Piata de arta (I)
articol aparut in Cultura, nr. 33 din 2006-08-03» cultura cultura controversei »
Autor:
Când vine vorba despre piata de arta, toti actantii domeniului au ceva de comentat: spatiile de expunere sunt putine, preturile în România sunt prea mici, nu exista cataloage care sa atraga strainii, pentru artistii tineri accesul în galerii este dificil, publicul duce lipsa fie de educatie plastica, fie de bani, fie de amândoua, institutiile statului si uniunile de creatie nu ajuta nici artistii, nici galeriile, ba le mai pun si bete în roate, cât despre impresari, ei nu prea exista. Totusi, în ultimii ani, situatia pare a se îmbunatati si o piata de arta stabila si în crestere se ridica peste amintirea schimburilor la negru, sub amenintarea închisorii, de dinainte de 1990. Am invitat la dezbatere galerii, muzee si case de licitatie, critici de arta, anticari si artisti pentru a vedea unde a ajuns piata de arta în România, în vara anului 2006. Cei din ultima categorie au fost, cu siguranta, mai seriosi decât reprezentantii celei dintâi; raspunsurile primite din zona muzeelor si a caselor de licitatie au fost, cel mai probabil din motive de vacanta, foarte putine. Fiind vorba de zone foarte diferite ale pietei, am conceput întrebari distincte, pe care le-am pastrat în raspuns, atunci când participantii au considerat de cuviinta sa se urmeze structura chestionarului nostru. Saptamâna viitoare, dezbaterea va continua, trecând însa granitele si urmarind participarile artistilor români la evenimentele din strainatate (C. St.)
"Piata de arta nu se refera strict la actorii direct implicati"Cum apreciati situatia pietei de arta din România, în privinta marimii, a importantei artistilor, a valorii tranzactiilor, a dinamicii acestora? E comparabila situatia de la noi cu cea din Occident?Desi nu este înca foarte dezvoltata, piata de arta din România se afla într-o crestere destul de lenta, dar evidenta, concetrându-se în special în Bucuresti, dar având premise bune si în orase precum Cluj, Timisoara sau Iasi. Este firesc sa ne raportam la centre puternice pentru piata de arta cum ar fi Anglia, care exceleaza la toate capitolele, dar, pe de alta parte, acest lucru nu exclude localizarea pietei de arta românesti într-un context mai larg, care sa includa si tari precum Rusia, Moldova, Polonia, Turcia sau Grecia. Astfel, piata din Moscova reprezinta un nucleu foarte dinamic, care concureaza cu centre precum New York, Londra, Paris sau Berlin, în timp ce piata din Moldova este slab dezvoltata, practicându-se mai degraba vânzarile direct din atelier, partea buna a lucrurilor fiind reprezentata însa de potentialul artistic ridicat al acestei zone. Ca si Rusia, Polonia are o piata destul de stabila si dinamica, descentralizata si cu artisti cunoscuti în Occident, în timp ce în Turcia piata este constanta, dar putin spectaculoasa, gravitând în jurul Istanbulului. Atena si Salonic sunt orase care au început si ele sa se impuna pe piata europeana a artei, având o dinamica din ce în ce mai accelerata. În acest context, piata de arta din România nu are o dimensiune si o valoare a tranzactiilor foarte mare, dar sta bine în schimb la valoarea artistilor si la dinamica cu care câteva centre artistice se dezvolta. Prin urmare, oferirea unor facilitati fiscale temporare ar putea impulsiona piata româneasca de arta tocmai pentru ca exista aceste premise pe care se poate construi. În plus, o atentie speciala ar trebui acordata educatiei, deoarece piata de arta nu se refera strict la actorii implicati direct (artisti, galerii, cumparatori), ci necesita un cadru larg în care sa se devolte, un public care sa înteleaga si sa constientizeze fenomenul artistic contemporan si factori de decizie care sa-si asume cu luciditate o politica ferma, coerenta si, nu în ultimul rând, obiectiva.Care sunt conditiile pentru a intra într-o galerie de arta sau într-o casa de licitatie? Sunt preferabile galeriile centrale, binecunoscute, sau mai degraba spatiile alternative si anticariatele? Pentru un artist tânar, primul pas ar fi implicarea în proiecte artistice împreuna cu alti colegi de generatie, indiferent daca acestea se desfasoara în spatii mai mult sau mai putin conventionale (alegerea unui anumit tip de spatiu ar trebui însa sa fie o actiune voluntara, în functie de viziunea artistului, si nu doar o oportunitate oarecare, de care el îsi propune sa profite). Portofoliul rezultat în urma acestor actiuni la care artistul participa trebuie sa fie sintetic, coerent si convingator, deoarece pe baza lui o anume galerie poate opta sau nu pentru promovarea artistului respectiv. Si pentru ca într-o galerie deciziile privind expozitiile apartin în exclusivitate galeristului si viziunii acestuia, artistul trebuie sa faca o documentare minima înainte de a face o propunere unei galerii, deoarece aceasta poate avea un profil si un demers cu totul diferit de ceea ce artistul respectiv practica, ceea ce ar determina, implicit, refuzarea propunerii, desi poate lucrarile pe care artistul le realizeaza poseda reale calitati. Dupa ce a identificat galeria care i s-ar potrivi, înarmat cu portofoliul, cu prezentarea proiectelor în lucru si, eventual, cu o recomandare venita de la un alt artist cu care galeria colaboreaza (care e mult mai utila decât recomandarea venita din partea unui profesor), artistul poate deveni astfel mult mai convigator, putând sa fie inclus în expozitiile galeriei si, implicit, în circuitul pietei de arta. Înainte galeriile obisnuiau sa negocieze cu artistii exclusivitatea asupra lucrarilor acestora, dar acum sistemul nu se mai practica, ceea ce ofera artistilor o libertate mai mare de miscare. Asa ca, odata intrat în circuit, artistul poate identifica chiar mai multe