vitelor. Copiii români erau dati la familii din Pecica Maghiara, nu ca servitori, ci ca sa învete cresterea cailor si felul lor de gospodarire, pe o durata de un an de zile. Fetele ungurilor intrau în familiile românesti, sa învete cresterea oilor, torsul si tesutul. Elevele maghiare de la Scoala ungureasca, dupa ce terminau 6 clase, veneau în Pecica Româna, la Scoala tusei Milena, sa învete „lucrul de mâna“.

Duminica, fiecare mergea la casa lui si la ora fixa trebuiau sa fie la locul unde erau împartiti la învatatura! Porunca era tinuta strict.

Treptele formale

Astfel se numeau fazele prin care trecea un ucenic pâna ajungea maistru. În veacul vostru „fulger“, poate vi se pare anacronic, dar în urma cu 80 - 85 ani treptele formale trebuiau tinute. Oamenii îsi respectau meseria facuta cu temei, truda si abnegatie. Deci: trebuia timp ca sa-ti înveti meseria si sa-ti fie draga. Ai intrat la o meserie? Bine, rau, cum îti va merge: trebuia s-o sfârsesti! Un ucenic care îsi schimba stapânul, cu greu era primit la alt stapân sau la alta meserie.

Pe lânga meserie, mergeau la cursuri serale, de 2 ori pe saptamâna (luni si joi). Parte pentru carte si parte pentru specialitate. La sfârsit de an aveau examen din teorie. Dupa 3 - 4 ani, dadeau examen practic din meseria aleasa si învatata.

Ucenicii erau controlati de stapân. Orice nemultumire a ucenicului se rezolva de catre un comitet al meseriasilor, compus dintr-un presedinte, subpresedinte si un „ notar „ (în acest context - secretar executiv, n.n.)  de regula un învatator (…). Tatal meu fusese vicepresedinte la Pecica. Presedintele era ungur.

Dupa terminarea uceniciei, se cadea, din motive de cinste si de omenie, sa intre calfa la acelasi stapân la care începuse învatatura, 2 - 3 ani. Apoi începea vandra (din magh. „vandorlat“ - hoinareala, drumetie, n.n.).  Adica putea cutreiera toata tara (bineînteles, pedestru). Când ajungea la un râu sau apa, primul lucru era baia. Apoi, picioarele unse cu seu, învelite în obiele, tras bocancii si iar la drum. „Foaia de vandra“ era vizata fie de primarie, fie de starostele mestesugarilor.

Se intra la stapân pe o durata de 2 - 3 ani, dupa cum se întelegeau sau se puteau rabda unii pe altii. Plus un an pe post de calfa,  care mergea singur cu marfa stapânului s-o vânda pe la târguri. Acestia erau bine platiti si amenajati de stapân. Hotii de drumul mare se îngrijeau sa nu le faca usoara - ca o excursie distractiva - viata de mestesugari. Revolverul îi era de folos sarmanei calfe. La reîntoarcerea de la târguri, dupa inventarierea marfii de catre stapân, avea parte de o zi libera, în care nu lucra si putea face ce-i place.

Apoi, iar începea calatoria cu marfa, cu frica hotilor si celelalte surprize ale drumului.

Dupa ce termina cursul complementar sus amintit, trebuia sa prezinte un obiect din mestesugul învatat, care sa fie un model din toate punctele de vedere. Abia dupa ce se îndeplineau toate acestea i se elibera „foaia de mester“, care era sarbatorita cu un „locsolás“ (din magh. „stropire“ - aldamas- n.n.). Din acest moment putea lucra pe cont propriu.

Breslele de meseriasi îsi aveau „steagul“ si „praporele“ lor în biserica. La sfintirea unui steag al breslasilor se aranja o petrecere. Nasa steagului (de obicei, fiica sau sotia unui breslas) era totdeauna prima care batea un cui de arama în „ruda“.

Abia apoi urmau ceilalti prezenti, „honoratiorii“ (functionari ai primariei etc.). Bineînteles, fiecare se silea sa fie  galant, sa doneze o suma cât mai mare pentru fondurile breslei. Nasa steagului deschidea balul.

La defilari si la înmormântari steagul breslei era purtat de cei mai distinsi membri ai ei. În Arad, steagul cizmarilor era în frunte (pe semne dânsii aveau mai multe parale si erau în fruntea donatiilor). Cojocarii din Lipova îsi serbau patronul lor în ziua de Sf. Ilie. Se facea ruga, serviciu magnific la biserica. Petreceri.

