La portile Orientului
articol aparut in Cultura, nr. 42 din 2006-10-04» cultura literara » remake
Autor: Daniel Cristea-Enache
Autorul speculeaza cu inteligenta si umor uimirile succesive ale eroului fara voie...
„Intru in Valahia ca intr-o tara pustie, si deodata aud vorbind de o societate de zece mii de suflete adunate la niste bai, aproape de Braila. Aceasta aflare ma sileste sa-mi schimb ideea si sa cred ca Valahia ar putea fi o tara mai civilizata de vreme ce are bai care trag atata lume la dansele. insa caruta postii si intamplarile neplacute ce intampin pe drum si in satul de la Balta-Alba ma fac a ma intoarce iarasi la ideea mea cea dintai si, in urmare, ma culc cu incredintare ca ma gasesc intr-o tara salbatica. inchipuiti-va dar ce revolutie s-au facut in creierii mei cand a doua zi dimineata am vazut o multime de calesti evropienesti pline de figuri evropienesti si de toalete evropienesti! Nu puteam crede ca eram treaz si ma socoteam a fi fata la vreo fantasmagorie nepriceputa; fantasmagorie cu atat mai curioasa ca imi infatisa tot soiul de contrasturi, precum: baloane de Viena cu inhamaturi necunoscute pe la noi; palarii de Franta cu slice orientale; frace cu anterie; toalete pariziene cu costumuri straine si originale. Mai adaugiti la aceste pocnitele si racnitele postasilor, miscarea a treizeci de trasuri ce se intreceau pe camp, multimea cailor inhamati la dansele, clopoteii ce sunau la gatul lor si, in sfarsit, efectul noutatii acestor lucruri in ochii unui strain, s-asa va veti putea lesne inchipui espresia comica a figurei mele in fata unui spectacol atat de neasteptat. (...) inspre sara ne duseram calari iarasi pe malul baltii, cu gand de a face o plimbare cu vaporul! intelegeti prea bine, domnilor, ca ideea unui vapor pe Balta-Alba era in stare sa-mi aduca o mirare nemarginita; dar cand zarii masina ce purta un nume atat de falnic, incepui a rade ca un nebun. Vaporul Baltii-Albe era o pluta de grinzi, avand un cort mare drept acoperis si doua roti mici de moara aninate pe laturile ei. Acele roti, care ii meritasera numele de vapor, erau invartite in apa de patru oameni si, prin miscarea lor, purtau incet pluta pomenita pe fata baltii.
Ne suiram pe dansa vro treizeci de persoane, dame si cavaleri, precum si o banda de lautari tigani, si, pana pe la opt ceasuri de sara, facuram o plimbare sentimentala sub razele lunii ce se ridicase in cer. Damele se cam temeau de furtuni si alte intamplari ale navigarei, dar cavalerii care stau pe langa dumnealor le facura giuramant de a le scapa inot din orice primejdie, si asa ne intoarseram la mal teferi, voiosi si gata de a merge la balul ce se da in satul Balta-Alba.
Acel bal, care era menit spre a-mi rasturna toate ideile mele asupra starii salbatice a Valahiei, ma aduse intr-o incantare neasteptata! Peste doua sute de persoane adunate intr-o sala mare ce purta numele de Cazino alcatuiau o sotietate cu totul evropieneasca, atat prin toaletele lor placute, cat si prin a lor maniere civilizate. Va las dar sa ganditi, domnilor, ce impresie imi facu acea adunare, mie care eram inca asurzit de strigarile furioase ale postasului din Braila, mie care eram inca stalcit de patul casei strajerului, mie, in sfarsit, care asistasem la scenele din targul asezat pe malul baltii! Dar, mai cu sama, cand facui cunostinta cu cateva dame romance tinere si frumoase si cand le auzii pe toate vorbind limba franceza intocmai ca niste pariziane, credeti-ma ca ma socotii in palatul incantat al unui vrajitor.
Ochii damelor atat de farmacatori, zambetele lor gratioase, glasurile lor dulci, taliile lor bine facute si care se miscau repede in figurile contradantului, sau treceau ca fantasme albe in vartejul valsului; acel amestec de flori, de toalete scumpe, de lumini si de muzica ma imbatasera atat de mult, incat uitasem de tot ca ma aflam in fundul Evropei, pe marginea Orientului. si cand se sfarsi balul si cand iesii din sala si ma gasii iarasi intr-un camp pustiu, nu ma putui opri de a zice cu cea mai adanca incredintare: «in adevar, Valahia este o tara plina de minuni! una din tarile care sunt descrise in Halima!» (...)
