Si a fost francofonia
articol aparut in Cultura, nr. 42 din 2006-10-04» cultura » dosar
Autor: ***
Sefi de state, printre care cativa faimosi dictatori africani, strazi blocate, cheltuieli mari. Trei zile ale Francofoniei (27, 28 si 29 septembrie) traduse prin intalniri pompoase, la nivel inalt, convoaie oficiale care gonesc nebuneste pe Calea Victoriei, vacante pentru institutiile de stat, masuri de securitate misterioase si amuzante, jandarmi si mai amuzanti, care le pun cu seriozitate in aplicare, discursuri care ne arata cat de variata e limba franceza in lume si scandaluri diplomatice, ca sa nu duca presa lipsa de subiecte fierbinti.
Pe noi nu ne intereseaza, insa, jandarmii, nici sefii de stat. Ne intereseaza, in schimb, care e dimensiunea predominanta a OIF (Organizatia Mondiala a Francofoniei), cea politica sau cea culturala, si, indiferent de raspuns, ne intereseaza in primul rand dimensiunea culturala. Tradusa printr-o multime de expozitii, spectacole si evenimente imprastiate in tot Bucurestiul, unele care s-au terminat inainte de a incepe cele trei zile de stralucire si haos, altele care vor continua si saptamanile viitoare. ii las pe participantii la grupajul care urmeaza sa ne spuna ce e si ce nu e Francofonia, ce si unde am fi putut sa vedem si unde mai putem, inca, sa mergem, in coada limuzinelor cu presedinti francofoni. (Ct. S.)
„Poate ca intr-o buna zi Balcanii vor fi marea revelatie a literaturii mondiale“
Matei Visniec in dialog cu Catalin Sturza
Matei Visniec nu vine prea des in Romania, insa atunci cand apare are parte de toata atentia presei. Asa s-a intamplat si in saptamanile trecute, cand poetul optzecist ajuns, intre timp, dramaturg francez de succes a trecut mai intai pe la Mangalia si Constanta, participand la Festivalul „Zile si nopti de literatura“ organizat de USR. Matei Visniec a plecat apoi sa-si lanseze un nou volum de dramaturgie, „Omul cu o singura aripa“ (Editura Paralela 45), la Timisoara si a ajuns, in final, pentru alte lansari, interviuri, participari la emisiuni de radio si TV si, nu in ultimul rand, pentru Sommet-ul Francofoniei, la Bucuresti.
Ct. S.: intr-o interventie pe care ati avut-o in timpul Festivalului de la Neptun, care a avut ca tema „sansa literaturilor mici“, ati afirmat ca autorii romani nu stiu sa se foloseasca asa cum ar trebui de structurile Francofoniei. Ce sanse le-ar oferi autorilor romani aceste structuri?
M. V.: Francofonia nu este numai o adunatura de tari in jurul ideii de Franta, de cultura franceza. Este o organizatie structurata care propune schimburi interesante intre membrii ei, care propune alte structuri capabile sa sprijine circulatia valorilor literare – traducerea, creatia, intalnirile si asa mai departe. Nu sunt greu de cautat pe un site de Internet informatii despre ceea ce urmareste Francofonia. Din pacate, putina lume stie ca Francofonia inseamna o organizatie unica in felul ei care, pe langa cultura, isi propune sa le sugereze oamenilor o conduita in contextul mondializarii. in ultimii ani, Organizatia Internationala a Francofoniei a dobandit o dimensiune politica foarte importanta. Tarile care fac parte din OIF sunt obligate, intr-un fel sau altul, sa respecte anumite norme de democratie, inclusiv conditii legate de drepturile omului. Mai mult decat atat, Francofonia pune, de asemenea, in centrul ei o noua conceptie despre cultura. Vocea Frantei se face deseori auzita, desi de multe ori in desert, in legatura cu necesitatea de a scoate actul artistic de sub incidenta legilor comerciale ordinare. Nu degeaba Franta cere ca tot ceea ce tine de cultura sa fie considerat exceptie in aceasta lume care se mercantilizeaza si care vinde si cumpara orice. Arta, cultura, obiectul artistic nu pot fi considerate marfuri obisnuite, care pot fi puse pe o tejghea si cumparate definitiv de un negustor sau de un consumator. Franta are o cu totul alta conceptie despre ceea ce numim noi acum drepturi de autor, o conceptie diferita de cea anglo-saxona. Aceasta voce a Francofoniei propune tocmai solutii de convietuire in spiritul tolerantei, al respectului fata de celalalt, si proiectarea unor valori culturale mai apropiate de om. Sunt multe dimensiunile pe care Francofonia le promoveaza si pe care deseori le luam in gluma. Exista doar doua organizatii in acest moment in lume – Organizatia Internationala a Francofoniei si Commonwealth-ul – care incearca sa propuna solutii pentru om in contextul mondializarii. Eu cred ca romanii care au un fond latin, francofil si care sunt atat de impregnati de cultura franceza ar putea fi mai sensibili la aceste probleme.