galerii cu care sa colaboreze, evident, în functie de proiectele în care este implicat si de viziunea galeriilor respective.Desi casele de licitatie beneficiaza de preturile cele mai ridicate, ele se axeaza pe vânzarea unor lucrari ale artistilor care au ajuns la maturitate sau care deja nu mai sunt în viata. Prin urmare, pentru un tânar artist, negocierea cu o casa de licitatie nu poate avea nicio finalitate... Cât de importanta este promovarea, pentru un artist mai tânar sau chiar pentru unul consacrat? Cine ar trebui sa se ocupe de acest aspect: galeriile, artistul însusi, uniunile de creatie si Ministerul Culturii? Artistul, în calitate de producator al operelor de arta, este normal sa fie interesat de propria imagine, implicit si a lucrarilor sale, dar asta nu înseamna ca tot el trebuie sa-si asume si aceasta sarcina a promovarii. Din acest motiv, pe termen mediu si lung, practica foarte la moda de a vinde direct din atelier nu poate decât sa aduca deservicii reale unui artist. Galeriile sunt cele care se ocupa atât de distributia operelor de arta, cât si de promovarea lor în mod profesionist, iar costurile de promovare sunt în general ridicate, reprezentând cam jumatate din valoarea unei lucrari. Desi piata de arta are câteva trasaturi care o personalizeaza, totusi ea functioneaza tot potrivit regulilor generale ale marketingului. Si asa cum exista reclame care au doar rolul de a readuce în memoria consumatorilor un anumit produs care deja este foarte bine situat pe piata (vezi Marlboro, de exemplu) si reclame care încearca sa convinga consumatorul de calitatile pe care un nou produs le are, la fel se întâmpla si în cazul artistilor: cei consacrati trebuie sa fie prezentati în continuare publicului într-un mod cât mai activ, iar cei tineri sa fie promovati cât mai convingator, pentru ca publicul sa devina constient de valoarea lor. De obicei, nevoile de promovare sunt mai mari în cazul unui artist consacrat pentru ca, desi nu este simplu sa ajungi în top, si mai dificil este sa-ti mentii pozitia. În plus, majoritatea artistilor români nu au beneficiat în trecut de o promovare profesionista, ceea ce face ca necesitatile sa fie si mai mari în aceasta directie. Uniunile de creatie (gen U.A.P.) si Ministerul Culturii ar trebui sa-si asume mai degraba un rol de intermediar în acest lung si costisitor proces al promovarii. Aceste organisme pot ajuta la promovarea unui artist prin asigurarea unui cadru care sa înlesneasca circulatia operelor pe piata de arta, prin organizarea unor expozitii sau prin sustinerea unor proiecte mai putin traditionale, dar foarte utile portofoliilor artistice, si prin educarea consumatorilor de arta, indiferent daca acestia reprezinta publicul larg sau potentialii cumparatori. Ele pot contribui astfel la imaginea pozitiva a artistului, garantând calitatile unor demersuri care se desfasoara sub umbrela lor si facilitând o buna receptare a acestora în rândul publicului. Realitatea lasa însa mult de dorit…Care este drumul unui artist pentru a deveni cunoscut si pentru a începe sa vânda? Ce rol au galeriile, expozitiile proprii din tara, invitatiile la expozitii în strainatate si critica de specialitate în acest circuit? Daca acest drum ar fi existat, cu siguranta ca am fi stat mult mai bine la capitolul piata de arta, dar cum retete în acest sens nu s-au gasit înca... artistului nu îi ramâne de facut decât sa creada în creatia sa! Expozitiile sunt utile atunci când sunt bine facute; locatia conteaza si ea, precum si critica de specialitate, dar esential este sa se înteleaga faptul ca beneficiile pe care le aduce o piata de arta puternica în România, care îsi impune apoi artistii la nivel international, sunt mai sanatoase si mai sigure decât un succes individual. Deja exista câteva galerii private, cum este "Galeria posibila" de exemplu, care lucreaza cu profesionalism si care au o viziune clara asupra lucrurilor, care si-au facut deja un portofoliu si care au început sa participe la târguri internationale de arta, lansând artistii români si pe alte piete decât pe cea locala. br/>Piata de arta contemporana româneasca între DA si NU
Diana Dochia, Manager Anaid Art Gallery Daca pentru marile metropole ale lumii piata de arta reprezinta un sistem care functioneaza în parametrii economici normali, în care este firesc sa existe studii si sa se faca clasamente ale celor mai bine cotati artisti, sa existe ierarhii valorice si specialisti care sa urmareasca evolutiile artistice, piata de arta din România este înca la inceput. În Europa, galeria reprezinta de cele mai multe ori o institutie privata, ea este cea care activeaza pe piata de arta. Daca marile orase ale lumii se pot lauda cu sute de galerii, pe piata de arta contemporana româneasca putem vorbi doar despre câteva galerii private. Piata româneasca de arta a fost foarte multa vreme dirijata de stat, iar dupa 1989 influenta statului a continuat sa persiste; în prima parte a anilor '90 achizitiile erau facute într-o mare proportie de catre institutiile statului si într-o foarte mica masura de sectorul privat. Slaba dezvoltare a acestui sector privat, format din galerii, fundatii, asociatii, case de licitatie care sa promoveze si sa sustina arta contemporana, inexistenta unor galerii cu traditie care sa impuna publicului noile tendinte contemporane si quasi-inexistenta unui colectionism în sensul european al cuvântului au frânat patrunderea, receptarea si acceptarea artei contemporane de catre publicul românesc. Pentru ca o galerie privata sa poata promova artisti, ea trebuie sa se sustina din vânzarea operelor lor. Aceasta dimensiune comerciala este adesea gresit interpretata în spatiul românesc: a fi bine vândut înseamna a fi comercial si în consecinta a nu fi