Un memorandist întârziat
articol aparut in Cultura, nr. 33 din 2006-08-03» cultura cultura literara » in ariergarda avangardei
Autor: EUGEN SIMION
A disparut de curând un fiu de mot din Tara Zarandului, Ioan Serb, poet, folclorist si editor. Un om special, putin în afara timpului, legat de obârsiile lui transilvanene mai mult decât sunt legati, de regula, intelectualii veniti de peste munti. Fanus Neagu, care are, cum se stie, inima buna si limba rea, a spus odata ca orice ardelean care trece Carpatii ajunge dupa oarecare timp, daca nu sef, adjunct de sef. S-ar putea sa aiba dreptate. Mai putin în cazul lui Ioan Serb. N-a ajuns director decât târziu, dupa 1990, când si-a facut o editura („Grai si suflet“) cu o redactie simbolica: el (directorul) si prietenul sau, Marcel Duta. Redactie puternica, cum se vede, afacere banoasa – cum numai rauvoitorii pot zice.
Ioan Serb era, zic, un om special. Se nascuse la 26 iulie 1932 în satul Pescari, comuna Gurahont, jud. Arad, fiul lui Serb Vichentie si al Victoriei (nascuta Costea). Înaintasii lui pe linie paterna, Serbestii, erau tarani liberi, înca înainte de Horia – îmi spune el într-o scrisoare trimisa în iulie 2002, atunci când împlinea 70 de ani – „mici nobili de tara“, nemesi, cum ar veni, ca razesii în Moldova si mosnenii în Tara Româneasca. Printre stramosii din partea mamei s-ar fi aflat si haiducul Costea, din care se trage neamul Costestilor din Soimus-Suceava. Nu pot sa confirm, nici sa infirm aceste filiatii. Înclin, totusi, sa cred ca Ioan, urmasul haiducului si al Serbestilor liberi, spune adevarul. Era ceea ce se cheama azi,cu o nuanta peiorativa, un traditionalist à outrance. Nu-si ascundea originea, cum fac multi dintre poporenistii de ieri si internationalistii de azi. Folcloristul Ioan Serb facea caz cu oarecare ostentatie chiar de ascendenta lui rurala într-un Bucuresti pestrit si snob. L-am cunoscut în timpul studiilor noastre, comune, la Facultatea de Filologie din Capitala, în amfiteatrele unde tineau cursuri Iorgu Iordan, Al. Rosetti si Tudor Vianu. Un tânar cu fata supta si negricioasa, cu trupul subtire, usor aplecat, asa cum au de regula taranii de munte. Nu se grabea niciodata, vorbea încet si rar, din când în când se înveselea cine stie de ce si atunci fata lui întunecata se lumina. Mai toti cei veniti din lumea satului eram atunci (în anii ’50) saraci si tematori ca vom fi dati afara din Facultate. Nu aveam burse pentru ca parintii nostri depaseau colosala suprafata de 3 ha, teren arabil, frontiera fatala. Fiul unui mot din Tara Zarandului parea mai sarac si mai famelic decât toti. Cum de a rezistat nu stiu. Ce stiu este ca n-a voit sa plece cu nici-un chip din Bucuresti. Voia sa faca, asa ca Slavici si Goga – modelele lui intelectuale morale – cariera intelectuala în aceasta capitala inospitaliera. A reusit, într-o oarecare masura. A publicat în 1970 primul sau volum de versuri („Florile Norocului“), cu o prefata de nu ma însel de Alex. Philippide si, pâna în 1989, a mai publicat înca trei, cuprinse toate în antologia „Metafizica Dorului“ (2000). O poezie în stil neoclasic, cu puncte de plecare în Eminescu si Goga. În 1959 a fost acceptat, dupa o lupta crâncena cu serviciul de cadre, la E.S.P.L.A., sectia de folclor, devenita ulterior Editura „Minerva“. Aici au aparut, gratie lui si lui Iordan Datcu, cca. 300 de carti, dintre care 40 de volume de folclor românesc din Transilvania, Oltenia, Muntenia, Banat si Dobrogea. A continuat sa faca acelasi lucru si dupa ce a devenit „patron“ la „Grai si suflet“: a tiparit circa 150 de volume din opera lui Eminescu, Arghezi, Ovid Densusianu, Simion Florea Marian, Doinas, Tudor Pamfile, Sextil Puscariu, Goga, Blaga, Doinas, Ion Muslea, Al. Piru, multi dintre ei folcloristi, istorici ai limbii române, istorici ai literaturii române. Cine se mai gândea, în agitatia de dupa 1990, la „Legendele românilor“, la „Satul românesc din Transilvania“ – lucrarea lui Romulus Vuia sau la „Mitologia româneasca“ a lui Tudor Pamfile? S-a gândit acest poet si acest împatimit si priceput slujitor al culturii populare, nevoit sa se descurce într-o lume pentru care, în mod vizibil, nu era pregatit. Si, înca o data, a reusit în ciuda tuturor pronosticurilor pesimiste. Îl auzeam: „ar trebui sa publicam studiul lui Sextil Puscariu despre limba româna (scris în germana)“, sau: „nu stiu cum sa fac sa tiparesc lucrarea fundamentala a lui Ion Muslea: „Icoanele pe sticla si xilogravurile taranilor din Transilvania“„... Îmi dadeam seama cat de importante sunt aceste scrieri, dar nu vedeam de unde poate sa scoata motul acesta încet si tacut banii necesari pentru a achita costurile tipografice...