Ct. S.: Tocmai asta i se imputa, insa, Francofoniei: ca nu are in statut promovarea democratiei si a drepturilor omului!
M. V.: Nu, daca cititi in acest moment statutul, veti vedea ca Francofonia are ca obiectiv promovarea drepturilor omului si a democratiei, si dispune si de un mecanism de verificare al modului in care tarile care au intrat in Francofonie respecta drepturile omului. Exista si un comitet de verificare a modului in care aceste norme care tin de democratie sunt respectate in diverse tari. Sigur ca Franta incearca, probabil, sa propuna o alta metoda de aducere a unor dictaturi faimoase – in special din tarile africane – pe calea democratiei. Sa nu uitam insa ca, intre metoda americana din Irak, care a dat faliment, si metoda franceza, care deocamdata nu foloseste armele, e o diferenta. Ramane sa ne gandim care dintre cele doua metode este cea mai buna.
Ct. S.: Tot in cadrul festivalului organizat de USR ati facut o observatie oarecum amuzanta, la prima vedere. Ati spus ca Romania are, de vreo 16 ani, in Franta o imagine proasta si ca i s-a refuzat dreptul la o imagine negativa subtila si nuantata. 90% din spatiul mediatic dedicat Romaniei a fost acaparat de 5-6 subiecte negative: cainii abandonati, prostituatele, copiii strazii etc. Ce ar presupune o imagine negativa subtila si nuantata?
M. V.: O imagine subtila nu ar trebui sa fie nici macar prea subtila; ar trebui sa fie o imagine normala. Mediile de informare, blocandu-se in fata a cinci-sase subiecte, au facut dezinformare, de fapt. in sensul ca au captat Romania intr-un fel de sablon, sub forma unor etichete care ne-au fost lipite de frunte si cu care am ramas timp de 16 ani. Este absolut inacceptabil; in acelasi timp, nu e o mare surpriza. Mediile de informare de calibru mare din aceasta lume functioneaza dupa principiul spectacolului si al emotiei primare. Din punct de vedere comercial-spectacular, marea varietate de subiecte negative – ca sa nu mai vorbim de cele pozitive – pe care le ofera Romania nu prezinta interes. Mediile de informare functioneaza dupa metoda fixarii unor spatii culturale, geopolitice s.a.m.d. in constiinta publicului. si atunci, nu trebuie sa-i dai publicului prea multe detalii. Despre polonezi se vorbeste, in ultimul timp, la modul „instalatorul polonez vine si ne repara tevile“. in legatura cu alte tari, sabloanele au existat dintotdeauna. Bulgaria era tara castravetilor, Albania a fost, dupa revolutie, tara jocurilor piramidale care se prabusesc; alte lucruri despre Albania nu aflam. si tot asa. Este inacceptabil, desi nu putem fi surprinsi de aceasta lipsa de profesionalism a mediilor de informare. Ceea ce vreau eu sa spun este ca astazi informatia cu adevarat importanta nu mai este transmisa de mass-media, ci de oamenii vii, care calatoresc dintr-o tara intr-alta si care duc cu ei imagini, impresii, emotii. in cazul Romaniei, cei care au facut o munca extraordinara au fost sutele, daca nu miile de asociatii franco-romane care si-au propus, initial, misiuni dintre cele mai banale: sa transporte ajutoare in Romania din satul francez cutare; sa ajute niste oameni cu trei tractoare. Ei, aceste schimburi, fie ca a fost vorba de carti aduse in Romania, de copii care au venit din Romania in Franta sau din Franta in Romania si asa mai departe au creat adevarate retele prin care a circulat o informatie mult mai interesanta despre Romania decat cea difuzata prin mass-media. Eu personal, ca ziarist, am vorbit deseori despre aceste asociatii care fac, de ani si ani, o munca extraordinara. inchipuiti-va ca in orasul Sete si zona Mediteranei, intre Montpellier si Sete, este cineva care organizeaza un festival romanesc in Mediterana. Cine a vorbit vreodata despre acest festival? Este un om pasionat, care aduce in fiecare an artisti din Romania acolo. La Caen exista o asociatie Calvados-Roumanie care, de ani de zile, face schimburi cu zona Resitei. Exemple de acest gen pot sa va dau cu sutele. Ei bine, daca Romania iese putin din aceasta zona si se mai stie ceva despre ea, e deoarece au circulat oamenii de colo-colo. in rest, echipele de filmare care au venit aici trimise de mari ziare sau canale de televiziune au urmarit numai cele cinci obiective: sa filmeze caini, copii, eventual desertul agricol sau dezastrul industrial, din cand in cand – acestea sunt, totusi, subiecte mai nuantate. Eventual, fanfare si tigani nefericiti, pentru ca pe cei care au acum vile si palate nu-i filmeaza.