artist. Însa Maurizio Cattelan, care vinde în cadrul casei de licitatie Phillips de Pury & Co din New York, în noiembrie 2004, instalatia "La nona ora", 1999, la pretul de 2.700.000 USD si tot în 2004 la Christie's în New York sculptura "Not Affraid of Love", 2000, la pretul de 2.450.000 USD poate fi învinuit oare de comercial? Se poate afirma ca primii 100 de artisti din topurile europene sunt comerciali în detrimentul artei pe care o practica? Ar fi o greseala. Arta si artistul trebuie sa fie recunoscute, iar recunoasterea în mileniul al III-lea nu poate fi facuta fara participarea pe piata de arta. Franz Ackermann, Doug Aitken, Matthew Barney, Vanessa Beecroft, Gary Hume, Jeff Koons, Paul McCarthy, Johnathan Meese, Mariko Mori, Chris Ofili, Elisabeth Peyton, Pipilotti Rist, Santiago Sierra, pentru a mentiona numai câtiva dintre artistii contemporani foarte bine cotati pe piata de arta, sunt toti reprezentati si vânduti de galerii. Dimensiunea comerciala a unei galerii nu consta în a expune si promova arta creata din start cu destinatia de a fi vânduta, ci în a expune si promova ARTA. Galeria nu vinde obiecte decorative, ci idei, framântari, gânduri, atitudini, conceptii etc. Noile directii artistice au fost adesea elaborate în cadrul galeriilor si prin intermediul galeriei aduse la cunostinta publicului. Galeria lui Leo Castelli a impus arta pop pe piata de arta americana, galeria lui René Block s-a angajat sa promoveze miscarea internationala Fluxus. Acestia, alaturi de predecesorii lor Paul Durand Ruel, Daniel - Henry Kahnweiler, Alfred Steiglitz, Peggy Guggenheim, au demonstrat ca fiecare galerie este unica în felul ei si fiecare galerist/a are propria personalitate definitorie pentru galeria pe care o conduce. Importanta pe care ar trebui sa o aiba în contextul pietei de arta româneasca arta contemporana este într-o faza ascendenta. Existenta unor galerii de portofoliu, care functioneaza dupa sistemul european de promovare si reprezentare a artistilor, a dus la impunerea unei noi generatii de artisti prin intermediul galeriilor private: Anca Benera, Florin Ciulache, Simona Cristea, Suzana Dan, Dumitru Gorzo, Nicu Ilfoveanu, Victor Man, Ana Maria Micu, Gili Mocanu, Vlad Nanca, Catalin Petrisor, Dan Piersinaru, Alexandru Radvan, Sorin Tara, Roman Tolici, Raluca Ungureanu, Iuliana Vâlsan etc. Prezenta în cadrul marilor expozitii internationale a noii generatii de artisti atesta competitivitatea artei românesti pe piata de arta internationala. Alexandru Radvan si Catalin Petrisor au facut parte alaturi de alti artisti români din selectia României la a doua editie a Bienalei de pictura de la Praga 2005. Proiectul "Upgrade", semnat Catalin Petrisor, a fost extrem de apreciat si a condus la achizitionarea a doua dintre lucrarile expuse de catre Galeria Nationala din Praga, "Eye for an Eye" si "The Next Dog". Sorin Tara are desene selectionate în 2005 pentru Premiul Henkel CCE Arts Prize, Viena, Austria. Lucrarea "Self Portrait", semnata Ana Maria Micu, a fost selectionata printre primele 20 de lucrari în cadrul premiului "BP Portrait Award 2006", organizat de National Portrait Gallery, Londra.Prezenta pe piata de arta internationala a galeriilor de arta contemporana din România ofera o mai buna vizibilitate si totodata o punere în contact cu exigentele pietei de arta europene. Anca Benera, Simona Cristea, Dumitru Gorzo, Alexandru Radvan au fost selectionati de catre Anaid Art Gallery si au participat în 2005 la a X-a editie a Târgului International de Arta MiartX2005, Milano, Italia. În 2006, Anaid Art Gallery a fost acceptata sa participe la târgul de arta contemporana din Köln, Germania; artistii selectionati sunt: Ana Maria Micu, Catalin Petrisor, Alexandru Radvan, Sorin Tara. Galeria contemporana nu este numai un element al economiei de piata, ea poate fi, prin programele pe care le sustine, si un factor cu puternice influente la nivel social - de exemplu, ridicarea unui oras datorita Târgului de arta de la Basel, "Art Basel".Colectionarul este un alt factor extrem de important în cadrul pietei de arta. O problema centrala a artei contemporane este tocmai problema colectionarului si a colectionismului. Arta contemporana este prin ea însasi o arta greu accesibila, o arta care necesita implicit o initiere, este adesea o arta rece, ermetica, care se deschide numai celor care vin spre ea. Arta contemporana este singura care a reusit sa faca din public un participant egal al actului de creatie. Cine este colectionarul? Sau ce este el? Un iubitor de arta, de frumos, un investitor, un personaj ambiguu sfâsiat de dorinta de a obtine cu orice pret o opera de arta. Dar a colectiona înseamna în primul rând a construi un univers, a crea o lume, a urmari o idee, a întelege un fenomen si a te identifica cu obiectul colectionat. Colectionismul nu poate exista in afara unui sistem de promovare a artei contemporane. În Europa se colectioneaza cu scopul de a expune, de a întemeia muzee, de a aduce la cunostinta si de a pune la dispozitia publicului obiectul colectionat. O colectie pentru a trai trebuie vazuta. În momentul de fata, România nu dispune de acest gen de colectionism, marile colectii donate statului si transformate în muzee sunt de arta moderna româneasca, nu se poate vorbi înca de un segment clar conturat de colectionari în zona de arta contemporana romaneasca. Cu toate ca exista o buna receptare a artei contemporane românesti pe piata de arta internationala, colectionarii români percep înca fenomenul cu reticenta, iar casele de licitatie ignora complet acest segment. O întreaga pleiada de oameni neavizati vorbesc despre un faliment al artei contemporane fara a fi racordati si a întelege macar resorturile si mecanismele de functionare ale