Despre Tibetul imaginar, pour les connaisseurs
articol aparut in Cultura, nr. 42 din 2006-10-04» cultura literara »
Autor: Dana Ionescu
Nu este tocmai obisnuit sa citesti un volum de eseuri teoretice si de studii critice aparut in 1959 si sa simti ca ii apartine la fel de bine si epocii tale. Dar poate fi, desigur, o placere sa descoperi aceeasi minte intr-o alta carte, mai ales cand este vorba despre un teoretician al literaturii a carui gandire nu este pe deplin asociabila cu niciun curent si nicio metoda.
Vazut de unii analisti francezi ca fiind cel mai discret scriitor al epocii, Maurice Blanchot este o figura greu de descifrat dintr-o opera bogata, dar care, surprinzator, nu aduce subiecte tocmai noi prin abordarea curajoasa, adesea parca vehementa in credintele ei. Nici biografia nu este mai usor interpretabila, fie si daca ne gandim numai la liniile ei in relief: imbratisarea extremei drepte inainte de razboi, dezicerea si trecerea la ideologia de stanga dupa, gazetaria, incercarea in ale literaturii, lunga prietenie, in ultimii ani exprimata numai epistolar, cu Emmanuel Lévinas, existenta ca teoretician in afara spatiului universitar, izolarea pe care o prefera, alegand sa scrie multi ani intr-un satuc francez, experimentand singuratatea, aceasta suprema experienta care l-a obsedat neincetat.
si „Cartea care va sa fie“ traieste din ea, incercand calm sa arate literatura ca efect si cauza a unui singuratati care este insasi regimul ei de existenta. Asa cum o simte Blanchot, aceasta solitudine data, inca rezonand cu izolarea pe care insista estetica clasica, nu este o forma care instaureaza o conditie statica. Dimpotriva. Din aceasta relationare cu literatura se naste, treptat, o filozofie a paradoxalei singuratati a operei si a efectelor sale, a miscarilor pe care le starneste, invariabil, opera, in sine si in cititor. Singuratatea de fapt impenetrabila a „spatiului literar“ hraneste o meditatie tensionata si iubitoare de abisuri, imprevizibila si departe de orice idee de rigoare, aducand uneori la suprafata convingerea ca obiectul de studiu este incognoscibil. Uzul negatiei este, in cartile lui Blanchot, o constanta croita pentru a-l scoate pe autor din nenumarate fundaturi in care intra. Probabil ca pentru un pragmatic, un materialist sau chiar un rationalist, mai ales al epocii noastre, „demonstratiile“ lui sunt fragmente de roman sau de poem. Iata de ce: „Dar tocmai esenta literaturii este aceea de a scapa de orice determinare esentiala, de orice afirmare care o stabilizeaza sau o realizeaza: ea nu este niciodata deja aici, trebuie mereu regasita sau reinventata. Nici macar nu este intotdeauna sigur ca termenul literatura sau termenul arta ar corespunde la ceva real, la ceva posibil sau important. (...) Cine afirma literatura in sine nu afirma nimic. Cine o cauta nu cauta decat ceea ce scapa; cine o gaseste nu gaseste decat ceea ce este dincoace de ea sau, fapt si mai grav, ceea ce este dincolo de literatura. Iata de ce, finalmente, nonliteratura este cea pe care o urmareste fiecare carte ca esenta a ceea ce iubeste si ar vrea patimas sa descopere.“
Lasand in urma Erlebnis-ul diltheyan, Blachot cauta sa identifice un mecanism al actului creator, investigand in acelasi timp statutul literaturii, pe care il centreaza asupra „propriei posibilitati“ a operei. Fie ca gloseaza despre conditia generala a scriitorului, fie ca analizeaza romanul lui Proust, Musil sau Henry James, ajunge sa proclame, cu o radicalitate de necontestat, aceeasi viziune, usor atacabila: „Un scriitor este cel care impune tacere unui cuvant, iar o opera literara este, pentru cel care stie sa o patrunda, o bogata ramanere in tacere, o aparare hotarata si un zid inalt impotriva acestei imensitati vorbitoare care ni se adreseaza, indepartandu-se de noi. Daca in acest Tibet imaginar, unde nu s-ar mai descoperi asupra nimanui semnele sacre, orice literatura ar incerca sa vorbeasca, ceea ce ar lipsi ar fi tacerea si poate ca aceasta lipsa de tacere ar dezvalui disparitia cuvantului literar.“ Meditativa si solemna, vocea teoreticianului acapareaza spatiul atat de alunecos al discursului la care lucreaza rabdator, fara salturi spectaculoase, prin reflectia asupra unei vaste subproblematici: de la literatura-ca-artificiu, la independenta operei ce rastoarna valorile, de la perfidia vocatiei la paradoxurile actului creator, de la inexistenta „artei pure“ la „murmurul solitar“ al literaturii moderne. Abordarea lui Maurice Blanchot, descrisa de un exeget prin adjectivul „anti-filozofica“, i-a interesat, se stie, si pe Foucault, si pe Derrida. Post-structuralismul a gasit focusul pe absenta, indeterminare, scriitura-ca-deviatie etc. A gasit o directie, nu o „metoda“, o redimensionare a conceptelor din teoria traditionala (cum ar fi „existenta profetica“ = „scandal“ plus „contestatie“), nu o adevarata resemantizare. Terminologia empiric-metaforica este de natura sa intretina artisticitatea discursului, care are multe sertare incapatoare, unele deschise, altele ba.