Ct. S.: Artistii romani profita, si ei, in ultima vreme, de aceste subiecte pentru a produce filme, piese de teatru sau literatura „de festival“ sau „de export“, pentru Occident. Un singur exemplu: „Moartea domnului Lazarescu“, al lui Cristi Puiu, un film altfel excelent, premiat in strainatate, care are ca tema mizeria sistemului sanitar din Romania.
M. V.: Exista, probabil, aceasta incredibila deformare in psihologia unei tari – in sensul ca, dupa ce timp de 15 ani am fost considerati un univers al mizeriei, noi insine incepem sa furnizam imagini si „bunuri culturale“ care sa capteze numai ideea de mizerie. Astept un film poetic de genul celor pe care le-a facut Pintilie la un moment dat, un film a carui actiune era plasata la granita cu Bulgaria – nu-mi amintesc exact titlul –, care era de o poezie cutremuratoare. Astept si alte filoane; filmele de genul celui pe care l-ati amintit sunt foarte bune si interesante, insa cred ca nici ele nu trateaza diversitatea de sensibilitate romaneasca. Nu e tarziu: Romania abia acum se trezeste, intr-un fel; intra in Uniunea Europeana, circulatia se accelereaza. Recent, scriitorii care au venit in cadrul programului „Les belles etrangeres“ in Franta au lasat o impresie extraordinara. Lucrurile se dezvolta, si cred ca romanii trebuie sa fie ei mai iuti si sa nu se bazeze, in niciun caz, pe mediile de informare occidentale sau pe ideea ca va veni cineva sa descopere ceea ce e frumos la noi. Nu, nu va veni nimeni! Va trebui noi sa facem eforturi pentru a folosi ceea ce avem frumos – daca avem – si pentru a pune aceste lucruri in lumina.
Ct. S.: intr-un text de pe enciclopedia virtuala Wikipedia, pe care banuiesc ca-l cunoasteti – multi scriitori cu care am stat de vorba mi-au spus ca ei sunt autorii textelor de acolo –, apare urmatoarea fraza: „Matei Visniec este al doilea dramaturg roman care a reusit sa se impuna in lumea selecta si conservatoare a teatrului francez, dupa Eugen Ionescu“. Cat de greu a fost sa strapungeti cercul select si conservator al teatrului francez? Ma gandesc in special la perioada dintre 1987, cand ati plecat la Paris, si 1992, cand piesele dumneavoastra au inceput sa fie jucate in Franta.
M. V.: Mi-au trebuit cinci ani ca sa-mi traduc piesele in franceza si sa le pun in circulatie. Aceea e perioada in care am tradus foarte mult, in care am inceput sa scriu in franceza si piesele mele au inceput sa circule. A fost, de asemenea, perioada in care s-au acumulat contactele, si n-a fost deloc usor. Dimpotriva, a fost foarte greu, insa un singur lucru e sigur: am fost tenace.
Ct. S.: Lucrati ca jurnalist la Radio France Internationale, care a adus in Romania, in timpul Sommet-ului de la Bucuresti, teatrul Huchette. E vorba de teatrul care a pus in scena pentru prima oara, in 1950, o piesa a lui Eugen Ionescu. Cat de mult ii datorati, ca dramaturg, lui Ionescu?