pietei de arta contemporana. Întelegerea defectuoasa a unor concepte, comentarea unor expozitii cu o lipsa totala de profesionalism si de documentare, lipsa unor mecanisme clare de promovare si de sustinere a artei românesti contemporane de catre institutiile de stat, atât în tara, cât si în afara granitelor, a condus la o confuzie în zona pietei de arta contemporana. Racordarea la fenomenul international nu se poate face decât prin existenta unui întreg sistem de institutii si galerii, publice si private, care sa promoveze si sa sustina fenomenul artei contemporane. „UAP si MCC sunt, mai mult, factori de blocaj decât de promovare“<PAVEL SUSARÃ, critic de arta si galeristCum apreciati situatia pietei de arta din România, în privinta marimii, a importantei artistilor, a valorii tranzactiilor, a dinamicii acestora? E comparabila situatia de la noi cu cea din Occident?Piata de arta din România este în plina consolidare. Dupa o perioada romantica si salbatica, în care entuziasmul, candoarea si jaful au mers mîna în mîna, asezata calendaristic între 1990 - 1995, dupa o alta, perversa si hegemonica, marcata de clientelism, invazie a falsurilor si indolenta institutionala (intervalul 1995 - 2000) si dupa o confruntare deschisa dintre colportorii ignari si actorii profesionisti, ultimii aparuti ca efect al reglementarilor juridice initiate sub mandatul lui Ion Caramitru (perioada 2000 - 2005), au aparut, în ultimul an, semnele unor noi realitati. Mai întîi, au disparut colectionarii circumstantiali, legati mai mult de mediul politic decît de cel economic, si au aparut colectionari tineri, adevarati oameni de afaceri, care platesc cu bani proprii ceea ce cumpara, au aparut galerii profesioniste, case de licitatie noi si altfel structurate decît precedentele – „Galeria Pogany“, de exemplu –, s-a înfiintat Asociatia Expertilor de Arta, iar institutia expertului, în general, a început sa functioneze ceva mai coerent, desi ea este înca departe de a fi ceea ce statutul ei presupune. Cu toate ca, în aceste conditii, piata de arta din România nu este una mare si nici comparabila, ca functionare si acuratete, cu cea europeana, prezenta ei în ansamblul pietei economice românesti este din ce în ce mai evidenta, investitiile în arta fiind realmente prezente în proiectele serioase de afaceri. Care sunt conditiile pentru a intra într-o galerie de arta sau într-o casa de licitatie? Sunt preferabile galeriile centrale, binecunoscute, sau mai degraba spatiile alternative si anticariatele? Nu sunt conditii prestabilite în ceea ce priveste accesul la o galerie sau la o licitatie. Si galeriile centrale, asezate în vad, si cele excentrice, insularizate, sînt vizitate de catre cei interesati. Chiar si galeriile cu regim special, cele cu programare si cu vizite anuntate, au publicul lor constant. Spatiile alternative si comertul liber, de tip târg sau talcioc, exercita o seductie speciala, atît din pricina abundentei si diversitatatii ofertei, cît si datorita faptului ca îi induc cumparatorului sentimentul unei maxime libertati. Cât de importanta este promovarea, pentru un artist mai tânar sau chiar pentru unul consacrat? Cine ar trebui sa se ocupe de acest aspect: galeriile, artistul însusi, uniunile de creatie si Ministerul Culturii? Promovarea este foarte importanta pentru toti artistii, indiferent de vîrsta, si ea trebuie facuta de catre institutii si actori specializati: galerii, curatori, impresari etc. Din pacate, promovarea este o actiune costisitoare care, în mod logic si obligatoriu, presupune investitia înaintea profitului. Cîteva galerii au initiat, deja, campanii sistematice de promovare, dar curatori independenti înca nu exista pe piata româneasca. Uniunea Artistilor Plastici si Ministerul Culturii sînt mai mult factori de blocaj decît agenti de sustinere si promovare. Care este drumul unui artist pentru a deveni cunoscut si pentru a începe sa vânda? Ce rol au galeriile, expozitiile proprii din tara, invitatiile la expozitii în strainatate si critica de specialitate în acest circuit? Toate cele enumerate au un rol foarte important, dar decisiva este prezenta artistului în expozitii si, în primul rînd, în expozitii gîndite ca evenimente culturale deschise catre lumea reala si catre spatiul economic. Artistul trebuie sa iasa din autismul predecembrist, ale carui reflexe pot fi înca identificate, si sa paseasca ferm pe terenul istoriei mici. Altfel, va rata si supravietuirea imediata, si batalia pentru eternitate. „Artistii «consacrati» se ghideaza dupa modele vizuale învechite, de undeva, de la sfârsitul secolului 19“Piata de arta cred ca e total haotica la ora actuala. De vina este haosul sistemului valorilor culturale din România în general. UAP este în mare masura responsabila pentru haosul din arte. În ultimii 30 de ani, UAP a permis si încurajat dereglarea totala a pietei de arta prin promovarea unor artisti si preturi de lucrari în functie de servilismul politic si de oligarhia aferenta. Artisti ca Ion Irimescu, Sabin Balasa sau Iliescu-Calinesti sunt considerati în România drept mari valori ale culturii nationale, arta lor fiind o nulitate din punctul de vedere al artei contemporane. Numai trecerea timpului si dialogurile internationale vor rezolva problemele valorilor în arta. Cu timpul, cei care investesc în manelistii artei de tip Sabin Balasa se vor lamuri. Din pacate, în România exista putini colectionari de arta contemporana si multi colectionari de antichitati (colectionari de tip Adrian Nastase). De acolo, cred, si lipsa unei dorinte de a experimenta si de a aduce ceva nou în arta. Artistii „consacrati“ se ghideaza dupa modele vizuale învechite si depasite, de undeva, de la sfârsitul secolului 19. De aceea, daca mergi în galeriile UAP, ai tot