Greata
articol aparut in Cultura, nr. 33 din 2006-08-03» cultura editorial » editorial
Autor: AUGUSTIN BUZURA
Deocamdata nu intentionez sa vorbesc despre celebrul roman al lui Jean-Paul Sartre, ci de sentimentul ce ma încearca tot mai insistent si, din pacate, nu numai pe mine. Daca în primii ani, haosul, agresivitatea, ura si demagogia primitiva, biografiile falsificate si minciunile sfruntate, servite ca adevaruri, intrau oarecum în firesc, azi, dupa 16 ani de la Revolutie, se vede tot mai limpede ca traim într-o tara neguvernata, terorizata de impostori si talibani nevolnici, imitatori perfecti ai fostei Securitati, unii de o calitate mult mai proasta decât si-ar fi putut închipui pâna si cei ce sunt înzestrati cu o putere de imaginatie iesita din comun. De ce se lupta cu atâta strasnicie împotriva Securitatii, când dosarele acesteia au devenit litera de lege, când orice text produs în sinistrele-i laboratoare a devenit un fel de Biblie pentru continuatorii ei? Iata o întrebare de bun-simt al carei raspuns se subîntelege. Nici pe vremea Partidului Comunist Român nu se tinea seama de Securitate cum tin democratii zilelor noastre. Activistii îi cereau sfatul când voiau sa piarda pe cineva si ei primeau informatii si argumente pe masura asteptarii, dar Securitatea nu era nici pe departe prezenta unica, autoritara, de acum. Azi, în chip paradoxal, securistii sunt ponegriti, cautati, vânati, însa actele lor, turnatoriile si mizeriile din dosarele ticluite de ei au devenit adevaruri incontestabile, paragrafe din Sfânta Sfintelor, semn ca sunt necesare în nesfârsitele razboaie între diversele grupuri de interese. Mai mult, sunt turnatori buni si rai; „ai nostri“, oricât au fost ei de mizerabili, sunt priviti cu întelegere, scuzati, ba luati adesea drept modele, pe când „ai lor“, din tabara adversa, sunt numai rai. „Tovarasi de drum“ si dusmani, cum spunea Lenin. Semn limpede ca, mai mult decât însanatosirea morala a societatii se urmareste învingerea adversarului, iar scopul scuza mijloacele. Si mai sunt fosti turnatori, folositi în continuare de actualele Servicii, de unde tupeul si agresivitatea multora dintre cei ce îsi spun gazetari. În realitate, câinii de paza ai democratiei s-au împutinat, cei mai numerosi nu mai pazesc de mult democratia, ci îsi slujesc mai cu seama stapânii, patronii. Pentru a distruge pe cineva se gaseste oricând un dosar, o mâna de vot, o gura mare, o „constiinta nationala“ dispusa sa se sacrifice pentru cauza, câte o clona gata în orice moment sa se afle în treaba. Sunt foarte multi care n-au cunoscut suferintele, spaimele, amenintarile, dar îsi dau cu parerea oricând si despre orice. Si, la fel, numeroase nulitati care, prin simpla lor prezenta, murdaresc orice idee, orice initiativa. E suficient, bunaoara, sa obtina aprobarea ca simplu cercetator la CNSAS si, dupa cum s-a vazut, sa extraga din dosarele adversarilor exact ce le convine pentru a-i compromite. Ciudat este ca numai „cercetatorii“ aflati de o anumita parte a baricadei pot sa îsi „valorifice“ aceste „cercetari“! Ce se urmareste, e foarte simplu: desfiintarea oricaror repere morale, intelectuale, egalizarea valorilor; câstiga cine striga mai tare, cel ce acuza, si nu cel ce a realizat ceva. Multe din personajele cu vizibilitate au ajuns sa fie împartite potrivit unor reguli ce par a se încetateni: securisti, turnatori, hoti si controversati! Controversatul om de afaceri, controversatul om politic etc. Scrierea cartilor, de fapt constructiile intelectuale, cercetarea, munca sustinuta, performanta în orice domeniu cer eforturi imense, sacrificii la care „luptatorii“ de azi, „fatucile“ si „gugustiucii“, cum le spune Ion Cristoiu, nu pot consimti. Ce se va alege de ei în viitor? Vor ajunge exact în situatia activistilor de ieri: vor ramâne cu dosarele „curate“, dar cu fapte foarte putine sau deloc, pedeapsa crunta la care nu se gândesc, din pacate, deoarece chiar si trecutul apropiat îl cunosc doar dupa ureche.