M. V.: Nu sunt singurul care ii datoreaza enorm lui Ionescu; el ne-a dat, tuturor, o forma de libertate care este cea a teatrului sau. Sigur ca e destul de comod sa spui ca teatrul absurdului a fost inventat de Ionescu si de Beckett; teatrul absurdului, pentru Europa de Rasarit, inseamna cu totul altceva. Pentru mine, a scrie la ora aceea teatru insemna a descrie o realitate absurda. intr-un fel, chiar si cand scriam pagini realiste, vorbind despre o realitate absurda, ele erau pagini absurde. Noi am simtit absurdul intr-un mod fizic, fiziologic; viata noastra era absurda si a scrie despre aceasta viata insemna a face literatura absurda. in Occident absurdul a luat o alta dimensiune, a fost o maniera metaforica, un act livresc. De multe ori am fost calificat drept un autor apropiat de teatrul absurdului; am fost, de fapt, un autor apropiat de absurdul unei realitati. in rest, exista deseori aceasta comoditate – sa zicem ca, daca intr-o piesa doua sau trei personaje asteapta ceva, imediat esti taxat de beckettian. Ca si cum daca intr-o statie de taxi sau de autobuz vezi ca asteapta cinci oameni, situatia este beckettiana. Cei care se pripesc cu asemenea aprecieri uita ca cele trei surori ale lui Cehov, cu o suta de ani inainte de teatrul absurdului, asteptau sa plece la Moscova si n-au plecat niciodata. Romania a asteptat cincizeci de ani sa iasa din anticamera teatrului absurdului, iar alte tari au asteptat sute de ani sa devina independente si sa iasa din alte culoare absurde. Prin urmare, nu absurdul a inventat ideea de asteptare si multe dintre sintagmele, simbolurile cu care a venit in arena teatrul absurdului au fost gandite si descoperite cu mult mai devreme, de catre alti dramaturgi. Teatrul absurdului este, in acelasi timp, revolutie, dar si continuitate, iar eu m-am simtit intotdeauna aproape de aceasta familie, dar m-am simtit aproape si de Cehov, si de Pirandello, de Harold Pinter, de teatrul realist anglo-saxon, m-am simtit aproape de teatrul realist, m-am simtit aproape de orice, numai sa nu fie realism socialist.
Ct. S.: V-am auzit spunand in diverse interviuri ca un scriitor, pentru a se impune, nu poate sa nu joace jocul literar si sa nu fie o prezenta sociala dinamica, in centrul scenei literare. Andrei Codrescu ii recomanda, pe de alta parte, intr-un interviu publicat in numarul trecut al revistei „Cultura“, sa ramana cat mai marginal. Sa fie aici doua modele de joc literar – unul american, al marginalitatii, cumva avangardist, si altul european, mai social, unde interactiunea este mai importanta?
M. V.: Viziunea americana este intotdeauna spectaculoasa, dar nu trebuie sa uitam ca America aprovizioneaza, in primul rand, planeta cu subcultura. Cei care cred ca intr-adevar consuma cultura americana sau anglo-saxona se inseala. Adevarata cultura americana este consumata de un procent extrem de mic de oameni de pe aceasta planeta. Toata lumea e, in general, orbita de marea subcultura americana. Chiar si marii autori din America sunt mai cititi in Europa decat la ei acasa. Multe dintre filmele bune facute in America sunt mult mai vizionate si mai cautate in Europa. Din pacate, America fascineaza pe toata lumea si creeaza cultura in mare masura pentru elite si subcultura pentru intreaga planeta. Eu cred in continuare ca sunt un autor care vine de la marginea imperiilor culturale – m-am nascut la Radauti, la frontierele dintre trei imperii. Cele trei orase pe care le iubesc sunt Radautiul, Bucurestiul si Parisul. Am avut acest noroc sa am o linie care mi s-a parut a mea. Ma intorc intotdeauna in Romania pentru ca problemele ei ma dor si ma intereseaza si tot ceea ce am reusit in Occident am reusit, in mare parte, cu un puternic sprijin de la mine de acasa – in sensul ca toate podurile franco-romane pe care le-am construit am reusit sa le consolidez cu oameni care mi-au raspuns apelurilor, care mi-au acceptat proiectele. Nu sunt inca foarte lamurit daca o cultura marginala cum e cea romaneasca este vesnic condamnata sa ramana marginala. Eu cred ca intr-o buna zi se pot intampla rasturnari spectaculoase, daca intreaga regiune intra in atentia omenirii. Asa cum America de Sud a venit, brusc, in atentia literaturii mondiale, poate ca intr-o buna zi Balcanii vor fi noua mare descoperire, marea revelatie a lumii si, timp de cincizeci de ani, nu vor fi citite in Occident decat romanele venind din Balcani. Totul e posibil. Depinde de noi.