Spre surpriza mea, îi afla. Facea ce facea si, dupa un an, doi, trei, aparea cu Tudor Pamfile, Puscariu, Ion Muslea... Avea metodele lui de persuadare, si îmi vine sa cred ca metoda cea mai eficienta era o combinatie între rabdare si perseverenta. Noi, valahii, ne-am fi suparat repede în fata refuzului autoritatilor, am fi protestat si, pe veci indignati, am fi parasit câmpul de bataie. El, motul din Tara Zarandului, refuzat o data, o lua a doua zi de la capat. Convoca pe ardelenii lui, vorbea cu parlamentarii de Arad, venea la Academia Româna si cerea sprijin, facea vizite lui Doinas (cât timp a trait) si, peste o vreme, îl vedeam la Casa Oamenilor de Stiinta cu un mic grup de amici sarbatorind, cu vin de Jidvei (consumau numai vinuri din Transilvania), izbânda editoriala. Nu puteai sa nu-l iubesti pe omul acesta care, întocmai cu înaintasii lui, parea ca se lupta în fiecare zi pentru drepturile lui de a sluji cultura populara româneasca. Acesta era sau, mai bine zis, asa mi se parea mie ca este Ioan Serb, un poet din alte timpuri si un memorandist stramutat în Bucurestiul post modernist: tacut, deloc agresiv, cu vorba soptita si firea teapana si hotarâta a taranului din Zarand care, sculat dis de dimineata, stie ca pâna seara trebuie sa dea jos, orice ar fi, postata de fâneata de sub padure.
Aparea când nu te asteptai si disparea, apoi, cu lunile. Mefient, nu spune ce face (în afara de preocuparile lui editoriale), nici unde se duce. Deprinsese de la noi, muntenii lui I. L. Caragiale, placerea de a bârfi la cafenea cu amicii si de a consuma încet si fara zgomot. Ca bun transilvanean, dispretuia pe neseriosul Mitica, dar, de mi se îngaduie sa zic, preluase cu placere obiceiurile lui Mitica: între altele, placerea de a lenevi în spatii publice, la C.O.S. sau la Casa Universitatilor de presa. Al. Piru îl simpatiza si-l dojenea cu prietenie: „Dle Serb, ce faci Dta? Tot cu folclorul, tot cu Slavici, tot cu Goga ai ramas?“... Serb accepta ironia si începea sa explice de ce este nevoie sa publicam folclorul din Tara Lovistei când toata lumea intelecuala buna sustine ca miturile românesti împiedica intrarea noastra în Europa. Iata s-a dus si Al. Piru, s-a dus mai de curând si Ioan Serb, prietenul nostru. Au ramas fiii sai, botezati Iancu si Horia, si au ramas în urma lui, bineînteles, sutele de volume de folclor pe care le-a pastorit cu un devotament impresionant, neobisnuit într-o lume care se desparte de trecutul ei, nu râzând cum a zis un filosof, ci... Îmi vine sa zic ca, odata cu Ioan Serb, dispare ultimul memorandist din Bucuresti.