O intalnire exemplara

articol aparut in Cultura, nr. 33 din 2006-08-03
» cultura cultura cinema »
Autor: Mihai Fulger

Pentru multi compatrioti, filmul românesc se limiteaza la Sergiu Nicolaescu, Margelatu', BD-uri sau Pacala. Pentru altii, mult mai putini, cinematografia româneasca s-a nascut dupa 1989 sau chiar dupa 2000. Si pentru unii, si pentru ceilalti, volumul Magdei Mihailescu de convorbiri cu Malvina Ursianu este o lectura necesara.

Unul dintre cei mai competenti si subtili critici români de film, Magda Mihailescu, se afla, din pacate, doar la al doilea volum individual, dupa debutul din 1969 (cu o monografie dedicata Sophiei Loren). Exista, poate, si o parte buna a acestei absente îndelungate din librarii: prin miile de articole publicate în ziare si reviste (pe care alti autori le-ar fi adunat în câteva carti), prin aparitii la radio si televiziune, Magda Mihailescu a câstigat o bine meritata popularitate. Paradoxal, cred ca intervievatoarea este astazi mai cunoscuta decât intervievata sa.

Totusi, opera Malvinei Ursianu reprezinta un reper de neocolit al istoriei cinematografiei autohtone, mai ales pentru ca, într-o epoca dominata de filmele de gen (comedii, filme istorice sau politiste etc.), ea a mizat totul pe cinematograful de autor (chiar daca nu si-a atribuit niciodata eticheta). Aceasta sintagma controversata ascunde o viziune personala – si consecventa – asupra lumii si o sensibilitate unica, imediat recognoscibile (datorita unor teme, motive sau tipologii ce revin aproape obsesiv) de catre cunoscatorii autorului respectiv. Un cinematograf cu un public inevitabil limitat, dar mult mai important pentru cinefili decât accesibilul cinematograf de divertisment.

Magda Mihailescu se numara, fara indoiala, printre spectatorii si comentatorii avizati ai filmelor cineastului amintit („Malvinei Ursianu îi place sa vorbeasca despre conditia ei de cineast, nu de cineasta“, suntem înstiintati înca de la primele pagini, drept pentru care ma conformez si eu). O dovedesc cel mai bine cele cinci eseuri incluse în sectiunea „În oglinda criticii“. Niste analize patrunzatoare, pornind de la câteva motive recurente ale filmelor Malvinei Ursianu, precum drumul, cu diversele sale forme, sau „spatiul-timp“ (Gilles Deleuze). În conditiile în care cele zece lungmetraje semnate de cineast sunt aproape imposibil de vazut pe ecrane, criticul ne ajuta sa le „citim“ si sa le întelegem. În ultima instanta, aceste eseuri sunt, ca si convorbirile propriu-zise, niste „exercitii de admiratie“, la care noi, cititorii, avem sansa de a fi martori.

Surâsul Giocondei

Pentru cei care cunosc filmografia cineastului intervievat, titlul prezentului volum este perfect explicabil: primul ei lungmetraj se numeste chiar „Gioconda fara surâs“. Filmul a fost lansat în anul de gratie 1968, la 12 ani dupa ce Malvinei Ursianu i s-a rapit oportunitatea de a debuta (acuza: „interpretare dusmanoasa“) si la un deceniu dupa ce a doua tentativa de debut i-a adus excluderea din cinematografie (acuza: „sabotaj ideologic“) si o scurta detentie în „celebra închisoare de ancheta“ Uranus.

„Gioconde fara surâs“ sunt de fapt toate eroinele filmelor Malvinei Ursianu – femei puternice, în lupta cu istoria si/sau cu trecutul, carora, au opinat criticii, cineastul le împrumuta elemente din propria biografie. Faptul ca destinul i-a harazit nenumarate situatii conflictuale – ca regizor, având de înfruntat cenzura ideologica, tehnica sau economica, dar si ca femeie „infirma“ („Am o infirmitate, nu pot exprima ceea ce iubesc atunci când trebuie, o fac când este prea târziu“ sau „Desi am o reputatie de luptatoare, sunt foarte usor de învins“, declara franc Malvina Ursianu) – iese în evidenta si din imaginea cineastului de pe coperta volumului. Totusi, chipul ei încruntat contrasteaza cu caldura vie a ochilor, iar dincolo de severitatea mefienta – si jucata, mi se pare – se poate citi altceva, ceva greu de descris. Sa fie oare pasiunea pentru cinema („Filmul, asa cum îl practic eu, este limba mea materna, este limba în care vorbesc si în care tac“), încrederea în unicitatea sa („Nu am urmat niciodata stilul cuiva, dupa cum nu m-am îmbracat dupa nici o moda“) sau în judecata posteritatii („Când nu voi mai exista, probabil ca va aparea o alta perceptie. Astazi, ea se face din simpatiile, dar si din antipatiile ce se refera la persoana mea“)? Poate putin din toate si ceva pe deasupra.

Acum vreun an, o cercetatoare americana a demonstrat ca „surâsul enigmatic“ al Giocondei lui Da Vinci este de fapt o „iluzie optica“, datorata modului special în care oamenii analizeaza imaginile. Va propun un mic experiment: decupati virtual ochii Malvinei Ursianu din fotografia de pe coperta si concentrati-va putin asupra lor. Este posibil sa descoperiti în aceasta privire „surâsul Giocondei“.