Franceza de Québec, de Antile, de Magreb, de Paris si de Bucuresti
Mircea Iorgulescu
Criticul si istoricul literar Mircea Iorgulescu locuieste, de la sfarsitul anilor ’80, la Paris, unde lucreaza in redactia de limba romana a Radio France Internationale. Saptamana trecuta a venit la Bucuresti, ca jurnalist, pentru a urmari si pentru a participa la evenimentele din cadrul Sommet-ului Francofoniei. in fiecare saptamana il puteti citi in revista „Cultura“, la rubrica „Carti, reviste, cafenele“.
Ct. S.: Ce e Organizatia Internationala a Francofoniei – o structura postcoloniala sau o societate de binefacere care promoveaza drepturile omului?
M. I.: Nici una, nici alta. Structura postcoloniala poate fi socotita doar in sens pur cronologic, deoarece a aparut dupa sfarsitul coloniilor. Nu e o societate de binefacere si nu este nici o structura postcoloniala, in sens politic. Francofonia este insa singura organizatie cu caracter politic din lume bazata nu pe criterii de teritoriu, nu de foste colonii, ci pe criterii de limba.
Ct. S.: Care e dimensiunea predominanta a Francofoniei – cea culturala sau cea politica?
M. I.: Sensul este unul predominant cultural si, as spune, mai mult decat cultural, pentru ca limba franceza – se vrea sau nu se vrea, place sau nu place – este un vehicul pentru o anumita idee despre om sau despre societate.
Ct. S.: Ce rost au intalnirile bienale ale Francofoniei? Ce castiga, de pilda, oamenii politici din Coasta de Fildes venind la Bucuresti si viceversa?
M. I.: in primul rand, sunt prilejuri de intalnire cu un numar foarte mare de sefi de state si de guverne. in timpul acestor reuniuni sunt posibile, de pilda, contacte altminteri dificil de planificat si greu de realizat. Daca sunt spontane si informale, pe culoarele unui sommet, de pilda, sunt mult mai interesante decat cele programate inainte, cu o agenda foarte precisa si constrangatoare. in al doilea rand, e vorba de vizibilitatea acelor tari. in al treilea rand, exista un fond al francofoniei care se consuma si care merge in tarile in care se organizeaza aceste sommet-uri. in al patrulea rand, este vorba despre o anumita eficienta culturala, cred ca s-a vazut si la Bucuresti, cred ca s-a vazut si in Romania. Aceasta efervescenta e utila nu doar pentru limba franceza – pentru ca nu exista o limba franceza, exista franceze ale Francofoniei: una e franceza din Canada, din Quebec, alta e franceza din Antile, alta e franceza din Magreb, alta e franceza din Romania si alta e cea de la Paris.
Ct. S.: Ati venit impreuna cu o parte a echipei Radio France Internationale la Bucuresti, cu prilejul Sommet-ului Francofoniei, in calitate de jurnalist. Aveti si alte atributii, in aceste trei zile – de fapt, o saptamana a Francofoniei?
M. I.: Am venit, evident, in primul rand ca jurnalist, ca reprezentant al sectiei romane de la RFI. impreuna cu mine au mai venit cativa colegi de la alte sectii in limbi straine ale RFI, care are 19 redactii in limbi straine. Au venit, de pilda, un coleg de la sectia vietnameza, un alt coleg de la sectia engleza, care transmite, in primul rand, pentru Africa anglofona. Exista o colega de la sectia portugheza pentru Brazilia. Dar sunt foarte multi, evident, de la serviciul de limba franceza. in ceea ce ma priveste, am venit intai si intai ca jurnalist, dar am fost implicat si in aducerea spectacolului „Cantareata cheala“, al lui Eugène Ionesco, pus in scena de trupa teatrului „Huchette“.
Ct. S.: Ati prezentat acest spectacol la conferinta de piesa a trupei teatrului „Huchette“. De ce, cand este vorba de cultura romana, vorbim tot despre Ionesco si Cioran si nu, de pilda, despre Matei Visniec?
M. I.: Matei Visniec inca nu este cultura romana peste hotare. Matei Visniec este un autor de origine romana care traieste in Franta si care scrie in franceza, in romana, este reprezentat si in Franta, e jucat foarte mult si in Romania. E nevoie si de o anumita consacrare. Daca veneam, de pilda, cu Matei Visniec, pentru cei din Coasta de Fildes el nu insemna nimic, in vreme ce de Ionesco s-a auzit din Japonia pana in Statele Unite, si nu cred ca in Finlanda sau in Australia exista persoane – cultivate, evident – care sa nu fi auzit de Eugène Ionesco.
Ct. S.: Cum se vad societatea, clasa politica si, nu in ultimul rand, cultura romaneasca din redactia RFI de la Paris?