Iata, domnilor, istoria voiajului meu la Balta-Alba. in 24 de ceasuri am vazut atatea lucruri nepotrivite, atatea contrasturi originale, ca nu stiu nici acum daca Valahia este o parte a lumii civilizate sau de este o provincie salbatica!“
*
„Ce vreti, suntem aici la portile Orientului, unde totul se infatiseaza mai putin grav...“ Preluata de Mateiu I. Caragiale ca motto al romanului sau „Craii de Curtea-Veche“, aceasta secventa dintr-o pledoarie la un proces faimos este in multe privinte emblematica: pentru spatiul, ca si pentru mentalul romanesc. Plasata la intersectia a mai multe imperii, cazand sub dominatia unuia sau a altuia si schimband astfel diferite stapaniri, impreuna cu structura politica, economica si comportamentala impusa de acestea, lumea romaneasca a fost dintotdeauna traversata de curentii unor influente contrare. Geografia a influentat decisiv istoria, iar epocile istorice, in derularea lor, n-au facut decat sa confirme o anumita maleabilitate specifica spiritului romanesc. Iata o problematica ce poate fi abordata intr-un registru conflictual, prin conturarea unor pozitii iremediabil opuse. S-a mizat, excesiv si exclusiv, fie pe romanism, autohtonism, traditionalism, ruralism, purism, fie, dimpotriva, pe europenism, internationalism, modernism, urbanism, mozaic etnic. Dezbaterea pe marginea acestor termeni antitetici si a valorilor pe care ei le exprima a fost o constanta a istoriei noastre culturale. Confruntarea cu noi insine, semnele de intrebare ridicate asupra propriei conditii, certitudinile ori dubiile in legatura cu pozitionarea si destinul nostru in lume sunt acte reflexive mereu reiterate de constiinta romaneasca, pentru care problema identitatii este una fundamentala.
Tema poate fi punctata, insa, si intr-un registru comic, in care sa fie exploatat filonul de pitoresc oferit de un meridian geografic si o evolutie istorica specifica, de conditia si mentalitatile Romaniei profunde. Este modul in care procedeaza Vasile Alecsandri in „Balta-Alba“, povestire documentata pe experienta „autorului“ si publicata, in 1848, in „Calendarul pentru romani“ al lui Grigore Asachi. Un tanar pictor francez, iesit pentru prima oara din hotarele tarii lui pentru a face un voiaj in Orient, relateaza unui cerc de ascultatori, aflati la adapost de norii vineti de deasupra Iasului, peripetiile sale in Valahia vecina si prietena. De la Paris la Viena si apoi, de aici, pe Dunare, pana la Braila, peisajul se schimba necontenit, starnind curiozitatea calatorului si facandu-l sa descinda pe uscat, pentru a intelege mai bine specificul valah. Balta-Alba, „facatoare de minuni“, lecuind tot felul de boli, este urmatorul punct din itinerariul sau; si, totodata, locul in care nedumerirea occidentalului devine exponentiala.
Alecsandri se foloseste de acest personaj complet strain de obiceiurile locului ca de un observator cu privirea proaspata, martor ocular si obiectiv al desfasurarilor locale. Prin ochii unui strain, venit din inima culturii si civilizatiei europene (Franta), realitatile Valahiei se vad in toata plasticitatea lor memorabila, amestec de Orient si Occident, lux si mizerie, maniere si inapoiere. Este o tehnica cu bun coeficient epic si dramatic, brevetata de Montesquieu in „Scrisori persane“. Un persan la Paris, respectiv un francez la Braila... Culorile si mizeria Valahiei, obiceiurile ciudate ale locuitorilor, intamplarile stranii prin care trece calatorul, totul culminand cu marea scalda in Balta-Alba si cu balul din „Cazino“, se imprima pe retina francezului rationalist si iubitor de frumos, fara ca acesta sa inteleaga, cu adevarat, ceva. Autorul speculeaza cu inteligenta si umor uimirile succesive ale eroului fara voie, caracterizand, prin intermediul acestui personaj-reflector, intreaga „babilonie“ valaha de la mijlocul secolului al XIX-lea, formele atat de hibride ale civilizatiei romanesti. O tara practic necunoscuta in Europa occidentala, dar in care exista o patura inalta, vorbitoare de franceza; o societate in care modernizarea accelerata merge impreuna cu afundarea in traditia turceasca, fracul stand alaturi de anteriu si toaletele „evropienesti“ de „slicele“ orientale. O lume fascinanta, a formelor fara fond si a fondului mereu schimbator, o „tara plina de minuni“, ca in „1001 de nopti“. „Vaporul“ cu care francezul se plimba pe Balta-Alba (o pluta de grinzi, cu un cort mare drept acoperis si doua roti de moara invartite prin apa de patru oameni) este, in sens simbolic, societatea romaneasca insasi: o ambarcatiune mereu impovizata si totusi rezistenta la toate intemperiile istoriei, adapost precar si vehicul original – „ici aux portes de l'Orient, ou tout est pris a la légere“...