Despre intelectualii din Pecica si bibliotecile lor

Învatatorul Ion Ardelean era nascut în Pecica, din parinti tarani. A terminat Scoala Normala (Preparandia) la Arad, în 1851. Se tragea dintr-o familie colonizata din Ardeal (în 1765). Era casatorit cu Lencsi Péterfy de Csalóközy din Pecica. Strabunicul dânsei fusese administratorul ducelui de Modena. Ea era însa o admirabila sotie de învatator român. Vorbea numai româneste. Era nasa tusei Draghina si a tusei Milena.

Ion Ardelean era unicul intelectual român al timpului care avea o biblioteca româneasca, relativ bogata, pastrata într-un dulap cu doua usi cu geamuri de sticla. Din biblioteca lui am avut norocul sa citesc „Merinde de la scoala“, scrisa de dr. Giorgiu Popa, referent scolar la Consistoriul din Arad.

Îndemnul lui catre elevi era înfiintarea unei „biblioteci particulare, fie chiar numai din câteva carti“. Avea un repertoriu de cântece mai bogat decât al lui Iova: cântece bisericesti, liturgice, nationale. „Oratiile“ sale  (salutul de bun venit) erau „clou-ul“ serbarilor scolare. Tot el îndemna parintii sa-si trimita copiii la scoli mai înalte, cu deosebire la Scoala Normala.

Ion Ardelean era totdeauna îmbracat în redingota neagra. Impunea grozav!(…)

Una din cele mai bogate biblioteci personale în limbile româna, maghiara, sârba, germana, latina, greaca, a fost a preotului Maxim Karatson. A fost mostenita de tusa Milca Karatson, casatorita  cu Svetozar Ciorogariu. Dupa moartea ei, urmasii mostenitori au vândut-o cu kilogramul la pilaritele din piata, pentru a împacheta produsele.

Un alt posesor de biblioteca a fost preotul Bila. Era baiat de taran din Pecica, îndeplinind functia de învatator si fiind totodata un pictor deosebit de talentat. Nicolae Philimon (1828 - 1890), avocat si notar, era un om subtire, distins. Era baiat de taran din Pecica. Avea titlu nobiliar mostenit de la Apostol Philimon si fratii acestuia, Petru si George, în 1788. Aveau în proprietate pamânturi. Pe lânga carti de specialitate avea si „Istoria românilor“, „Cartea de Aur“ a lui Pacatean, „Fabulele“ lui Tichindeal, revistele Calicul, Familia si altele aparute în acele timpuri.

Învatatorul Efrem Hedesan începuse sa scrie monografia comunei Pecica cam prin 1896. De la dânsul m-am inspirat în aceasta meserie si începusem sa-mi fac notite despre Pecica.

Obiceiuri crestine  în casa lui Vichentie Ciorogariu

1.Dimineata, la spalatul pâna la brâu, cât ne stergeam, ne întorceam cu fata  la rasarit si ne rugam la  Dumnezeu.

2.La fiecare masa, mesenii îsi faceau cruce, înainte si dupa mâncare.

3.În fiecare seara, se facea rugaciune înainte de culcare.

4.Când treceam prin fata oricarei Biserici, faceam semnul crucii.

5.Sâmbata ne sculam foarte de dimineata, ca pe când trag clopotele de utrenie sa fim gata sa mergem la biserica.

6.În fiecare Sâmbata se da de pomana saracilor si bolnavilor.

7.În fiecare Duminica se mergea la biserica. Sarutam mâna parintilor si apoi a Nasei noastre (mama Liviei Dumitrescu, casatorita cu Nicolae Mladin).

8.La aniversarea numelui celui mort, ori a decesului sau, se aprindea candela, pusa într-o farfurie încarcata cu flori si se dadea de pomana.

9.La Pasti si la Craciun, candela se aprindea acasa. La biserica se aprindeau lumânari, în candelabru sau în cele doua sfesnice mari, înaintea altarului.

10.La Praznice aduceam câte un cersetor la masa. Pe cât se poate, aduceam un ciubarar, în amintirea prigonirii strabunilor din 1784.

11.În toate Miercurile si Vinerile de peste an se mânca fara carne.