timpul impresia ca esti într-un magazin de antichitati. Sunt putini artisti care sunt la curent cu ceea ce se întâmpla în arta contemporana la nivel mondial si, încet, încet, ei încep sa fie mai vizibili. Odata cu vizibilitatea lor creste si vizibilitatea galeriilor care îi promoveaza. Sunt, în general, artisti tineri si galeristi tineri care se impun deja într-o retea internationala de galerii prin prezente repetate la târgurile de arta contemporana. Nicio galerie a UAP nu a participat la un asemenea târg si nu cred ca o va face atâta vreme cât managementul defectuos al lui Zamfir Dumitrescu va mai fi acceptat acolo. Zamfir Dumitrescu este, de altfel, el însusi un artist submediocru care profita la maxim de sistemul de valori dereglat pentru a-si vinde lucrarile soft kitsch pe bani frumosi. Cred ca MNAC si noile galerii de arta contemporana vor ajuta la o reglare a pietei de arte, pentru ca sunt singurele institutii care sunt în dialog permanent cu scena internationala de arta. Pe de alta parte, exista si o noua generatie de oameni de afaceri prosperi care sunt la curent cu tendintele societatii contemporane si care vor începe sa colectioneze arta. Sunt oameni care niciodata nu vor achizitiona TPL-uri (lucrari de tipul „toamna pe lac“), vaze cu flori si alte oboseli ale unor artisti depasiti. Probabil ca si bancile vor începe sa investeasca în arta si îsi vor face colectii serioase, asa cum fac bancile din Occident, depasind momentul de achizitionat picturi pentru decorat birouri. Artistii tineri nu trebuie decât sa fie ei însisi si sa încerce sa îsi gaseasca un drum în creatia lor, ignorând sfaturile profesorilor încremeniti în istorie. Trebuie sa încerce sa urmareasca scena internationala de arta si sa ignore puroiul cultural existent în UAP si tot ceea ce are legatura cu UAP. Un artist tânar, daca e bun, e imposibil sa nu fie remarcat de un galerist si promovat în consecinta. Existenta spatiilor alternative ar fi un scenariu ideal în care creativitatea artistilor s-ar desfasura independent de piata de arta - buna sau rea, asa cum e ea acum. Din pacate, spatiile alternative aproape ca nu exista. Existenta unei strategii de promovare a artistilor tineri la MNAC ar fi din nou un scenariu ideal, dar cel putin pâna acum, cu câteva exceptii, nu s-a întâmplat nimic deosebit. Am totusi încredere în noua generatie de oameni implicati în arta contemporana, fie ca e vorba de artisti tineri, curatori, galeristi, manageri culturali si chiar tineri colectionari de arta. Am încredere ca artistii foarte tineri, de 18-23 de ani, vor fi cei care vor deschide spatii alternative si vor fi mult mai liberi si mai autentici decât oricine. Ei vor avea probabil sansa sa lucreze într-o scena de arta mult mai sanatoasa si vor beneficia de un sistem de valori adevarat si mai apropiat de realitatile contemporane internationale. br/>br/>„Artistii tineri se lanseaza, mai degraba, în anticariate“<IUSTIN ZEGREA, anticarbr/>Cum apreciati situatia pietei de arta din România, în privinta marimii, a importantei artistilor, a valorii tranzactiilor, a dinamicii acestora? E comparabila situatia de la noi cu cea din Occident?În privinta anticariatelor, piata de la noi este înca în formare, marimea si importanta tranzactiilor fiind infime comparativ cu cele din Occident, chiar ridicole as spune. Mai importanta în aceasta perioada este atentia pe care trebuie sa o acordam educarii publicului din tara noastra, care nu stie nici sa vânda sau macar sa pastreze un obiect vechi si sa îl aprecieze, asa cum nu stie sa intre într-un anticariat si nici ca aici se pot gasi lucruri foarte interesante si utile.Care sunt conditiile pentru a intra într-o galerie de arta sau într-o casa de licitatie? Sunt preferabile galeriile centrale, binecunoscute, sau mai degraba spatiile alternative si anticariatele?Pot afirma ca din ce în ce mai multe anticariate (si acestea cât or mai rezista) încep sa ataseze spatiului lor comercial si unul destinat expozitiilor, cu tematica moderna sau cu subiect colectionistic si istoric. Aceste expozitii sunt de multe ori o forma de atragere a publicului în spatiul comercial care se cam „atrofiase“. Paradoxal, fapt datorat, în general, lipsei spatiului expozitional de la noi, un anticariat mai degraba poate fi locul de lansare a unui tânar artist; însa pe termen lung cred ca anticariatele se vor stabiliza la subiecte expozitionale specifice domeniului lor paseistic. „Pentru arta contemporana, piata din România este inexistenta“VICTORIA ANGHELESCU, istoric de artaCum apreciati situatia pietei de arta din România, în privinta marimii, a importantei artistilor, a valorii tranzactiilor, a dinamicii acestora? E comparabila situatia de la noi cu cea din Occident?Considerând piata de arta ca un joc al cererii si ofertei, cu ierarhizarea valorica sau macar tinând de moda a operelor propuse, cu cote relativ ferme pentru artisti, stabilite de frecventa sau raritatea operei ori de ierarhizarea amintita, descoperim doua aspecte: a. S-a format, într-o oarecare masura, o piata pentru arta clasica si moderna (epoca interbelica)b. Nu exista cu adevarat piata pentru arta contemporana.Situatia are mai multe explicatii posibile. Publicul din România, cu foarte putine exceptii, achizitioneaza exclusiv cu intentia capitalizarii. În aceste conditii, sunt cautate lucrari cu valoare atestata de timp, de intrarea lor într-un patrimoniu declarat. Este motivul pentru care casele de licitatie nu primesc, de regula, opere de arta contemporana. Pentru arta clasica sau cea moderna, valoarea tranzactiilor depinde în mare masura de caracterul aleatoriu al licitatiilor sau, în cazul tranzactiilor directe, de evaluarea pieselor fie în comparatie cu piata occidentala (în cazul artistilor straini), fie