M. I.: De lumea politica din Romania se ocupa redactia din Bucuresti. Cea de la Paris se ocupa de partea internationala, iar cea de la Bucuresti de partea interna. Eu pot sa vorbesc despre cum se vede din Paris lumea politica franceza. Despre cultura romana am, in general, o parere foarte buna – insa nu una excesiva, patriotarda. Cred ca este o cultura europeana normala, nici mai mica, nici mai mare decat alte culturi europene, poate mai putin vizibila; insa acest fapt nu se datoreaza, in primul rand, romanilor.
Ct. S.: Dar cainii vagabonzi, prostituatele, mostenirea comunista?
M. I.: Acestea sunt locuri comune ale unui anumit tip de jurnalism. Teama imi este ca aceste locuri comune sunt generate chiar de Romania!
Amanda Devi – un premiu pe deplin meritat
MIRCEA MARTIN
Criticul literar Mircea Martin a fost moderatorul dezbaterii care a avut loc duminica seara pe scena salii „Amfiteatru“ a Teatrului National din Bucuresti, cu prilejul decernarii premiului literar al Francofoniei – „Premiul celor cinci continente“.
Ct. S.: Prin ce se distinge Francofonia, ca viziune asupra culturii?
M. M.: Francofonia, ca mod de gandire si retea institutionala, cultiva literaturile si culturile regionale; cultiva si cultura de masa, dar o face intr-o maniera diferita de ceea ce se intampla in lumea anglofona si indeosebi americana. E vorba de refuzul nediferentierii, de atentia la specificitate si la valoare, de importanta acordata actului discriminator. Fara criterii valorice, riscam intotdeauna sa cadem in lexism, relativism si confuzie.
Ct. S.: Cum comentati „Premiul celor cinci continente “ din acest an?
M. M.: Premiul din acest an acordat scriitoarei Amanda Devi, din insula Mauritius, pentru romanul „Eve de ses decombres“ (Gallimard), este pe deplin meritat. Am citit eu insumi acest text si am fost impresionat de forta si originalitatea scriiturii. Amanda Devi nu seamana cu nimic din ceea ce am citit pana acum. Calitatea acestei opere ilustreaza astfel calitatea demersului francofon, respectul pentru cultura si pentru valoare.
Ct. S.: Care a fost rolul factorului politic in decizia juriului?
M. M.: Spre satisfactia mea – si, desigur, nu numai a mea – toate raspunsurile au tinut sa sublinieze faptul ca valoarea artistica a fost cea care a contat intotdeauna si nu reprezentarea regionala sau optiunea politica a autorilor premiati.
Ct. S.: Care au fost temele puse in discutie in cadrul dezbaterii?
M. M.: inainte de a lansa aceste teme, mi s-a parut util sa le spun participantilor la discutie, adica membrilor juriului international care a decis laureatii din acest an, ca se afla intr-un oras si intr-o tara in care francofonia a fost candva la mare cinste, in care, datorita efectelor istoriei si politicii, dar, mai ales, fatalitatii lingvistice romanice, influenta franceza a fost importanta, modelatoare. Am evocat faptul – pitoresc si semnificativ, in acelasi timp – ca poetul B. Fundoianu, devenit mai tarziu un reputat autor francez sub numele de Benjamin Fondane, a afirmat in 1922 ca literatura romana este o „colonie“ a literaturii franceze.
Am invitat apoi pe membrii juriului sa aprecieze rolul literaturii francofone in lume, mai precis sa o situeze in raport cu literatura anglofona si cu cea hispanofona. Au raspuns la aceasta intrebare chiar presedintele juriului, scriitorul congolez Henri Lopez, in acelasi timp si ambasadorul tarii sale la Bruxelles, Jean-Marie Gustave Le Clézio, cunoscutul (si la noi) romancier francez, precum si scriitoarea libaneza Venus Khoury-Ghata.
Am tinut apoi sa-l intreb pe Andrei Makine, romancierul rus de expresie franceza (publicat si pretuit si in Romania), care a fost participarea la acest concurs literar a autorilor din Europa de Est. Raspunsul lui Makine, ca si al altor colegi ai sai, ne-a aratat ca exista inca un slab interes in zona noastra, dar si ca promovarea institutionala n-a functionat ireprosabil.