12.Posteam: postul Sfintei Maria, Sfântului Petru, de Ziua Crucii, Taierea Capului Sfântului Ioan - când se serveau pogace, fructe. Bucatele se pregateau fara a se fi folosit cutit. Se mai postea în prima si ultima saptamâna din Postul Mare, saptamâna întâi din Postul Pastilor, la cuminecatul de Florii, la Sân Toader. Ajunam în Ajunul Craciunului si al Bobotezei, când venea preotul sa sfinteasca casa.

13.Cu doua saptamâni înainte de Craciun si de Pasti semanam grâu în farfurii pentru Candela de Craciun, Pasti si Boboteaza.
14.Se facea sfestanie când se intra în casa noua. Cea mai frumoasa sfestanie am avut-o în 1934, în casa Draia, când am invitat 12 copii la masa.

15.Sfintirea apei se facea cu busuiocul nostru din gradina. Apa era într-o farfurie de zinc mostenita de la strabunii mei.

16.Apa sfintita ce se aducea de la biserica, era pastrata într-o sticla si data ca doctorie în caz de boala grea.

17.La 40 de Sfinti se faceau „Sfintii“: un aluat dospit, în  forma de opt, strapuns cu trestie, uns cu miere, pus în tava si dat la copt. Se faceau doi ochi din stafide. Se faceau în cantitate mare, pentru toti copiii vecinilor.

18.La Sân Toader se faceau de asemenea pentru toata „armadia noastra“- „lapte de bou“, adica grâu zdrobit, fiert si diluat cu apa si miere. Pentru cei mari si cersetori : coliva si aluat dospit, copt în ulei. Noi, copiii, eram atinsi cu joarda de alun, sa fim sprinteni.

19.În saptamâna întâi a  Postului Mare se aduceau din pod vase de lut, se opareau si se fierbea mâncarea numai în vasele acelea.

20.Înainte de a începe pâinea, se facea cruce pe ea, cu cutitul.

21.Când era mort în casa, se facea cruce cu var pe toti cei patru pereti externi ai casei, ca dupa trei zile de la înmormântare, cei ramasi sa poata lucra fara pacat.

22.În ajun de Sf. Gheorghe, se împana poarta si ferestrele cu urzici, sa nu intre duhurile necurate.

23.La Sânziene se faceau cununile de Sânziene pentru fiecare membru al familiei, pe care mama le arunca sus, pe acoperisul casei. Daca vreuna din cununite cadea, era semn ca acela va muri. Si atunci urmau acatiste, rugaciuni, posturi. Si mare era bucuria noastra când cel în cauza ajungea si la urmatoarele Sânziene! La poarta era pusa o cununa cu flori si sânziene, mai mare.

24.Cunune de salcute sfintite aveam fiecare la pat, pe icoana Maicii Domnului.

25.În Vinerea Mare duceam flori si lumânari  multe la cimitir, pe care le asezam pe mormintele fara cruce, parasite.

26.În Postul Mare eram nelipsite de la biserica. Miercurea, Vinerea, Deniile si Învierea erau culmea fericirii noastre.

27.Pelerinajele la Bodrog si la Bezdin erau tinute cu sfintenie. Cel de la Bodrog era condus de Tusa Milena.

28.În Joia Mare  se ducea o farfurie cu oua rosii la biserica, sa fie sfintite, apoi se asezau pe masa in ziua de Pasti.

29.La sindrofiile  din familie se închina: „Rod în hotare, noroc si pace in tara“, iar la sfârsit se încheia cu vorbele „Cuvine-se cu adevarat“.

30.Finii primeau numele celui mort din familie, ori numele bunicilor.

31.Cel nou nascut din familie era dus de mama la biserica, la 40 de zile, sa-l „îmbisericeasca“. Micutul era dus de preot în Altar, iar daca era fata, rugaciunea se facea in fata Altarului.

32.Nu se pleca la târg, la holda ori ceva afacere fara a-si face cruce si a zice „Doamne ajuta!“

33.Când se edifica o casa se chema preotul sa sfinteasca temelia. Toata familia, precum si muncitorii, erau în genunchi pâna la sfârsitul sfestaniei.

34.Vara, în timpul tempestarii (furtunii-n.n.), aprindeam lumânarea de Pasti si ne rugam cu totii lui Dumnezeu sa abata viforul.