de catre un expert în cazul celor românesti. Dat fiind numarul relativ mic de colectionari în momentul de fata si evaporarea unor importante colectii particulare interbelice, în urma disparitiei posesorilor lor, dinamica pietei este extrem de redusa. Nu se poate face, înca, o comparatie cu tarile occidentale, din ratiuni economice si din cauza diferentelor de stil de viata si de grad de educatie artistica a publicului. Nivelul economic scazut împiedica la noi o anume „gratuitate“ a investitiei.Care sunt conditiile pentru a intra într-o galerie de arta sau într-o casa de licitatie? Sunt preferabile galeriile centrale, binecunoscute, sau mai degraba spatiile alternative si anticariatele?Patrunderea în galeriile cu vânzare sau în casele de licitatie este destul de simpla. Galeriile primesc cu precadere artisti contemporani. Cu foarte rare exceptii, este suficienta, mai ales pentru artistii consacrati, simpla exprimare a intentiei. La anticariate si la casele de licitatie, posesorul lucrarii propune piesele, anticarul sau expertii casei urmând sa le accepte sau nu, în functie de autenticitatea lor. Exista si anticariate mai putin pretentioase, în care obiectele sunt eteroclite. Este dificil de afirmat ca dimensiunea sau plasarea geografica a unei galerii este importanta. Evident, într-o galerie centrala sunt mai multe sanse sa intre amatori de arta, mai ales în România, unde, prin traditie, tot ce înseamna act cultural s-a desfasurat pâna acum în centrul orasului. Au aparut galerii în spatii alternative, în locuri usor ex-centrice, dar mai avem mult pâna sa ajungem la nivelul Frantei, de exemplu, unde fiecare arondisment are o viata culturala proprie, rivalizând chiar, uneori, cu aceea „centrala“. Rolul important în afirmarea unei galerii sau unui anticariat, deci si în cresterea sanselor lor de a vinde mai bine si mai repede, îl are organizatorul spatiului respectiv. Rigurozitatea selectiei, evaluarea cât de cât decenta, plaja de oferte recomanda un spatiu de acest tip. Si, desigur, calitatile de „negustor“ ale galeristului sau anticarului. Cât de importanta este promovarea, pentru un artist mai tânar sau chiar pentru unul consacrat? Cine ar trebui sa se ocupe de acest aspect: galeriile, artistul însusi, uniunile de creatie si Ministerul Culturii? Acceptând ideea ca arta este si ea o marfa, promovarea este obligatorie. Nu poti „iesi pe piata“ daca nu te cunoaste nimeni. Promovarea este necesara, dupa parerea mea, de-a lungul întregii vieti a unui artist, cu extrem de rare exceptii. În România, impresarierea unui artist vizual se face dupa ureche. Galeriile sunt obligate sa organizeze o oarecare publicitate în jurul artistilor pe care îi propun. Ea este însa aleatorie si insuficienta. Artistul încearca, la rândul lui, sa se prezinte prin expozitii, prin cataloage sau mape de prezentare. Însa, în conditii normale, autopromovarea este oarecum penibila si nu are rezultatul scontat. Ministerul Culturii, în orice tara, are cu totul alte obligatii decât aceea de a promova artistii. El îi poate sustine cu comenzi de interes public, cu diverse tipuri de suport moral sau material, în functie si de politica culturala a momentului respectiv. În ceea ce priveste uniunile de creatori, atât de controversate la noi dupa 1990, ele au rolul de a sprijini creatorii prin mijloace de tip sindical, prin asigurarea unor spatii de creatie si a unor sali de expozitie, prin acordare de distinctii etc. Nici o uniune de creatori nu poate promova însa mii de artisti, chiar daca ar vrea si chiar daca ar avea mijloacele materiale necesare. Demersul, aplicat de o singura institutie într-un numar atât de mare de cazuri, ar risca sa devina neconvingator. În lumea civilizata, artistii au impresari al caror rol este sa-i promoveze, sa-i vânda, sa convinga colectionarii de importanta lor, sa le creeze, prin metode tinând mai putin de istoria si critica de arta, cât de mecanismele pietei, o cota. Care este drumul unui artist pentru a deveni cunoscut si pentru a începe sa vânda? Ce rol au galeriile, expozitiile proprii din tara, invitatiile la expozitii în strainatate si critica de specialitate în acest circuit? În primul rând, rolul central îl are calitatea operei. Expozitiile în strainatate si critica de specialitate ar trebui, în mod normal, sa apara în functie de ceea ce are de spus creatorul. În al doilea rând, desigur, pentru a fi cunoscut de public, un artist trebuie sa expuna, iar expozitia sa fie convingatoare. În acest moment, galeriile pot avea un rol în lansarea unui tânar, de exemplu. Calatoriile în strainatate fac parte din evolutia unui artist, iar expozitiile îi ofera posibilitatea confruntarii cu confratii din alte tari si cu publicul de acolo. Ele nu pot propulsa însa un artist. Mai ales ca, în momentul abordarii galeriilor din strainatate, artistul va constata ca are extrem de putine sanse daca se prezinta singur, fara un impresar. Cred însa ca lucrul cel mai important, atât pentru constituirea unei piete de arta, cât si pentru lansarea unui artist, este propria evaluare corecta si un comportament adecvat în acest sens. Stim ca artistii traiesc din creatia lor si ca, de foarte multe ori, nevoia de a vinde devine stringenta. Atâta timp însa cât un artist va fixa pretul operei în functie de nevoile momentului si nu de evaluarea exacta, atâta timp cât lucrarile se vor vinde din atelier cu un pret, iar din galerii cu preturi diferite si de acela din atelier, si de la o galerie la alta, nu se va putea forma o piata de arta contemporana, indiferent de eforturile tuturor celorlalti factori. „În România, achizitiile nu se rezuma doar la imobile si masini“