Francofonie pe sticla, peste mari si tari
Ioana Popescu
Cu vreo saptamana inainte, inca ma intrebam daca publicul bucurestean va fi permeabil la mesajul pe care Muzeul Taranului Roman il transmite prin expozitia „Senegal-Romania. Dialog pe drumul sticlei“. Mai precis, ma intrebam daca vom reusi sa convingem ca, in afara oricarei posibilitati de schimb cultural direct peste mari si tari, pictura senegaleza pe sticla si cea romana au aparut din nevoi similare – ca o creatie populara destinata consumului popular –, au parcurs trasee istorice si sociale asemanatoare, cu evolutii tematice paralele, pentru ca, in sfarsit, sa ajunga la o productie contemporana care pastreaza un aer de familiaritate comun ambelor culturi. Spre bucuria noastra, a organizatorilor (Fanny Pezeril Dewaleyne si cu mine), nu numai ca surpriza vizitatorilor dovedeste ca am reusit, dar suntem asaltati de mirari, comentarii sau incercari spontane de explicare a fenomenului. in ce ma priveste, cred cu tarie ca putem vorbi (pentru a cata oara?) despre un fond comun de traditie a umanitatii, care face ca in anumite contexte de timp si spatiu mentalul colectiv sa gaseasca solutii culturale asemanatoare in fata unor avatarii istorice sau ideologice. Pentru cei care simt nevoia unor marturii vizibile sau a unor precizari legate de afirmatiile de mai sus, insist cu invitatia de a vizita expozitia si cu promisiunea ca merita.
Vizitatorii se vor intalni cu o serie de 90 de lucrari realizate de zece artisti contemporani (5 senegalezi si 5 romani, 5 barbati si 5 femei) asezate in vecinatati de multe ori surprinzatoare, intr-un adevarat dialog. Atrag atentia asupra luminii de o calitate cu totul speciala, asupra unei straluciri care pare sa vina de dincolo, pe care o emana suprafetele pictate.
Expozitia este insotita de un foarte amplu catalog si de carti postale, care pot fi cumparate de la libraria Muzeului. Totodata, pentru prima oara intr-o expozitie de o asemenea valoare, vizitatorii au posibilitatea sa achizitioneze lucrarile expuse. Vor primi detaliile la fata locului.
inchei prin a spune ca avantajul expunerii intr-o singura sala nu foarte mare consta in faptul ca vizitatorul grabit isi poate satisface curiozitatea dintr-o ochire, in timp ce persoanele cu adevarat interesate de fenomen au posibilitatea sa parcurga un traseu oarecum labirintic care le va oferi satisfactia explorarii si a descoperirii.
Impresii de la francofonie
Dinu Flamand
Bucurestiul a primit cu sentimente amestecate aceasta navala de sefi de state si de guverne, precedata de binecunoscuta cohorta a ziaristilor. Din postura de ziarist roman ce soseste in subita capitala francofona, trimis de un post de radio francez, se pot vedea lucruri amuzante.
Dupa ce ma studiaza vag in oglinda retrovizoare, soferul de taxi ataca brusc problema circulatiei: ca va fi o catastrofa… ca la ce ne trebuie noua francofonia… ca doar nu vin sa ne culeaga porumbul! intre timp, circulatia pe marele bulevard ce afiseaza la capatul sau Palatul Parlamentului e blocata de aproape o jumatate de ora, chiar fara sa fi fost deja introduse noile restrictii. Transpiram copios invartind tema francofoniei pe toate fetele. De la un moment incolo, nu-l mai ascult pe conferentiarul de la volan si observ economia miscarilor cu care doi indivizi manuiesc, pe gazonul din centrul arterei, o masina de tuns si o grebla. (Iata si efectele benefice ale sommet-ului: se tunde iarba, sunt stranse hartiile, s-a dat drumul fantanilor arteziene, iar ele chiar lasa impresia de zveltete.) Pe langa cei doi care se „afereaza“, ceva mai departe, o alta coechipiera s-a asezat sa arda o tigara. Daca ne-ar fi contaminat francofonia, ar fi trebuit sa le spunem deja „agenti de suprafata“, calc lingvistic dupa o amuzanta expresie, destul de ipocrita, prin care limba franceza copiaza „corectitudinea“ anglo-americana. Asa, le spunem doar maturatori sau lucratori de la spatiile verzi, biata dovada de incapatanare a idiomului vernacular. Altfel, batalia dintre importul lexical francofon si cel anglofon pare sa fie castigata net de grupa secunda. si ne vom angliciza in anii ce vin cu si mai multa voiosie, in aceasta lingua franca