Oricum, noii securisti sunt infinit mai brutali si folosesc mijloace destructive mult mai perfectionate decât predecesorii lor. Fostii securisti par niste diletanti fata de cei de azi care fac pe fata politie politica. Decapitarea elitelor nu au facut-o numai vechii securisti imediat dupa razboi, ci si imitatorii lor postdecembristi, care îsi continua activitatea „patriotica“ si în momentul de fata. Pe de alta parte, intra în traditie sa nu imite performerii si sa nu se gândeasca nici macar la ziua urmatoare. Mâine? Vom vedea mâine! Iar boala e, din pacate, foarte veche. O eunuciada nesfârsita, penibila… „Românii – spune Dumitru Draghicescu în celebrul sau studiu, Din psihologia poporului român, pe care l-am pomenit deseori –, fiind totdeauna dotati cu o inteligenta superioara, dar tinuta în loc, paralizata de o lenevie impusa de împrejurarile nefericite ale istoriei lor si de o trândavie pe care au respirat-o din atmosfera morala a Orientului, au criticat în toti timpii pe oameni si activitatea lor, fara ca sa fi facut sfortari de a îndrepta ceea ce criticau. (…) Aceasta facu ca în vremea din urma spiritul nostru critic si negativ sa se exagereze înca cu atât mai mult, cu cât nu se mai manifesta, nici prin jalbi trimise la Tarigrad, nici prin pribegiri, ci prin presa, prin discursuri la întruniri publice sau prin invective înveninate cari umplu atmosfera prin toate cafenelile.“ Mai apropiat în timp, Camil Petrescu face cam aceleasi observatii: „Traditii lautaresti de când înca nu se nascocise prostia «notismului» fac ca românul sa dea preferinta urechii. (…) Toata cultura româneasca – ajunsa la apogeu – se aranjeaza azi dupa ureche.“ Aceasta practica este la fel de prezenta în aproape toate câte se petrec azi. Nimeni nu a stiut când a fugit sirianul Omar Hayssam sau când au fugit altii (cam multi, din nefericire), dupa care, imediat, o multime de „observatori“ ai respectivului fenomen social, „cunoscatori“ ai Serviciilor secrete sau a tot ce misca, au „descoperit“ când, cum si pe unde au parasit tara. Nimic nu se previne sau nu se poate preveni, marile spectacole jurnalistice si politice au loc dupa… Si, ca de obicei, de vina sunt legile, mereu insuficiente si imperfecte, într-un spatiu în care doar legea gravitatiei este respectata pentru ca nu depinde de parlament. Toate acestea sunt lucruri stiute, dar realitatea, durerile mari, urgentele tarii sunt mereu si mereu acoperite de perdele groase de fum. Cei 14 copii care mor zilnic, analfabetismul, copiii abandonati, oamenii uitati în corturi dupa inundatii, profesorii care n-au reusit sa ia note de trecere pentru titularizare, pensionarii aflati în cea mai trista perioada a existentei lor, cele 5 000 de paturi de spital desfiintate de actualul ministru al Sanatatii, învatamântul si cultura uitate tragic, migratia valorilor si a fortei de munca sunt câteva din urgentele acestor zile care nu alarmeaza pe nimeni. Crimele n-au fost facute numai la Canal sau în închisorile comuniste, ci se petrec si astazi datorita nepasarii statului, ignorantei, mizeriei si mai ales indiferentei fata de sanatate, cultura, scoala. Iar aici, gestapovistii de tip nou fac imposibilul sa abata atentia de la ceea ce ar trebui cu adevarat sa ne nelinisteasca. Incultura si kitsch-ul sunt atât de evident infiltrate peste tot, încât aberatiile de orice fel au devenit firesti. Citim sau vedem zilnic pe toate frecventele si lungimile de unda cronica imbecilitatilor spuse sau facute de X, Y sau Z, dar nu si ce au gândit si sperat cei care ne-au marcat drumul prin timp, cei datorita carora înca nu suntem o multime oarecare. Cât va mai trebui sa treaca pâna ce oamenii vor fi judecati dupa fapte, pâna ce numerosii eunuci spirituali vor fi trimisi acolo unde le e locul, pâna vom