GABRIELA PAVEL, galeria virtuala ArtLine (www.artline.ro)Cum apreciati situatia pietei de arta din România, în privinta marimii, a importantei artistilor, a valorii tranzactiilor, a dinamicii acestora? E comparabila situatia de la noi cu cea din Occident?Dupa 1990 a început conturarea unei noi piete - piata de arta. În maturizarea acesteia un factor esential este timpul, iar de atunci si pâna în prezent s-a scurs un timp insuficient pentru sedimentarea elementelor implicate într-un astfel de proces. Circuitul cerere, cumparare, profit întâmpina în acest segment si problema votatiilor. Clientii doresc rigoare, iar cei straini solicita sa consulte anuare, cataloage care sa includa preturi de vânzare, dar acestea lipsesc în România pentru arta contemporana. Cu atât mai mult, astfel de date nu se transmit anuarelor internationale de vânzari, ceea ce reprezinta un obstacol pentru integrarea artistilor romani intr-un circuit extern.Cu toate acestea, exista o dinamica a pietei de arta generata de oferta de calitate si de un segment de clienti, în general cu vârste între 35 si 45 de ani, oameni deosebit de ocupati si pentru care si achizitionarea unei lucrari, un lucru de altfel placut, devine o grija in plus in tumultul problemelor cotidiene. Iata de ce cu atât mai mult se simte nevoia aparitiei unor specialisti care sa îi reprezinte în acest gen de tranzactii. Cumparatorii sunt avizati, educati si contrazic o impresie destul de generala la noi, aceea ca achizitiile în România constau doar în imobile si masini.Care sunt obiectele cele mai cautate? Tablourile si gravurile, cartile, sculpturile, obiectele de mobilier, icoanele si obiectele de cult, ceramica si portelanul etc?Cele mai solicitate sunt lucrarile de pictura si grafica, iar preturile pentru o lucrare se situeaza in general intre 15-35 de milioane de lei vechi, depasindu-se si limita acestui interval. Sunt cautate si lucrarile de sculptura, chiar cele de sculptura monumentala, având în vedere valoarea decorativa pentru sediile noi, pentru companii si hoteluri care au spatii generoase. De asemenea, sunt cautate sticla, vitraliile pentru sedii de firme, noi locuinte sau spatii ce se renoveaza.Ce public/clientela aveti în vedere si cât de mare este acesta (aceasta)? Care sunt cumparatorii de arta din România: persoanele particulare cu venituri mari si cu o educatie artistica solida, colectionarii, muzeele de stat sau private?Numarul destul de mic de turisti straini limiteaza vânzarile spre aceasta categorie, clientii straini fiind în general din sfera celor care lucreaza în companiile multinationale din România.Motivele achizitionarii de arta ar putea fi valoarea decorativa sau investitia. În principal, în România, arta se cumpara pentru functia decorativa, dar nu trebuie neglijata arta ca investitie. Operarea se realizeaza pe intervaluri mai mari de timp si o certitudine este conservarea valorii. Intuitia, flerul si un dram de noroc sunt obligatorii, iar achizitia se poate realiza si conform principiului "cumpara ce îti place". Exista, bineînteles, si categoria iubitorilor de arta care rezoneaza cu artistii, dar carora din punct de vedere financiar le este greu sa devina posesorii unor lucrari. Bunul cultural vizual este mai usor de exportat si în perspectiva integrarii europene putem vorbi prin intermediul artei plastice aceeasi limba. Prezentarea artistilor români mai tineri sau deja consacrati se poate realiza acum si prin intermediul Internetului, un spatiu care nu trebuie neglijat. Însa trebuie sa se faca într-un cadru coerent, reprezentativ pentru arta româneasca.Cât de importanta este promovarea, pentru un artist mai tânar sau chiar pentru unul consacrat? Cine ar trebui sa se ocupe de acest aspect: galeriile, artistul însusi, uniunile de creatie si ministerul culturii? Este adevarat ca sunt necesare costuri pentru o promovare activa, dar de multe ori si energia este limitata datorita dezamagirilor care apar zi de zi într-un sistem care nu functioneaza tocmai bine. Sunt multe actiuni care pot genera roade, dar, din pacate, lucrurile devin uneori prea statice. Misiunea revine, bineînteles, si statului român, dar în aceeasi masura galeriile fac pasi în acest sens, în ultimul timp fiind înregistrate participari ale unor tineri artisti, prin intermediul unor galerii private, la târgurile internationale de arta. Ca artist ai nevoie de perseverenta, solutiile nu sunt foarte la îndemâna, dar le poti gasi si totul se construieste în timp. Fermitatea, dar si încrederea, un contract riguros cu o galerie care te poate reprezenta sunt esentiale. Fermitatea nu pare însa atât de la ea acasa în România si aluneca mult prea mult spre ceea ce nu înseamna, în nici un caz, flexibilitate.În cazul unei galerii virtuale cum este ArtLine (www.artline.ro), vânzarile au fost realizate si în afara României pentru artisti consacrati, dar în aceeasi masura si pentru cei tineri. Interesul pentru arta româneasca este cert si lumea Internetului pare o lume egalitara, în care diferentele de nationalitate sunt diminuate.Mesajul poate fi unul optimist, traind într-o lume sufocata de beton, destul de dezordonata, invadata de tehnica. Aceasta, uneori, e sufocanta, omul simtind nevoia acuta de forme pure, de natura, de evadare; arta poate sa rezolve acest lucru.Eternele lebede pe lac
