Am fost vreodata altfel?
articol aparut in Cultura, nr. 199 din 0000-00-00» cultura » editorial
Autor: Augustin Buzura
Politica s-a insinuat în toate cu atâta putere încât nimic nu a mai ramas nemurdarit. Chiar daca închizi televizorul si radioul, nevoile cotidiene te obliga sa iesi pe strada si consecintele politicii le simti pretutindeni. Un oras obosit, plin de sapaturi începute si lasate balta, trotuare sufocate de masini, oameni blocati în circulatie, câini comunitari care nu latra, dar musca, câini de companie si urmele trecerii lor prin zona. Apoi, de neevitat, hârtii si sticle de plastic, înjuraturi si claxoane exasperante ale unor creaturi post-revolutionare cu ghiuluri, sau ale metastazelor acestora, care n-au reusit înca sa învete de la parinti decât nesimtirea. Cred ca nici cei ce ar dori sa-si caute linistea în pesteri sau în adâncul muntilor nu ar avea loc de gunoaie, de vilele noilor îmbogatiti ori de zgomotul drujbelor care au rezolvat o mare parte din padurile patriei. Pretutindeni, asadar, nu poti face abstractie de efectele politicii, ale unei politici diletante, iresponsabile ale carei singure constante sunt coruptia si jaful. De aproape doua decenii nu cred sa fi existat o zi în care sa nu se fi vorbit despre vreo reforma. Atâta doar ca toate au esuat din cauza reformatorilor incompetenti, a grabei si improvizatiei. Ideile de la prânz sunt negate seara si ridiculizate în dimineata urmatoare, în eventualitatea ca îsi mai aminteste cineva de ele. Asa stând lucrurile, nu ne ramâne, cum spunea Seneca, decât sa rabdam ceea ce n-am putut îndrepta. Iar dupa cum se vede, n-am îndreptat nimic, din moment ce conducem detasat în diversele topuri ale saraciei, mortii sau inculturii. La mortalitatea infantila, de exemplu, am doborât toate recordurile Europei. Si nu exista indicator mai trist sau mai convingator despre nepasare si incompetenta decât acesta. Cum sa te astepti la altceva, câta vreme ne lipsesc pâna si banalele masini de Salvare pentru copii? La numeroasele noastre televiziuni nu se vorbeste despre vreun fenomen cultural, într-o luna, cât se vorbeste despre cutare finantator din fotbal, într-o ora, ca sa nu mai pomenim de plimbarile unor politicieni la DNA, de aiurelile diverselor vedetute ale clipei sau de înfruntarile numeroaselor gasti tiganesti.
Toate sunt, pasamite, vesti de interes national. Iar când te gândesti ca un mare procent din majoritatea tacuta îl ocupa analfabetii si ca un alt mare procent din forta fizica si intelectuala si-a luat lumea în cap, e greu sa privesti viitorul cu optimism. Mai ales în acest moment, când tara este, practic, necondusa si fiecare face exact ce-l taie capul, în timp ce crizele îsi arata coltii. Oamenii reactioneaza în functie de climatul „spiritual“ în care traiesc. Pe lânga balacareala cotidiana, s-a încetatenit ideea ca toti ne fura, toti ne mint, toti ne înseala sau ne nedreptatesc. Traim cu anticipatie victorii care nu vor exista si ne tulbura grav înfrângeri pe care nu le luam niciodata în calcul. Deocamdata, si din pacate, supravietuim pentru ca nu suntem educati sa învingem. Nu stim cum se pregateste si cum se obtine o victorie, de aceea cedam usor, la cea mai mica rezistenta din partea adversarului. Aproape toate competitiile din ultimii ani se soldeaza cu: „am fi putut sa... daca... Am fi putut sa câstigam, am fi putut sa facem, am fi putut sa ajungem daca...“
Si sub acest daca se ascund toata prostia, lasitatea si oportunismul de care toti suntem constienti, dar nimeni nu face nici cel mai mic efort pentru a se elibera de ele. Oare am fost vreodata altfel? „E înspaimântatoare
stricaciunea morala în care a cazut o însemnata parte din societatea româneasca, tocmai în centrul cultural al neamului românesc. Trebuia sa vie cineva ca sa le spuna fara de înconjur ca nu va putea statul român sa-si împlineasca menirea istorica, daca conducatorii lui nu se vor îmbarbata cât mai curând sa restabileasca rânduiala morala în biserica, în viata publica si în familie. (...) E o mare nenorocire pentru mine si pentru numeroasa mea familie ca eu trebuie sa le spun aceste, dar nu mi-a mai ramas decât sa ma expun si aici cum m-am expus când eram la Sibiu. Dumnezeu mi-a dat ochi, ca sa vad, minte, ca sa judec, si destoinicia de a-mi da pe fata gândurile pentru ca sa ma folosesc de aceste daruri ale lui nu numai spre a-mi agonisi pânea de toate zilele, ci spre a se face voia lui. (...) Înca mai putin puteam sa fiu
pesimist când le-am zis mai tinerilor nostri scriitori sa-si iubeasca limba, sa se spele pe mâni când iau condeiul si sa se gândeasca bine mai nainte de a fixa vorba pe hârtie.“ Desi pare scris în zilele acestea, textul îi apartine lui Ioan Slavici si a aparut în Tribuna din 7-10 februarie 1910. De la nasterea lui Slavici s-au împlinit 160 de ani si, în cercurile noastre culturale, acest eveniment a trecut neobservat ca atâtea altele, fie si pentru ca multi dintre cei din aceasta breasla au uitat cam de multisor „sa se spele pe mâni.“ Sau poate ca niciodata n-au simtit nevoia sa o faca. Ma întreb însa câta vreme va mai trebui sa treaca pentru a lua seama si la niste adevaruri care nu ne convin?