ajunge sa schimbam idei, sa vorbim despre cultura si nu despre imbecili? P.S. Si pentru ca veni vorba, trebuie sa spun ca despre mine au scris foarte multi oameni de mare calitate, dar si numerosi idioti. De asemenea, sunt personaj în destule jurnale în care mi s-au pus în gura fel de fel de lucruri pe care nu le-am rostit sau gândit. Ca sa nu mai vorbesc de insanitatile celor 56 de turnatori pe care i-am descoperit în dosarul meu de urmarire. Raspund însa doar de ceea ce am scris si semnat eu cu mâna mea. Si, daca toata lumea umbla prin dosarele mele, de la înfiintarea CNSAS–ului pâna astazi – stim si cine-i piloteaza! –, ar fi fost vremea sa produca si un text semnat de mine. Altfel, toate mizeriile spuse de Ioan T. Morar, baiat de mingi la Divertis si, mai nou, la Institutul Cultural Român, sunt banale calomnii despre care va trebui sa se pronunte Justitia. Realitatea arata ca ICR-ul i-a platit din timp ineptiile expediindu-l la New York în calitate de „prozatorul lunii“. La urma urmei, putea sa-l trimita si ca dansator de step, fiindca este la fel de bun ca si publicatia la care scrie, un fel de Glina a gazetariei postdecembriste. De fapt, si ca turnator este submediocru, iar faptul ca ma vad obligat sa-i scriu numele, adica sa-l fac sa existe, îmi produce senzatia pe care o am când calc din întâmplare pe strada o guma de mestecat sau altceva. Cum sta cu adevarul si cu documentarea se poate vedea din precizarile ce urmeaza: 1. Fundatia Culturala Româna nu mi-a fost „data“ deoarece înainte nu exista; asa cum se stie, am înfiintat-o chiar eu si, în ciuda opozitiei „presei democrate“, i-am asigurat prestigiul pe care nimeni nu i l-a putut contesta. Fundatia nu a numit niciodata oameni la Centrele culturale din strainatate, neavând acest drept. Le-a furnizat doar carti si publicatii, materiale documentare, programe si echipe culturale în limitele unui buget mizerabil, de zece ori mai mic decât al actualului Institut. Dar, chiar daca am fi avut bugetul de o suta de ori mai mare, tot n-am fi trimis un cor religios în Israel care, de Pastele ortodox, sa le cânte evreilor Christos a înviat! 2. Nici Institutul Cultural Român nu exista înainte, spre a-mi fi dat ca sinecura, l-am construit si pe acesta, ca pe o institutie publica de care tara avea mare nevoie: dovada ca succesorii mei au ce distruge. În calitate de presedinte al ICR nu am avut timp sa trimit pe cineva la Institutele din strainatate deoarece am fost primul destituit de „revolutia portocalie“, în 17 ianuarie 2005. Dar, fireste, sunt cu totul de acord sa se verifice dosarele celor aflati la post în strainatate, inclusiv ale actualei conduceri a ICR, ceea ce nu cred ca se va întâmpla. 3. Preopinentul meu declara ca nu a fost informator, nu a semnat vreun angajament etc., si sunt aproape dispus sa-l cred: ex nihilo nihil. Si azi este doar turnator voluntar în presa, caci cine ar avea nevoie de o asemenea alcatuire? 4. Cât despre echipa de la Cultura, revista care, spre bucuria mea, a început sa deranjeze, fiindca are o alta opinie despre valori, demnitate, democratie si nu numai, ma simt obligat sa spun ca sunt onorat sa lucrez cu asemenea talente incontestabile care, se stie, au fost fugarite pur si simplu de la ICR, cum nu s-a întâmplat nici macar pe vremea multimitatului proletcultism. Le sunt de asemenea recunoscator ca au avut taria sa luam împreuna de la capat o publicatie care se dovedeste a fi foarte necesara. 5. Despre relatia cu colonelul Ilie Merce, precum si despre istoria fostei mele case din Cluj am povestit pe larg în cartea mea, Tentatia risipirii, si nu mai am de adaugat decât ca, dupa acest PS datorat lui Ioan T. Morar, ma voi spala bine pe mâini, voi sterge cu spirt tastele computerului si cred ca voi face si un dus.