De la 10.000 de metri, în Berceni
articol aparut in Cultura, nr. 199 din 2008-11-06» cultura sensuri si nonsensuri »
Autor: CATALIN STURZA
Am fost plecat câteva zile în Polonia, la Poznan, la un festival Astra Film de documentar românesc. Orasul medieval e întins si linistit, cu vechea universitate Adam Mickiewicz si cu palatul regal Zamek ocupând, somptuos, centrul, strazile sunt largi si pustii, oamenii sunt politicosi. Nimeni nu se cearta, nimeni nu-si face loc cu coatele prin îmbulzeala, nimeni nu scuipa seminte pe jos.
Fast food-urile sunt la moda, am vazut magazine second hand „direct de la Londra“, am vazut si haine de butic, însa nimic care sa aduca a vestimentatie de cartier, asa cum o stim noi. Panouri mari invita polonezii, peste tot în oras, la cel mai nou film despre viata lui Ioan Paul al II-lea, mii de candele ard în fata unei statui a lui Karol Wojtyla, de la intrarea vechii catedrale Sf. Petre si Pavel, un mall imens se ridica nu foarte departe de acest loc. La multiplex (la ei se cheama Multikino) ruleaza aceleasi filme americane din programele noastre, la aceleasi preturi piperate, însa în Poznan sunt deschise si vechile sali de cinema, subventionate de stat, unde poti gasi filme de arta. Mallul e construit în armonie cu zona, o cladire de caramida rosie imitând o fabrica de secol XIX, kitschul inevitabil, însa temperat, parca, de ceva gust. Studentii stau, cu laptopurile deschise, direct pe podea, nimeni nu asculta însa muzica la maxim în auzul tuturor. În piata veche o orasului se gasesc restaurante pentru toate buzunarele si gusturile, junk food-ul (în special tortilla, echivalent cu ceea ce noi numim shaorma) nu lipseste din nici un meniu. Chiar în mijlocul pietei doua cladiri comuniste, pipernicite si cenusii, sunt înfipte între casele medievale. Am gasit si câteva cantine ieftine, mâncare la farfurie de plastic, oferta foarte variata. Oamenii nu prea vorbesc limbi straine, însa meniurile în engleza asteapta pe tejghea. Pui degetul si casierita zbiara numele mâncarii, în poloneza, spre bucatarie. Într-o astfel de cantina puteai sa comanzi ceva ce n-am întâlnit nicaieri, în meniul nici unei cofetarii românesti: o cana de cacao cu lapte.
Printre cladirile scunde si fatadele viu colorate, printre piste de biciclete si trotuare largi, printre flori si parcuri, cafenele si cofetarii, piete cu expozitii în aer liber si cinematografe neatinse de pragmatismul capitalist am simtit ca Poznanul e ceea ce ar trebui sa fie un oras: un loc unde te duci nu pentru a câstiga un salariu mai bun, ci pentru ca îti face placere sa locuiesti acolo.
M-am urcat apoi într-un avion cu elice, pe linia interna spre Varsovia, si apoi într-un bimotor cu reactie, ceva mai trainic, de la Varsovia la Bucuresti. La 10.000 de metri, deasupra norilor, începuse sa mi se faca oarecum dor de Bucuresti. Îmi lipsea în special limba româna care sa transforme spatiul înconjurator dintr-unul rece si international într-un loc familiar, vorba cea verde de acasa. Avionul a luat-o în jos, am vazut Bucurestiul de deasupra, spectaculos, aripa stânga s-a înclinat spre o padurice, deasupra unui drum de tara desenat ca într-o carte de povesti.
La Otopeni decorul era de mall international, cu ceva fraze-robot rostite în difuzoare, în româna. Pâna la Arcul de Triumf drumul a fost înca frumos, m-a condus un coleg din grup cu masina. Am luat autobuzul o statie, spre Aviatorilor, soferul a asteptat chiar sa alerg cu bagajele în spinare si a deschis din nou usa din spate, în ultimul moment. La Aviatorilor, însa, la intrarea în metrou, povestea s-a cam terminat.
Un pusti în costum de treining si adidasi de butic a trecut printre oameni cu un telefon cu manele. Difuzorul era dat la maxim, cineva urla ininteligibil peste ceva care zdranganea, pustiul mergea agale, sa se bucure tot românul de manelele lui. Într-o secunda am vazut rosu, toate pornirile artagoase pe care asa de usor le uitasem mi-au facut capul sa clocoteasca. Primul impuls a fost sa ma iau dupa pusti, sa-i smulg telefonul si sa i-l arunc în fata metroului. Al doilea a fost sa-i aplic niste expresii românesti bine ticluite care, la fel de rapid, îmi revenisera în minte. M-am abtinut, cu gândul la polonezii cei civilizati, însa stiu ca n-am facut bine. Manelele pe telefon, ca si cojile de seminte, ca si nesimtirea sunt forme de agresiune si, fara o reactie în fata acestor agresiuni, violenta lor nu se va domoli nicicând.
M-am asezat, cu toate bagajele în brate, sa astept metroul. M-au înconjurat trei domnisoare strident machiate, în câte-un treining si mai strident, ultima moda. Una se aseaza pe un scaun, doua stau în picioare, de partea cealalta. „Fa, tu esti emo“, chicoteste fata din picioare peste capul meu. „Esti proasta, fa. Emo-i
tac-tau“, i-o întoarce, ratoit, cealalta. Metroul e aglomerat, nimeresc lânga doua domnisoare care stau de vorba. Aflu, fara sa vreau, ca sunt studente la medicina. „Fata, tu ai idee cât ia un medic rezident?“. Scot din geanta „Utopica“ lui Sorin Antohi si încerc sa ma cufund în lectura. „De ce-l citesti pe securistul asta?“, ma interpelase unul dintre membrii grupului românesc, pe aeroportul din Varsovia.
În Berceni, la Brâncoveanu, lucrurile sunt cât se poate de gresite. Toata lumea e în treininguri, toti au telefoane cu manele. Parca ar fi o epidemie, oamenii se împing, se înjura, se îmbulzesc. Pe jos e un covor de flegme si de seminte, peste toata mizeria troneaza tarabe improvizate, cetateni colorati care vând chinezarii. Limba româna e stâlciata în aprige dezacorduri. Palmierii lui Piedone sunt punctul terminus al caderii mele de la 10.000 de metri, beculetele lor îmi spulbera si ultima farâma de calm.
Problema e, asa cum mi-au confirmat si alti globe trotter-i români, nu ca pleci, stai departe de tara si te apuca tânjirea romantica dupa casa; problema apare abia atunci când trebuie sa te întorci si sa te readaptezi la mediul de care-ti era dor.