35.Cultul mortilor a fost infiltrat în noi de sora mamei, Cristina. În vacanta mare petreceam la bunicii din Arad o luna sau sase saptamâni. În fiecare sâmbata, cei sase nepoti trebuia sa plivim si sa curatim mormintele din jurul Bisericii Sârbesti, în curtea careia ne jucam toata ziua. Ne luam la întrecere care cruce e mai curat spalata si care mormânt e mai împodobit cu frunze ori flori. În Lunea Mortilor, Tusa lua cu sine tot sinedriul de copii, nepoti, orfani din vecini si ne ducea la cimitir. Fiecare dintre noi trebuia sa avem doua luminite si flori, cumparate din banisorii nostri. Cei mari duceau cosul cu pomana si merinde pentru noi, fiindca petreceam toata ziua acolo, pâna se însera. Ascultam slujba, rând pe rând la fiecare mormânt si tot alt copil punea o floare si aprindea o luminita pentru cel mort. Vizitam toate rudele si prietenii morti. Tusa ne spunea câte ceva frumos din viata fiecaruia.Locul unde azi sunt mortii mei era pustiu în 1898. Bunicul era al cincilea mort în tabla aceea.

36.Închei cu caracteristica familiei, ce s-au nizuit s-o infiltreze in noi : cumpatare sobra, punctualitate pe minut si o mare harnicie. Mama, pâna gata prânzul, avea timp sa si citeasca. Tusa Milena, de asemenea. Iar Tusa Milca era de-a dreptul fenomenala!
Pensia preoteselor vaduve
În copilaria mea, preotesele vaduve nu aveau pensie, ci plecau martea si vinerea cu un cos pe mâna, în sat, la fostele enoriase ale sotului si veneau încarcate cu „pomana“ de la dânsele. Cam prin 1920 am fost la Bucuresti, la Ministerul Cultelor, în biroul inspectorului Dr. Petre Ionescu, în care se gasea o preoteasa vaduva, ca sa-si aranjeze pensia. Ce crezi, cât lua pe luna? Cinci lei ! Zi: cinci lei!
Datini la botez. Nasa
Numele se dadea la Pecica dupa Sfântul zilei (de exemplu Sf. Gheorghe) sau dupa mortul mai recent (de exemplu Terentia  e botezata si Persida, ca Bunica noastra moarta).
La sase saptamâni dupa nastere Nasa lua Fina ori Finul sa-l îmbisericeasca. Îl ducea la biserica si când esea preotul cu darul, trecea pe lânga copiii asezati pe padiment, se oprea atingându-i cu piciorul, servind mai departe. Aceasta era bucuria noastra în copilarie când vedeam îmbisericirea.
În ziua în care se boteaza copilul, la Pecica se obisnuia sa vina neamurile si prietenii, fiecare întrebând-o pe mama cum îl cheama pe copil?  Mama raspundea: „Nu spun“. Pe masa se afla un blid de lemn. Oaspele venit mai întreaba o data si spune, de exemplu: „Îti dau 25 de lei!“ punând banii în blid. Mama raspundea: „Nu-ti spun!“ Când s-au adunat toti oaspetii, mama le spune, în sfârsit, numele.
Nasa e foarte apreciata în familie. Nu se face nimic în familia finului fara sfatul nasei. Copiii nu pot merge duminica la biserica pâna nu se duc sa sarute mâna Nasei. Nasa e ereditara în familie. Din familia Nasului care l-a botezat sau l-a cununat pe strabunic e obligatorie alegerea Nasei pentru tot neamul finului. Slab om e acela care schimba nasul! Daca un fin vrea sa se însoare, o anunta pe nasa sa si aceasta confereaza în prealabil cu nasa fetei si numai apoi se porneste petitul.
La praznice, finii merg la Nasa cu colacul frumos, pânza fina, subtire, pentru camasa nasului, ori stergar pentru nasa.
Câti fini are careva, înseamna ca tot atâtea trepte are catre Dumnezeu. Nu-i voie sa refuzi pe nimeni si ti se iarta tot atâtea pacate. Tusa Milena avea foarte multi fini. Intelectualii comunei îi pot multumi dânsei ca au putut sa se ridice. Le gira cambii. Îi ajuta cu haine si alimente.
În toata Duminica, înainte de  a merge la biserica, treceam sa sarutam mâna Nasei. Aveam cam 6 anisori. Nasa noastra (Victoria Dimitrescu) ne întoli cu manusi albe de piele de caprioara. Nu stiam cum sa-mi tin mâinile în manusile de piele. Împletite avusesem, dar de piele înca nu! Nu vazusem la nici o prietena d'a noastra un lux atât de mare. Nu stiam: sa-mi resfir degetele si asa sa merg, ori sa le strâng pumn?
Vezi dar, ca nu e asa precum crezi: rangul nu e usor, are si el gradatia, treptele, stiinta si iar stiinta îti trebuie la toate. Era Nasa noastra, precum vezi, galanta cu noi, dar de admirat, admiram pe Fina noastra, care duminica dupa masa se aseza pe banca de la strada, întolita cu rochie neagra. În urechi, cu cercei cari trageau urechea, împodobiti cu pietre mari, albastre. O brosa cu pietre cât bobul grâului, rosii. La ambele mâini inele cu masive pietre de opal, rubin.
Nu se amesteca cu celelalte vecine. Sedea singura pe banca, iar vecinele pup, pe pamânt, cu genunchii sub barbie, admirând-o! Cumnata sa n'avea bijuterii. Venea mai des pe la noi, dar mie Fina Laura, cea împodobita, îmi impunea mai mult.
Dupa ce inventariam toate aceste, îi sarutam mâna si dadeam fuga acasa, ca mama nu cumva sa se destepte si sa nu ma afle acasa. Terentia era straja. În caz de lipsa sa dea fuga dupa mine.  

