Lovitura de cap a italianului
articol aparut in Cultura, nr. 33 din 2006-08-03» cultura cultura literara » Carti, reviste, cafenele
Autor: MIRCEA IORGULESCU
Elogioase, dar cam pe sponci si relativ marginale au fost în Franta, pâna acum cel putin, ecourile publicarii unei carti traduse din italiana la începutul acestui an si în care istoria franceza din ultimele doua secole, de la revolutia din 1789 încoace, este amplu evocata, polemic adesea. Se numeste „Revizionismul în istorie. Probleme si mituri“ („Le révisionnisme en histoire, Problèmes et mythes“, Ed. Albin Michel, 319 p., 24 euro), titlul ei original este „Il revisionismo storico. Problemi e miti“, iar în Italia a aparut acum zece ani, în 1996.
Autorul, Domenico Losurdo (n. 1941), e profesor de istoria filozofiei la Universitatea din Urbino.
„Revizionismul...“ nu este însa prima lui scriere tradusa în franceza, nici singura în care istoria Frantei sau curentele de gândire istorica de aici ocupa un loc predominant. De mentionat, selectiv desigur, ar mai fi „Democratie sau bonapartism ; triumful si decaderea votului universal“ (2003) si „Pacatul original al secolului XX“ (1998), aceasta din urma fiind o replica la «Cartea neagra a comunismului». Domenico Losurdo a scris de asemenea despre gânditori germani („Hegel si catastrofa germana“, 1994 ; „Heidegger si ideologia razboiului“; „Nietzsche, rebelul aristocratic. Biografie intelectuala si bilant critic“, netradusa, aceasta, în franceza). E un intelectual de stânga, membru al partidului Rifondazione Comunista, amanunt ce are aceeasi importanta (sau lipsa de importanta, cum poftim) ca si, de pilda, faptul ca istoricul american al Revolutiei Ruse, Richard Pipes, a fost numit în 1981, asadar la începutul dominatiei politice a neoconservatorilor, sef al biroului sovietic din Consiliul National de Securitate al Statelor Unite. Liber, desigur, pentru cine are chef de speculatii, sa reflecteze daca, în ce masura si cum judecarea unui demers stiintific trebuie ori nu sa tina seama de apartenenta autorului sau la un partid politic sau de calitatea lui de amploaiat al unei institutii strategico-politienesti.
Prin „revizionism istoric“ Losurdo numeste curentul de gândire care fixeaza originea totalitarismelor secolului XX în traditia revolutionara, mai exact în Revolutia Franceza de la 1789. Conceptul de „revizionism“ este curent în Italia si Germania, însa destul de rar întrebuintat în Franta, de aceea unii dintre recenzentii francezi ai cartii lui Losurdo înclina chiar sa creada ca ar fi fost nevoie de o adaptare a termenului, implicit si a titlului, nicidecum de o simpla traducere.
Dupa „revizionisti“, în întelesul din cartea lui Domenico Losurdo, comunismul s-ar trage din filozofia Luminilor si din „traditia iacobina“, iar nazismul n-ar fi fost decât un reflex, o replica la bolsevism, prin urmare vinovatii sunt de cautat tot printre enciclopedisti si revolutionarii francezi de la 1789. Caci de n-ar fi fost comunismul (sau bolsevismul, sau teroarea stalinista, termeni ce tind sa devina, daca nu cumva au si devenit, sinonimi), fascismul si nazismul n-ar fi existat, sustin „revizionistii“. Hitler – replica si contrapondere la Stalin, iar acesta fiul lui Voltaire sau nepotul lui Diderot, cum vrem. Fireste ca în calitatea lui de „replica“ Hitler este, daca nu „absolvit“, macar estompat, trecut în plan secundar, o „replica“, un „ecou“, nu ?!, ce poate ca n-ar fi existat daca în barbara, asiatica, „mongola“ Rusie n-ar fi rasarit, la distanta de un secol si ceva, sângeroasa matraguna revolutionara aparuta mai întâi în Franta, iar acolo pregatita de Lumini, de rationalisti, de enciclopedisti. Jean-Jacques Rousseau stramos al lui Vâsinski, mai direct decât e maimuta stramosul omului, Teroarea iacobina, care a durat mai putin de un an (septembrie 1793 – sfârsitul lui iulie 1794), embrion al teroarei staliniste, reprimarea revoltei contrarevolutionare din Vendeea prefigurare a Gulagului, iar Auschwitz-ul, am vazut, simplu fenomen de „replica“. Bineinteles, mai cu seama ca si suna bine, memorabil, ca un hit, „lupta de clasa“ echivalata cu „lupta de rasa“, iar aceasta din urma, si ea, transferata în domeniul volatil al „replicii“ si „ecoului“, ba chiar pierduta pe drum, uitata, în vederea, poate, a unei reciclari, de nu chiar a unei discrete reabilitari. Raul, marele rau, raul cu majuscula, Raul absolut, de la Lumini si de la Revolutia Franceza vine, de la încrederea lor în progres si în ratiune.
