Criticul debutantilor
articol aparut in Cultura, nr. 33 din 2006-08-03» cultura revista revistelor »
Autor: C. STANESCU
C. STÃNESCU „Cazul Loredanei Cristea ilustreaza imensa si iresponsabila risipa de valori artistice care se face azi în România. Asa cum sunt lasate padurile în voia celor ce le taie haotic sau le incendiaza, asa cum ramân apele la discretia celor care deverseaza în ele substante toxice sau pescuiesc cu dinamita, asa sunt ignorate, abandonate ori prost administrate imensele resurse de talent ale tarii. Daca institutiile de cultura ar functiona, o tânara ca Loredana Cristea ar fi imediat remarcata si pusa în valoare, în timp ce falsii poeti care au invadat, cu excesul lor de vizibilitate, scena vietii publice, si-ar pierde brusc, prin comparatie, importanta. Cartea cu care a debutat Loredana Cristea, «Ciorapii mei negri de plasa», cuprinde poeme care se citesc cu interes si emotioneaza, ceea ce nu se întâmpla (decât cu câteva exceptii) cu poemele din zecile de volume ale autorilor tineri aflati în prezent în centrul atentiei“. Riscant ca orice pariu care are la baza un pronostic failibil, diagnosticul lui Alex Stefanescu o priveste mai putin pe tânara „poeta de care n-a auzit nimeni“ si mai mult îl caracterizeaza pe Alex Stefanescu de care a auzit toata lumea: un romantic nutrit de patriotism si optimism si care, spre deosebire de fatalistii si scepticii sai concetateni, si-a pastrat intacta puterea de a crede în geniul poporului, în resursele de talent ale tarii, asa cum afirma el în vibranta declaratie de mai sus. Stim, de altfel, ca înca de mult criticul Alex Stefanescu, umblând cu nuielusa de alun prin toate zonele tarii, a descoperit pretutindeni atâtea talente veritabile dar ignorate, încât, putea el sustine la un moment dat, oricând ar fi în stare sa dea la iveala înca o întreaga literatura româna, paralela cu aceea în uz si tot atât de valoroasa ca ea si careia, tocmai de aceea, de curând i-a scris Istoria. Despovarat de trecut, criticul „României literare“ îsi tine acum ochii pe „cei ce vin“, carora, cu o generozitate ce nu poate fi pretuita, se straduieste sa le citeasca viitorul în „palma“ firavelor productii de debut. „Este adevarat – scrie criticul într-o întâmpinare demna de înaltimea de cuget si suflet a generosului Iosif Vulcan! – ca în aceasta carte exista si numeroase stângacii si naivitati, specifice vârstei (saisprezece-saptesprezece ani) la care au fost scrise versurile. Ele nu lipsesc însa nici din primele texte ale lui Mihai Eminescu. Este adevarat ca putem identifica, în cuprinsul volumului, si versuri scrise sub influenta lui Marin Sorescu sau Adrian Paunescu /…/ Dar care poet a reusit sa fie de la început, integral el însusi? Mult mai important este faptul ca din materia impura si aluvionara iese la lumina incandescenta unui spirit liber si entuziast, generos dar si provocator, grav dar si jucaus“. În definitiv, textul critic plin de admiratie al lui Alex Stefanescu despre „o poeta de care n-a auzit nimeni“ dar care, în fine, e acum auzita de criticul „României literare“, urmeaza, pâna la un punct, mai putin comparatia cu Eminescu, „indicatiile“ lui G. Calinescu din „Criticul debutantilor“: „Articolul critic despre începatori – recomanda el acolo – se scrie altfel decât cel asupra publicistilor cunoscuti, încât se poate vorbi de doua critici macar metodologic. Asa cum exista o medicina infantila, deosebita clinic de cea a adultilor, avem si o critica a debutantilor, pe care nu-i putem opera cu aceleasi instrumente. Cu dalta si ciocanul, cu care cioplesti granitul, nu spargi