Pomana

Aveam 7 ani, eleva de clasa a IV-a la Scoala tusei Milena. Numarul elevelor era de aproape 100. Murise o colega de a noastra, deci se cuvenea si scoala sa fie prezenta la înmormântarea ei. Dimineata la opt am lasat cartile la scoala si am pornit.
Dupa înmormântare, ne-au poftit la „pomana“. Când ne-am întors noi, curtea avea alt aspect: cu mese lungi, mai bine zis  stâlpi batuti în pamânt si, deasupra lor, scânduri. Farfurii, pentru fiecare câte una. „Colegele“ mele si baietii - prieteni ai casei - stiau cum sa se comporte: fetitele îsi ridicau fusta, sub care se afla alta, din buzunarul careia scoteau o lingura. Baietii, scoasera lingura din tureacul cizmei! Numai maicuta mea draga nu stiuse cum sa ma echipeze pentru o astfel de masa. Se aduse oala mare cu fasole de post (era în martie, postul Pastelui) si se împarti în farfurii. Toti mâncau ca lupii, numai eu eram puiul cazut din cuib, neajutorat! Se îndura de mine o femeie, care îmi dadu o lingura, repetând de câteva ori, ca lingura sa n-o dau nimanui, ci numai dânsei. Eram atât de multumita si fericita ca sunt la fel cu colegele mele! Nici nu m-am atins de „cozonac“, ci l-am dus întreg mamei, ca sa vaza cum am fost ospatati!
La masa, era o veselie de nedescris!
Pelerinajul
La „Schimbarea la Fata“, plecam clanul întreg, sub conducerea tatei, la manastirea din Bezdin, unde era marea minune, „Ceasornicul de Soare“. Mergeam pedestru 12 - 14 persoane.
Ne pofteau în „Trapezarie“, unde erau fructe si pâine proaspata. Nu-mi placea deloc prânzitorul. Era încarcat cu portrete vechi. Ce n-as da sa le vad acum, când stiu ce valoare aveau! Erau de Alexici si alti pictori sârbi.
Ceasornicul de soare era pe peretele dinspre rasarit unde era desemnat un cerc negru. În centrul cercului era fixat un aratator, adica un bat. Umbra batului cadea pe suprafata alba a cercului de pe perete, indicând numarul orei.
La Sf. Maria Mare mergeam la Manastirea Româneasca de la Hodos-Bodrog. Conducatoarea era tusa Milena. Se facea tot pedestru. Participa toata „tinerimea studioasa“ a acelui timp. Cel mai înalt grad al „tinerimii studioase“ erau preparanzii. Aici admiram coarnele boului Hodos cu care dezgropase matca din care se facuse manastirea.
Fiecare aveam aici câte un „mormânt favorit“ al vreunui calugar, pe care sa-l plivim si sa-l udam. Cimitirul - în lung si în lat - era al nostru. Era arhiplin de pelerini. Manastirea Bodrog avea o scoala primara comunala si era leaganul uceniciei unei pleiade de dascali începatori, fosti bursieri ai manastirii. Aici se „ slefuiau „ bursierii, cum era Sfat, Moldovan, Uglis, Funaru (devenit un poet apreciat) s.a. Se deosebeau de ceilalti colegi - erau „slefuiti“, manierati. Aceste pelerinaje erau pentru noi un fel de „curs“ complementar, o fereastra spre un orizont mai larg unde întâlneai oameni manierati, tarani harnici cu carte si copii cuviinciosi. Veneam totdeauna refacuti sufleteste din aceste excursii.
Despre garduri si strazi
   În timpul copilariei mele, îngradirea caselor se facea cu garduri din nuiele. Mai târziu, cu ziduri de lut, acoperite cu tulei, iar abia dupa aceea au aparut gardurile de scânduri. Pe timpul gardurilor de nuiele, erau santuri cu apa înverzita, un loc numai bun pentru dezvoltarea a tot felul de bacterii si microbi. Comuna era bântuita de malarie. Era si mult TBC.
De prin 1884 s-a început nisipirea drumurilor si astuparea santurilor. În 1882 se face aleea cu plopi, de la gara pâna la începutul Pecicai Maghiare. Era acoperita cu nisip („nisipita“).
Înainte de 1882 era noroi mare pe strada principala, pe lânga case era întinsa o punte, dintr-o scândura a carei latime nu permitea ca 2 persoane sa stea alaturi una de alta. Una din ele trebuia sa intre în noroi. Aveam cam 4 anisori si veneam pe puntea aceasta. În fata cu mine veni un domn cu „oala în cap“ (joben). Statui „gura casca“, sa-l admir si scapai pachetul dat mie de bunicul meu drag. Domnul se apleca, îmi ridica pachetul si pe mine, asezându-ma pe puntea îngusta. Ramasei din nou cu „gura cascata“, când vazui - ce minune! - ca „oala din cap“ nu cazuse! Domnul era Bedrich, notarul din Semlac.

