Irak, Afganistan si terorismul global: sensul noilor razboaie ale secolului al XXI-lea (III)
articol aparut in Cultura, nr. 33 din 2006-08-03» cultura cultura politica » Carnet diplomatic
Autor: GEORGE MAIOR
Din pacate, pentru ratiuni multiple (istorice, politice, strategice sau culturale), raspunsul la amenintarea terorista, dar mai ales sensul „razboiului global împotriva terorismului“ proclamat de Statele Unite nu sunt privite similar pe cele doua tarmuri ale Atlanticului, în America si în Europa. Daca intensa amenintare sovietica din perioada Razboiului Rece a creat un puternic liant politic si strategic între americani si europeni, ajutând la cimentarea relatiei transatlantice, la consolidarea ei politica, amenintarea terorista si mijloacele de combatere a acesteia nu a reusit pâna acum sa genereze aceeasi similitudine de perspective si de actiune. În plus, aceste aspecte de ordin politico-strategic cu privire la semnificatiile razboiului aniterorist sunt amplificate foarte mult de deosebirile de perceptie si întelegere de la nivelul opiniei publice din cele doua continente aliate.
Dupa uluiala si emotia momentului 11 septembrie 2001, interventia militara din Afganistan a fost privita de democratiile occidentale ca o necesitate strategica pentru anihilarea retelei Al Qaeda, cuibarita nestingherit pe teritoriul acestui stat slab pe care, de fapt, îl si controla din punct de vedere teritorial si chiar militar. Este uimitor cum Bin Laden a reusit sa foloseasca acest teritoriu al unui stat posedând totusi o suveranitate nominala în sistemul legal international pentru a-si dezvolta structura retelei sale politice si militare, care s-a putut antrena si pregati în voie, a putut planifica lovirea celui mai puternic centru de putere al lumii, a putut comanda actiuni cu ramificatii geografice atât de îndepartate si cu implicatii politice atât de profunde. Interventia militara din Afganistan prefigura practic ce va însemna razboiul antiterorist din secolul XXI: lupta cu un inamic „nonstatal“, extrem de fluid si de pervers, capabil în schimb sa foloseasca în interes propriu teritoriul altor state (în special al celor slabe, dar si al celor care sprijina deliberat asemenea structuri) si mai ales capabil sa poarte un razboi de uzura, asimetric, bazat pe intimidarea psihologica a adversarului si pe utilizarea oricaror mijloace, chiar si a celor mai salbatice si mai violente, pentru a-l slabi permanent, material si moral. În Afganistan a reiesit cât de lejer a putut sa fie câstigat de America si de aliatii sai razboiul clasic cu statul slab afgan si cât de dificil a fost si este de purtat razboiul asimetric antiterorist care a urmat pe acelasi teritoriu al Afganistanului pentru dezintegrarea retelei nonstatale Al Qaeda. Afganistanul a fost rapid învins militar, dar nu si „nonstatul“ reprezentat de Al Qaeda, în timp ce comandantul militar si seful politic al acesteia nu a putut fi prins nici pâna acum (e greu de gasit un caz similar în istoria universala când un singur om, cautat practic de majoritatea statelor din sistemul international, cu cele mai sofisticate mijloace si instrumente tehnologice ale vremii, nu poate fi capturat).
Afganistanul a putut ralia democratiile occidentale si NATO în jurul unei coalitii internationale antiteroriste, însa pe masura ce razboiul asimetric crestea în intensitate, deosebirile de vederi si atitudini între europeni si americani asupra combaterii globale a terorismului s-au amplificat si ele.
Americanii ar dori ca europenii sa se considere sincer parte la un „razboi global împotriva terorii“, dar multe medii intelectuale europene considera aceasta idee un concept prea radical, prea încarcat de intransigenta ideologica, fapt care poate genera multe neplaceri în structura actuala a stabilitatii internationale si chiar în privinta obiectivului strategic declarat de diminuare sau de eliminare a „raului“ întruchipat de terorism. Ele afirma ca actiunea militara din Irak, care a urmat Afganistanului, a cauzat mai mult rau în tentativa de a stopa sau diminua amenintarea terorista.
Europenii ar înclina mai mult spre solutii politice negociate sau, în cazul în care s-ar trece într-adevar la actiuni de forta, ar prefera legitimarea acestora de o anumita formula aprobatorie în institutiile internationale (ONU), ceea ce adesea e greu de obtinut (europenii uita însa ca multe din actiunile occidentale din perioada razboiului rece nu au putut obtine legitimarea prin consensul cerut de Consiliul de Securitate si nu s-au dat deoparte de la actiune dincolo de legitimarea ONU atunci când interesele strategice euroatlantice cereau aceasta). Din contra, americanii considera însasi existenta si realitatea amenintarii o forma suficienta si rezonabila de legitimare a unei interventii militare. Dar existenta amenintarii, fie de tip terorist, fie a armelor de distrugere în masa, fie a combinatiei dintre acestea, este întotdeauna si o chestiune de interpretare. Oricât ai încerca sa o reduci la factori obiectivi, materiali, la evaluarea de probe si indicii, la informatii si coroborari de informatii, în final se ajunge la un soi de interpretare subiectiva a acestora, mai mult de tip politic decât din unghi strict strategic. Nici aici perspectivele europene si cele americane nu par deocamdata sa coincida. E clar ca Saddam Hussein încercase cu obstinatie la un moment dat sa initieze un program serios de dezvoltare a armelor de distrugere în masa, dar anii de sanctiuni, de embargouri si de inspectii ONU de dupa primul razboi din Golf ar fi trebuit sa faca practic imposibila ascunderea unor evolutii de amploare în acest domeniu important. Totusi, anumite elemente din acest program ar fi putut sa aiba într-adevar succes, iar faptul ca tara era condusa de un dictator instabil si de un adversar ireductibil al Americii putea sa indice deja existenta unei amenintari pentru securitatea internationala si securitatea SUA. De asemenea, e greu de presupus, pe fundalul complex al situatiei de dupa 11 septembrie 2001, daca regimul Saddam avea sau nu conexiuni cu retele teroriste de tipul Al Qaeda, daca exista acea legatura letala, ce putea fi fatala, între un regim fanatic dictatorial, terorism si arme de distrugere în masa. Era suficienta aceasta interpretare a existentei unei amenintari pentru declansarea unui razboi împotriva Irakului? Aici întram pe un teren în care granita dintre factorii obiectivi, de natura materiala, si cei subiectivi, de ordin politic sau chiar psihologic, nu e prea evidenta. Istoria va da cu siguranta raspunsuri în legatura cu aceste aspecte, însa la acel moment trebuia cumpanit decisiv între riscul actiunii si riscul inactiunii. E o dilema fundamentala, care va fi de fapt una dintre cele mai importante caracteristici ale razboaielor de tipul celor din Irak si Afganistan, ce vor domina în mod cert latura întunecata a relatiilor internationale în secolul XXI.