Si a fost Germania, 2006
articol aparut in Cultura, nr. 33 din 2006-08-03» cultura cultura politica » Psihologia cotidianului
Autor: VALENTIN PROTOPOPESCU
Campionatul Mondial de Fotbal, editia Germania 2006, a luat sfârsit. Cea mai bine organizata Cupa Mondiala din istorie a avut de toate: surprize, revelatii, dezamagiri, dramatism, momente penibile, clipe de mare arta fotbalistica si, mai ales, a oferit adeseori adevarate cazuri de clinica psihanalitica a complexelor. Sa ma explic.
Exista în sport în general si în fotbal în special o realitate psihica pe care cunoscatorii o numesc traditie. Potrivit traditiei, un jucator sau o echipa se simt bine când au în fata un anumit adversar, si se chinuie ca naiba când întâlnesc un altul. Asta vrea sa însemne ca exista nepotriviri, disconforturi, tensiuni si acumulari negative periodice care determina ca, de pilda, jucatorul român de tenis Andrei Pavel sa piarda constant atunci când îl întâlneste pe germanul Thomas Behrend, desi neamtul nu s-a ridicat niciodata la valoarea, tehnica, performantele si pozitia în clasamentul ATP la care a acces de-a lungul timpului Pavel. Mai în clar, e ceva în stilul lui Behrend care nu convine jocului practicat de român. La fel, pe zgura cel putin, marele Roger Federer sufera din greu atunci când îl întâlneste pe delfinul sau maiorchin, catalanul Rafa Nadal. Diferenta dintre cei doi profesionisti în ATP Rankings e de vreo 2000 de puncte, dar asta importa mai putin. Spaniolul conduce cu 6 la 2 în meciurile directe…
În Germania, la Weltmeisterschaft, unele traditii, sau, psihanalitic vorbind, complexe de inferioritate au fost respectate matematic. Altele, dimpotriva, s-au vazut infirmate, semn ca, de data mai recenta fiind, n-au apucat sa se solidifice într-o adevarata traditie. În optimi, Germania a eliminat usor Suedia. Palmaresul arata un avantaj net pentru teutoni. În sferturi, Germania a eliminat, dramatic, dupa executarea loviturilor de departajare, Argentina. Iarasi, lucru normal, daca e sa ne gândim la finala mondiala din 1990, din Italia, sau la meciul pe care, în finala Mondialului precedent, din Mexic, nemtii n-ar fi trebuit sa-l piarda vreodata în fata pumelor. În semifinale însa, Deutschland n-a mai fost deloc über alles, caci a întâlnit Italia, un team în fata caruia nu s-a simtit niciodata bine. Sa ne amintim numai de celebra semifinala din 1970, de pe Azteca, atunci când teutonii au fost înfrânti cu 4 la 3 dupa prelungiri, memorabil fiind efortul lui Beckenbauer, care a jucat cu clavicula deplasata. Apoi, mai aproape de noi, înfrângerea fara drept de apel, cu 3 la 1, în finala Mundialului spaniol, din 1982, când
il bambino d'oro, Paolo Rossi, a facut ce-a vrut din apararea lui Harald Schumacher. Astazi, am asistat la un 2 la 0 corect, cumva previzibil, cu 2 minute înainte de finalul prelungirilor, când neatentia fundasului stânga german i-a permis lui Grosso sutul vietii lui. Altfel, sunt convins ca Lehmann l-ar fi dovedit pe Buffon, care o fi el genial la suturi din afara careului sau la centrari înalte, dar la penalty-uri n-a stralucit niciodata. Însa asa se scrie istoria. În alta optime, selectionata cocosului galic a eliminat stralucitor una dintre marile favorite, Spania. Practic, a fost o reeditare a finalei europene din 1984 si a sfertului european din 2000. Tot în sferturi, alt complex: cel brazilian în fata Frantei. În sferturi, în 1986, la Copa del Mundo mexicana, Franta lui Platini si Fernandez eliminase Brazilia lui Socrates si Zico. În finala mondiala din 1998, la Paris, galii administrasera un sec 3 la 0 supervedetelor carioca. Astazi, geniul lui Zidane si inspiratia lui Henry au facut diferenta. într-un alt sfert de finala, Portugalia a eliminat la penalty-uri Anglia. Alt complex. În a doua editie a Campionatului Mondial organizat de Mexic, în grupa, Portugalia a învins Anglia cu 3 la 1. La Campionatul European din 2000, tot în grupa, lusitanii au revenit dupa un 0 la 2 înregistrat în primele 15 minute, impunându-se cu 3 la 2. În a doua semifinala a prezentei Cupe Mondiale, Franta a scos, previzibil, Portugalia. Traditia graia – ati ghicit! – tot în favoarea „pensionarilor“ lui Zizou: în semifinala Campionatului European din 1984, baietii din Hexagon eliminasera, chiar daca dificil, Portugalia, iar în semifinalele altui european, cel din 2000, tot dupa un meci foarte echilibrat, francezii îi scosesera pe baietii lui Figo. Astazi a fost 1 la 0, dintr-un penalty.
Marea finala a opus Frantei Italia. Greu de spus daca o echipa a fost mai buna decât cealalta. Probabil ca diferenta a fost facuta de doi factori, fara nici o legatura cu vreun complex istoric: eficienta mâinii lui Buffon în comparatie cu limitata precizie a loviturii de cap expediate de Zidane; lipsa de concentrare a francezilor (sau absenta de inspiratie a goalkeeper-ului Barthez) fata cu determinarea azzurilor la executarea loviturilor de la 11 metri. Italia este o campioana merituoasa, a jucat constant bine, a fost pragmatica si, culmea, chiar a renuntat sa mai practice mizeria de catenaccio, mostenita de la don Helenio Herrera în anii ’60. Probabil ca, apasati de scandalurile de coruptie din Serie A, vinovati, rusinati, cu supraeul zdravan sifonat, trupetii lui Lippi au recuperat moral, mobilizându-se la nationala si jucând curat, un fotbal placut ochiului, combinativ, în viteza, excesiv de tehnic, peste care au asezat pragmatismul lor proverbial. La rândul sau, Franta, echipa de mari glorii ajunse pe pragul retragerii, a dansat ultimul vals. A facut-o impresionant, cu eleganta, în stil de mare echipa. Iar gestul lui Zinedine Zidane din finalul finalei, urât dar logic, n-a izbutit sa strice rationalitatea unui team de o mare omogenitate. În fond, nu pentru capul aruncat în pieptul lui Materazzi îl iubim noi pe Zizou, ci pentru alte iesiri, atinse de aripa genialitatii si a lipsei de complexe. Sa nu regreti nimic, batrâne!