redusa la vreo 300 de cuvinte. Daca nu va deveni intre timp mai puternic curentul hispanic transportat de capsunari din Pirinei spre valea Somesului. Ziarele romanesti par sa stie ca batalia pentru pastrarea limbii franceze are ceva patetic si ridicol. Multi ii plang de mila Frantei ca face gesturi disperate sa mai salveze ceva din prestigiul ei de altadata, cand limba franceza era vorbita aproape in exclusivitate si in saloanele Europei si la intrunirile diplomatice. Unii dintre aceiasi ziaristi ar fi dat orice, cu vreo douazeci de ani in urma, sa puna mana pe cateva „livres de poche“ sau chiar de „pockets“ in librariile romanesti unde rafturile se indoiau sub operele Tovarasului si ale Tovarasei. Acum nu, gata, a devenit brusc ridicol sa citesti in franceza. Un tanar prea zglobiu care face, spune el, revista presei pe un canal de televiziune, calca cu ambele picioare in materia fecala a bancurilor de liceu. La ce buna francofonia? se intreaba si el in direct si in „prime time“, dupa care hahaie afirmand senin ca din franceza asta el stie doar „notre poule dans votre cour“! Cu diverse nuante asemanatoare, comentatori prolicsi se aventureaza si pe terenul unui brusc sentiment romanesc de superioritate, ironizand o organizatie, mare, e drept, dar in care trebuie sa devenim prieteni nu numai cu francezii, canadienii, belgienii sau elvetienii francofoni, ci si cu locutorii de franceza mai ezitanta din Burkina Faso, Senegal, Cambogia sau din alte tarisoare prin care copiii se joaca in praful desertului. Brrrr! Se sugereaza oarecum ca ne-am ales gresit organizatia. Ideal era ca Romania sa intre doar in cercul de la Davos: ca doar acolo sunt banii, puterea si stralucirea cu hoteluri de lux si pipite de cocktailuri. Biata Francofonie, redusa la un soi de cauza donquijotesca! Biata Francofonie, intrata, de asemenea, ca un praf fin printre rotitele intereselor politicianiste interne! Cel mai mare prilej pe care l-a avut pana acum Romania ca sa se vorbeasca despre ea si altcumva decat la capitolul cainilor si al copiilor abandonati este tratat de acesti docti comentatori ca un targ de vite din judetul Vaslui! Trista afirmare a incompetentei ce profita de faptul ca ridicolul – cum prea bine se stie – nu ucide!
Théatre de la Huchette la Bucuresti: 5.200 de sericu Ionesco
Catalin Sturza
Prima lui piesa de teatru a lui Eugen Ionescu (devenit, intre timp, Eugéne Ionesco) a fost pusa in scena la 11 mai 1950, la Théatre de la Huchette din Paris. Piesa se numea „La Cantatrice Chauve“ („Cantareata cheala“) si era regizata de Nicolas Bataille. Pe 25 septembrie, la Teatrul Odeon din Bucuresti, cu prilejul Sommet-ului Francofoniei, piesa regizata de acelasi N. Bataille si jucata de actorii (sau de urmasii actorilor) cu care a lucrat, acum 56 de ani, Eugéne Ionesco a fost prezentata, pentru prima oara, in fata publicului din Romania.
Cine e Eugène Ionesco?
intre timp, „Théatre de la Huchette“a fost cumparat de actori si a continuat sa joace, aproape fara intrerupere, piesele lui Ionesco. Trupa condusa de Nicolas Bataille a fost adusa in Romania de Radio France Internationale si a sustinut, in fata publicului bucurestean, trei reprezentatii cu piesa „Cantareata cheala“ la Teatrul Odeon, pe 25, 26 si 27 septembrie. Printre cei care au participat la conferinta de presa de dinaintea celor trei seri cu Ionesco s-au numarat Nicolas Bataille, directorul Teatrului Huchette, criticul literar Mircea Iorgulescu, din partea redactiei de limba romana a RFI, Dorina Lazar, directorul Teatrului Odeon din Bucuresti, si opt dintre actorii Teatrului Huchette, trecuti de mult de a doua tinerete.
in 1950, in micuta sala Noctambules de pe rue Champolion, a fost pusa in scena, pentru prima oara, o piesa a lui Eugène Ionesco. Nicolas Bataille isi aduce aminte ca pe atunci Ionesco era, ca atatia altii, un dramaturg de care nimeni nu auzise. Doamna Monica Lovinescu i-a spus ca are un prieten care a scris o piesa de teatru pe care lumea o gasea de nejucat. Lui Bataille piesa i s-a parut originala si interesanta: „Era exact ceea ce cauta trupa, a carei medie de varsta nu depasea cu mult 20 de ani. Pana atunci puseseram in scena doua ...