safirul“. Nu exaltati, fara temei, un începator, dar mai ales – ne previne marele critic – nu-l ridiculizati: „un adevarat critic al tinerilor e acela care are candoarea lor. Si pe urma, în general, fara un pic de ingenuitate viata intelectuala este trista“. Scris altfel decât cel despre consacrati, constatam ca articolul lui Alex Stefanescu raspunde în mare masura exigentei calinesciene: criticul chiar are candoarea si curajul debutantei despre care scrie. „Loredana Cristea – arata el – are curajul sa-si declare dragostea fata de spatiul din care provine, în timp ce altii se întrec prin a scrie pe amintirea lui tot felul de mascari cu spray-ul unui nonconformism ieftin. Eleva din Petrosani le da o lectie studentilor întârziati din Bucuresti: «Îmi pui cu bucurie o lume la picioare/ Si uiti, sau nici nu-ti pasa ca nu e lumea mea/ Eu am în oase muntii si-n sânge-mi curg izvoare/ Poate-o salbaticiune îmbraca pielea mea.// E crucea mea de calcar si de normalitate/ Sau punctul meu de sprijin care ma tine drept/ Sa nu te mire faptul ca nu o port în spate/ O tin întotdeauna în stânga mea, la piept». Amestecul de patetism si inteligenta artistica semnalat de „criticul debutantilor“ se poate revendica în egala masura de la Nicolae Labis, ca si de la Adrian Paunescu. Desigur, entuziasmul calinescian si bunele intentii ale lui Alex Stefanescu sunt admirabile în sine, chiar daca citatele din poezia debutantei de la Deva nu le legitimeaza decât partial. Candoarea criticului e însa binisor tradata de lipsa lui de umor alimentata, cum sa spun?, de un fel de resentiment aproape inexplicabil si total acritic fata de cei numiti „falsii poeti care au invadat scena“, „echipa de zgomote care se legitimeaza azi drept tânara generatie“ si care, spera criticul într-un frison autoritar de Jupiter Tonans, „nu va reusi sa bruieze la nesfârsit vocea lirica melodioasa a Loredanei“ si „a altor tineri talentati“, carora li se reproseaza cu cinism ca „nimeni n-a auzit de ei“. S-ar zice ca în loc de un critic binevoitor, senin si cordial, avem de-a face cu un… „atâtator“ la razboi între promotiile literare dintr-o generatie ce dispune de multe si diferite voci în curs de afirmare. Cel putin asa sustin colegii sai de revista si alti câtiva critici redutabili, iesiti si ei din noua generatie dupa ’89. Eminescu judetean Pe cât de curtenitor si încurajator e Alex Stefanescu scriind despre o debutanta, pe atât de necrutator si inclement se arata Daniel Cristea-Enache cu antologia unei consacrate: Carolina Ilica, al carei debut îndepartat cu „Neîmblânzita ca o stea lactee“ (1974) e, în ochii lui Alexandru Cistelecan, „volumul înfloririi simturilor si al ispitei de a musca din fructul oprit… Poemele practica o erotizare a Cosmosului si imaginarul va ramâne definitiv programat pe acest limbaj“. „Cum e greu de crezut ca-mi va placea vreodata poezia Carolinei Ilica – anunta din capul locului Daniel Cristea-Enache – ma resemnez în avans“: se resemneaza cu antipatia sau „ura“ nestinsa a autoarei careia nu-i gaseste samânta nici unei calitati. Marturisesc ca m-as fi asteptat la o „executie“ ceva mai senina: e limpede ca intransigentul critic s-a lasat influentat, între altele, si de „prefata aiuritoare“ a lui Theodor Codreanu, unde ilustrul eminescolog nu poate rezista sa n-o compare pe autoarea lui cu Eminescu, punând pe hârtie aceste consideratiuni cu iz scandalos: „Se stie ca, în genere, un poet e stapânit, în imaginarul sau, de un singur element, cel mult doua. Carolina Ilica se pare ca face exceptie si din acest punct de vedere, atestându-si complexitatea eului ei