---

Hermina Ciorogariu s-a nascut la Pecica, judetul Arad, în 1878, ca una dintre descendentele familiei Ciorogarilor din localitatea Ociu (azi în judetul Hunedoara). Tatal Herminei e Vichentie Ciorogariu (1837-1931), fiul lui Aron Ciorogariu, si mama ei, Danita Gorun/Goron din Arad (1851-1928). Hermina a mai avut o sora, Terentia, care a murit relativ tânara (1880-1925). A absolvit scoala primara la Pecica, a continuat studiile la Scoala Normala din Arad si apoi la Erszebet Nöi Iskola - „Elisabetinul“ din Budapesta. A devenit profesoara de stiinte naturale si directoare a internatului Scolii Civile de fete din Arad, apoi profesoara la Liceul de Stat, denumit „Elena Ghiba Birta“. În 1912 s-a casatorit cu Vasile Arjoca (1873-1914), functionar la Banca „Victoria“ din Arad. A murit in 1973, la 95 de ani. E înmormântata în cimitirul „Eternitatea“ din Arad. Hermina a avut o copilarie plina de încântarile unei vieti patriarhale, cu bucuriile copiilor legate de ritmul anotimpurilor si sarbatorilor, înconjurata de parinti, bunici, matusi, unchi si verisori, a caror evocare colorata o va face mai târziu, dând viata unei întregi epoci în filele caietelor scrise de ea. Hermina nu s-a multumit sa strabata doar anii vietii sale, ci a notat tot ce privea neamul Ciorogarilor: portrete anecdotice, genealogii, obiceiuri, istoria tinuturilor în care erau asezati, comentarii… Se duce la Ociu, viziteaza vechea casa a stramosilor, cercetaza arhive, citeste carti de istorie, ca un adevarat cronicar… „Pe mine ma interesau toate cele ce ma înconjurau“, afirma, ca un leit-motiv, Hermina, de-a lungul sutelor de pagini scrise de mâna, pagini care închid în ele un întreg univers. Pagini pe care le dedica urmasilor, prin cuvintele preluate dintr-o „prea frumoasa zicala pecicana : în dar le-am luat, în dar le dau“. Rodica Tabic