Vorbeste, memorie!

Nu putine sunt paginile emotionante ale convorbirilor dintre Malvina Ursianu si Magda Mihailescu, deoarece cineastul, prins în jocul rememorarii, ni se dezvaluie într-o lumina neasteptata. „Povestea“ începe cu primul film, vazut la 8 ani, într-un restaurant-cinema din Dragasani („Am descoperit filmul ca pe o minune, mi se parea ca am asistat la un fel de miracol cosmic...“) si ajunge pâna în zilele noastre, când intervievata descopera cu amaraciune „o lume de oameni castrati sufleteste, în care nimeni nu mai iubeste pe nimeni“. În ultimul „cadru“, cineastul revine, dupa o lunga absenta, în studiourile Buftea, de care o leaga nu doar cariera, ci si destinul, iar portarul îi cere sa se legitimeze. Nici ca se putea final mai potrivit (mai „romanesc“) pentru aceste convorbiri care reconstituie drama unei existente exemplare.

Însa cel mai tulburator fragment mi s-a parut cel în care Malvina Ursianu, acum în ipostaza amintita de femeie „infirma“, vorbeste despre fostul ei tovaras de viata, scriitorul Paul Anghel:

„M-am simtit vinovata ca, poate, nu i-am spus, la vremea potrivita, toata admiratia mea. Prezenta lui în viata mea a însemnat totul. Întotdeauna am socotit ca nu am trait, cu adevarat, înainte de a-l fi cunoscut, dupa cum cred ca nici nu mai traiesc, dupa ce el a plecat. Nu ma mai bucura nimic, nu mai am pentru ce sa lupt. Daca ar fi fost el singurul meu spectator, tot m-as fi straduit sa lucrez. Nu pot sa atribui legatura noastra numai iubirii, a fost mai presus de orice fel de dragoste.“

Un monolog care pare... filmic (cineastul Malvina Ursianu vorbeste la fel ca o eroina a Malvinei Ursianu!) si tocmai de aceea, cred, ne emotioneaza atât de puternic.

Intervievata îsi asuma ferm optiunile politice (desi se trage dintr-un neam boieresc, a fost si a ramas un „intelectual de stânga“ – nu si comunist), dar neaga vehement apartenenta sa la feminism („Nu vad pentru ce drepturi ar trebui sa lupt. Pentru mine a luptat alta generatie. Eu sunt pentru rostul femeii alaturi de barbat“). Acest curaj de a merge împotriva curentului, într-o perioada în care multi îsi rescriu biografiile dupa cum bate vântul, merita toata admiratia noastra.

Sfaturi catre critici

Sectiunea „Scrieri“ a volumului reia sase texte publicate de Malvina Ursianu în revista „Cinema“ a anilor '70-'80. Descoperim aici un cineast cu un deosebit apetit teoretic, interesat nu doar de arta regizorala, ci si de relatiile realizatorului unui film cu spectatorii si comentatorii sai. Iata de pilda câteva observatii si sfaturi pentru uzul criticilor filmologi:

„Un film trebuie sa semene cu realizatorul sau si nu cu ultima preferinta a criticii. Un realizator poate avea idei fixe, (...) criticul în nici un caz. Nu aplicati savante judecati de valoare operelor lipsite de ortografie si sintaxa. Nu judecati un film dupa intentiile declarate ale autorului. Nu veniti la o vizionare plini de prejudecati pro sau contra. Emotionati-va nu la aparitia pe generic a unui nume, ci, daca este cazul, la arta acelui nume. (...) Nu consemnati cu voce tare insuccesele unui cineast daca aveti obiceiul de a-i consuma pe ascuns succesele. Un film prost îsi compromite cel mult realizatorul, o critica proasta poate compromite chiar o cinematografie“.

Chiar daca dateaza din 1972, aceste însemnari sunt valabile si astazi. Ce-i drept, criticii si-au pierdut foarte mult din autoritatea pe care o aveau acum câteva decenii, dar prejudecatile si verdictele fara nici o legatura cu opera cinematografica analizata au supravietuit, din pacate.

Într-una dintre convorbiri, Malvina Ursianu ne ofera o excelenta definitie a cinematografului de autor, pretextând tot un dialog cu criticii: „Filmele se vad, si ele, cu talent. Sa fiu judecata acolo unde gresesc din punctul meu de vedere, nu al criticului. Eu nu sunt obligata sa nu te tradez pe tine, critic, ci sa nu ma tradez pe mine“. Într-adevar, un autor autentic ramâne mereu fidel siesi, indiferent de obstacolele pe care le întâmpina sau de reactiile potrivnice pe care le provoaca.

Nu doar criticii, ci si cineastii – sau persoanele care aspira la acest statut – vor gasi în convorbiri multe învataturi utile (despre etapele unui film sau despre lucrul cu echipa), venind de la un regizor cu o viziune de ansamblu asupra unei productii absolut remarcabile.

Propunându-ne un model cinematografic si existential putin cunoscut, dar demn de urmat, volumul de fata, rod al unei întâlniri providentiale, poate fi privit ca o izbânda în lupta cu timpul si cu uitarea. O carte de referinta pentru filmologii de azi si  de mâine.

---