Schema aceasta poate sa para caricaturala, dar s-a impus, a ajuns chiar dominanta, de nu si hegemonica prin unele parti, unde e aproape un loc comun, un truism. Domenico Losurdo nu se încurca însa cu plevusca filosofilor de televizor sau de tabloide, gânditorul italian se refera aproape exclusiv la istoricii care au operat „revizuirea“, istorici adevarati, nu compilatori propagandistici de speta pulberii din coada cometei. Francezul François Furet, germanii Carl Schmitt si Ernst Nolte sunt, pentru el, cei care au contribuit decisiv la impunerea „revizionismului“ prin extragerea radacinilor totalitarismelor secolului XX din Declaratia universala a drepturilor omului si cetateanului.
Nu polemizeaza însa direct cu tezele lor, ci efectueaza el însusi o cercetare istorica despre originea „totalitarismelor“, polemica fiind subordonata avansarii propriei perspective, nu un scop în sine. Doua sunt principalele metode folosite de Losurdo, comparatismul si luarea în consideratie a contextelor istorice. În vreme ce Schmitt, Nolte si Furet fac din comparatism un reductionism adesea îmbibat de tendentionisme ideologice si exclud circumstantele, Losurdo recurge la o bogata, adesea foarte stufoasa, reconstituire a ideilor istorice, introduce în discutie fenomenul colonial, exterminarea Pieilor Rosii, problema negrilor în Statele Unite (de la sclavagism la segregare), concluzia fiind ca teroarea de masa, care poate duce la genocid, este un produs al Occidentului liberal si decurge din raportarea la „celalalt“, din negarea universalitatii umane si diabolizarea rasiala. Aici, în perceperea celuilalt ca diferit si prin urmare exterminabil, nu în Lumini si Revolutia Franceza, se afla originile totalitarismelor si ale masacrelor în masa. Unele exemple sunt deosebit de savuroase. Ernst Nolte socoteste, de pilda, bolsevismul un sinonim perfect pentru „barbaria asiatica“. Barbara, asiatica, „huna“ fusese însa considerata, de inamicii sai, si Germania wilhelmiana, Germania primului razboi mondial, ca si cea nazista. Germanii sunt „feroci barbari pagâni“ dupa Churchill, mai prejos decât „pieile rosii din America si negrii din Africa“ dupa presedintele american Wilson. „Trebuie sa fim duri cu Germania, vreau sa spun poporul german, nu numai nazistii. Trebuie sa castram poporul german....“ – afirma doua decenii si jumatate mai târziu alt presedinte american, F.D.Roosevelt. Înca mai inainte, Robespierre îsi asimilase dusmanii „hoardelor barbare“, aceeasi „despecificare“, cum numeste Losurdo procedeul, fusese folosita si de contrarevolutionari, iar exterminarea „indienilor“ se sprijina pe scoaterea lor în afara „lumii civilizate“, pe transformarea în Untermenschen. Caci, mai reaminteste între altele Domenico Losurdo, Hitler s-a inspirat copios si marturisit în proiectele lui de extindere spre Rasarit a „spatiului vital“ din cucerirea Far West-ului, asa cum „Evreul international“ de Henry Ford a fost, dupa marturisirile lui Himmler, cartea care l-a facut sa-si dea seama de „pericolul iudaismului“. Etc.
O lovitura de cap cartea italianului.