De este convingator si consistent sau mai putin convingator si nu tocmai consistent, cum imi pare a fi in capitolul „Experienta lui Proust“, de exemplu, eseistul cauta sa aduca la lumina zonele intunecate, despre care el insusi spune ca sunt, de fapt, insondabile. Atitudinea aceasta este cuplata la tendinta irepresibila de a cuprinde generalul, chiar si atunci cand discuta cazuri particulare. Studiul de caz – pe Proust, Musil, Broch, Hesse etc. – este invariabil orientat spre o concluzie generalizanta. Ceea ce nu inseamna ca nu exista observatii de detaliu stralucite cu privire la textele analizate. Iata ce scrie despre „Jean Santeuil“ al lui Proust: „Ceea ce frapeaza in esecul acestei carti este faptul ca, incercand sa concretizeze clipele, el le-a pictat ca pe niste scene si, in loc sa surprinda fiintele in aparitia lor, face exact contrariul, adica face portrete.“ si despre contributia lui Musil: „Descoperirea si poate obsesia lui Musil este rolul nou al impersonalitatii. El o intalneste cu entuziasm si in stiinta, apoi, cu mai multa timiditate, in societatea moderna, apoi, cu o rece neliniste, in el insusi. Care este aceasta putere neutra, care tasneste dintr-o data in lume? Cum se face ca in spatiul omenesc, care este al nostru, nu mai aveam a face cu persoane distincte, traind experiente particulare, ci cu „experiente traite, fara nimeni care sa le traiasca?“. Mutatie prodigioasa, periculoasa si esentiala, noua si infinit de veche.“
Am descoperit in descrierea proiectului romanesc al lui Henry James o expresie relevanta a viziunii grave a lui Blanchot, asa cum o stiam si din „Spatiul literar“, tradus demult la noi, o viziune in care critici si filozofi arondati diverselor orientari pot gasi elemente de exploatat: „Ceea ce se poate deci numi paradoxul patimas al planului la James reprezinta pentru el siguranta unei compozitii determinate dinainte, dar si contrariul ei: fericirea creatiei, aceea care coincide cu pura indeterminare a operei, o pune la incercare, dar fara sa o reduca, fara sa o priveze de toate posibilele pe care ea le contine.“ Grava manuire a limbajului serveste aici afirmarii acelei transcendente cu care filozofii, teoreticieni si esteticieni inzestrasera deja literatura. Apasand neincetat pe acest buton, Blanchot, cunoscut si ca „dialecticianul tacerii“, afirma direct un statut dual specific artei si indirect un rol activ al cititorului, exact in perioada in care discursul critic si teoretic incepea timid sa se intereseze de relatia text-cititor, in defavoarea cuplului text-autor.
Departe de a ignora problema limbajului, Blanchot reuseste chiar sa conceapa spatiul literar ca sursa si rezultat al acestuia. in sectiunea finala a volumului, poate cea mai patetica, dedicata proiectului mallarméan, putem vedea de ce cititorii lui critici pot gandi acum in termeni de inainte si dupa Blanchot si chiar sa si-l inchipuie, asemenea lui Derrida, „atat de departe inaintea noastra, asteptandu-ne sa ajungem.“