si cotele de piataALEXANDRU RADVAN, pictor, asistent univ., Bucurestirivind cu obiectivitate situatia, nu se poate face nicio comparatie intre situatia pietei de arta din România si cea din lumea occidentala ori extrem orientala. Pentru a avea o piata de arta în adevaratul sens al cuvântului, trebuie sa putem vorbi înainte despre o situatie economica stabila si destul de prospera, despre educarea acelei paturi sociale potente din punct de vedere financiar, care înca achizitioneaza, cu sume care echivaleaza preturile operelor de arta contemporana, postere înramate scump sau eternele lebede pe lac. Pentru aceasta categorie sociala supremul criteriu de evaluare estetica ramâne gustul personal si argumentul banilor. Asadar, nu se poate vorbi despre piata de arta româneasca. O alta notiune falsa vehiculata la noi este aceea de cota. Potrivit criteriilor acceptate la nivel international, nici un artist roman nu se poate lauda cu cota sa, poate doar dl. Dan Perjovschi, deosebit de activ pe plan extern. Cotele artistilor se stabilesc în functie de frecventa cu care acestia participa în selectii internationale, au expozitii personale în muzee ori galerii importante din lume, în functie de preturile cu care au fost achizitionati de catre asemenea institutii etc., asadar totul se raporteaza la greutatea CV-ului, a unuia real, nu de tipul celor – scuzati – românesti, în care artistii îsi noteaza participarile la târgurile de arta, lucru penibil pentru orice om implicat într-o piata reala de arta. Atâta timp cât artistii români vor gândi marunt, vor fi preocupati de false probleme precum luptele intestine din cadrul U.A.P. ori de vesnica vaicareala privind lipsa spatiilor ori lipsa ajutorului, nu vom avea un cadru apt sa creeze o atmosfera propice competitiei constructive. Salut în modul cel mai sincer eforturile substantiale depuse de galerii particulare precum Anaid sau Galeria Posibila în vederea promovarii artei contemporane românesti, în afara scopurilor marunte de glorie locala.VLAD NANCAartist 4 rivind cu obiectivitate situatia, nu se poate face nicio comparatie intre situatia pietei de arta din România si cea din lumea occidentala ori extrem orientala. Pentru a avea o piata de arta în adevaratul sens al cuvântului, trebuie sa putem vorbi înainte despre o situatie economica stabila si destul de prospera, despre educarea acelei paturi sociale potente din punct de vedere financiar, care înca achizitioneaza, cu sume care echivaleaza preturile operelor de arta contemporana, postere înramate scump sau eternele lebede pe lac. Pentru aceasta categorie sociala supremul criteriu de evaluare estetica ramâne gustul personal si argumentul banilor. Asadar, nu se poate vorbi despre piata de arta româneasca. O alta notiune falsa vehiculata la noi este aceea de cota. Potrivit criteriilor acceptate la nivel international, nici un artist roman nu se poate lauda cu cota sa, poate doar dl. Dan Perjovschi, deosebit de activ pe plan extern. Cotele artistilor se stabilesc în functie de frecventa cu care acestia participa în selectii internationale, au expozitii personale în muzee ori galerii importante din lume, în functie de preturile cu care au fost achizitionati de catre asemenea institutii etc., asadar totul se raporteaza la greutatea CV-ului, a unuia real, nu de tipul celor – scuzati – românesti, în care artistii îsi noteaza participarile la târgurile de arta, lucru penibil pentru orice om implicat într-o piata reala de arta. Atâta timp cât artistii români vor gândi marunt, vor fi preocupati de false probleme precum luptele intestine din cadrul U.A.P. ori de vesnica vaicareala privind lipsa spatiilor ori lipsa ajutorului, nu vom avea un cadru apt sa creeze o atmosfera propice competitiei constructive. Salut în modul cel mai sincer eforturile substantiale depuse de galerii particulare precum Anaid sau Galeria Posibila în vederea promovarii artei contemporane românesti, în afara scopurilor marunte de glorie locala.Va fi vizual„Arta româneasca contemporana si destinul ei de la începutul mileniului trei si pentru urmatorii vreo 10-15 ani este în mare masura tributara statului, acesta fiind înca implicat ca sustinator material. Pozitia lui nedeclarata se exercita autoritar prin cinci pârghii: a) Ministerul Culturii trebuie sa fie principalul sprijinitor al artei, prin achizitii de lucrari. El înzestreaza muzeele. Dar, în cadrul comisiei care selectioneaza achizitiile, anumiti functionari ai ministerului si membrii cooptati din alte institutii subordonate au îndeobste opinii conservatoare; b) Scolile de belle arte au menirea si trebuie sa sustina învatamântul cu rigorile sale scolastice. De abia dupa absolvire studentii îsi pot lua avânt în directii personale; Institutul de istoria artei al Academiei se ocupa de creatia româneasca de-a lungul veacurilor si mai putin sau deloc de arta contemporana, fiind încetatenita parerea ca de manifestarile artistice curente au menirea sa se ocupe criticii de arta, negustorii s.a. d) Academicienii sectiei de literatura si arta a Academiei Române sunt vârstnici si, cum constatam, cu totii au realizat o arta a vremii lor, asa ca se implica putin sau deloc în sprijinirea aspiratiilor de ultima ora de pe tarâmul plasticii.
e) Chiar si prin organizarea expozitiilor retrospective se insinueaza subtil vizitatorilor ideea ca arta de alta data, trecuta printr-o sita, este valoroasa, rezultând implicit ca cea recenta trebuie sa se decanteze în timp. Consecinta: comertul de arta este directionat si sprijinit de toate aceste institutii ale statului spre arta moderna si mai deloc spre arta contemporana.Revenind la negustorul de arta, el ar trebui sa fie factorul propulsiv si determinant. La noi, în aproape toate cazurile, el se ocupa doar cu vânzarea în consignatie. N-are capital si, mai grav, cu putine exceptii, este ignorant si nepriceput în domeniul pe care îl profeseaza, atras mai mult de câstig pe un drum înca nebatatorit. În cunostinta de cauza pot afirma ca în Bucuresti, dintre cei vreo 100 de negustori cu magazine în regim de consignatie si altii pe atâtia fara firma, doar circa 0,5% s-au specializat la rândul lor pe o ramura a artei“. Fragment din lucrarea lui Petre Oprea, „Unele aspecte ale comertului de arta bucurestean în secolul XX“ (Editura Maiko, Bucuresti, 2005)