poetic, apropiindu-se, deci, de marea exceptie a liricii românesti, Mihai Eminescu“. Poeta mai fusese comparata de alti critici de seama cu „prerafaelitii“, ea e „Elisabeth Browning a noastra“ sau „o Ana Ahmatova a poeziei române“. Ceea ce un G. Calinescu îndraznea sa sugereze prin comparatii paradoxale, dar întrucâtva compatibile, a devenit un tic provincial, simptom al unui complex de inferioritate exprimat în termenii superioritatii. Fenomenul supralicitarii enorme bazat pe acest procedeu comparativ, în 99% din cazuri ridicol, bântuie, cu rare exceptii, provincia literara româneasca. Cine rasfoieste revistele va descoperi în ultimul colt de tara cate doi-trei mari poeti, unii mai „ignorati“ decât altii. S-a umplut tara de Eminescu, Stanica Ratiu poate fi împacat: orgoliul lui patriotic ca „sa dam, ceara ma-sii, un Eminescu“ a rodit peste tot. Avem, în fine, câte un Eminescu în fiecare judet. „Rasism latent“ Ca într-un loc din „Covorul cu scorpioni“ Gelu Ionescu „gafeaza cu seninatate“ si, voind sa combata antisemitismul, „are o formulare cel putin stângace“ e mai mult decât probabil: „Eu cred ca în prietenia cu mine, evreii nu au simtit un efort sau o degajare impusa, în orice caz eu am încercat sa nu simta nici ei, nici eu ca suntem diferiti – oare suntem?“. Ce nevoie era de o astfel de autojustificare? – se întreaba Tudorel Urian pus în fata acestei formulari într-adevar „stângace“ si neinspirate; dar adauga el însusi cu totul neinspirat: „Mai ales în acesti termeni care contin un rasism latent, prin însasi ridicarea problemei ca omul din fata ta ar putea fi diferit de tine <…> Oricum am lua-o, însa, tot rasism se numeste. Simplul fapt ca te gândesti la cel din fata ta ca la un evreu, ungur, neamt, bulgar, somalez si ca îti schimbi comportamentul în functie de aceasta, presupune o obsesie rasista“! Un om lipsit de complexe, zice filozofic Tudorel Urian, nici nu ar trebui sa-si puna astfel de chestiuni: „Un om este un om, indiferent unde este nascut, în ce crede, sau cum arata…“. Mai sa fie! Daca nu uit ce sunt, de unde vin si din ce natie ma trag pot cadea, dupa acest rationament, în nationalism si rasism. Cum sa nu ma gândesc la cel din fata mea ca la un evreu, ungur, neamt – daca chiar asta sunt si nici nu fac, pentru ca n-au de ce, un secret din identitate, apartenenta etc?! Constiinta ca stau de vorba cu un bulgar ori somalez ma divulga drept un rasist „latent“! Iar faptul ca schimbând doua vorbe cu unul din ei fara sa uit ca sunt chiar întâmplator român este si el pasibil de rasism! De la „stângacia“ exprimarii lui Gelu Ionescu – fiindca, într-adevar, nu trebuie sa faci niciun „efort“ si nici sa-ti „impui“ o degajare spre a indica diferenta, naturala diferenta!, ea se simte si nici nu poate fi altfel – pâna la „rasismul latent“ din constiinta celui ce nu uita cu cine sta de vorba este o mare distanta pe care doar o stupida si îngusta „corectitudine politica“ o poate parcurge. De ce sa ascunzi diferenta ca pe un fapt rusinos, simptom de „rasism latent“?! Sa fim, cu G. Calinescu, „rasisti“: „Eu pretuiesc bunurile tuturor celorlalte popoare constituind omenirea, însa, când ma gândesc la izbânzile unor creatori ca Eminescu, Creanga Caragiale, N. Iorga, Ronetti-Roman, ale unor oameni care ne dau dreptul sa ne simtim pe treapta celei mai înaintate umanitati, am o duiosie deosebita, un sentiment de nobil egoism, ce nu implica nicio îngustime, necum vreo ura. Nu mi-e rusine ca sunt român si sunt, întrucât ma priveste, un român filoromân“. Cu ultima propozitie, genialul critic s-a si dat pe mâna lui Caragiale: mare curaj!