Trecutul ca paradigma a prezentului
articol aparut in Cultura, nr. 198 din 2008-11-06» cultura literara » Texte si contexte
Autor: CONSTANTIN COROIU
Herta Müller a fost nominalizata si anul acesta la Premiul Nobel pentru Literatura, în compania unor mari scriitori, între care Mario Vargas Llosa, Umberto Eco, Milan Kundera, Michel Tournier, Ismail Kadare. Surprinzator poate pentru multi (De altfel, Academia Suedeza ne-a obisnuit din 1901 si pâna în prezent cu surprizele), cel mai râvnit si mai celebru premiu i-a fost acordat anul acesta francezului Jean Marie Gustave Le Clezio. Dar nominalizarea este, ea însasi, deosebit de onoranta si sporeste sensibil notorietatea, vizibilitatea unora dintre cei mai putin cunoscuti ajunsi pe lista propusilor.
Herta Müller a marturisit ca a „trântit usa acestei tari“ (s-a nascut, a copilarit, s-a format si a trait pâna la vârsta de 34 de ani, în Banatul nostru, care este, în egala masura, si al unei mult regretate comunitati a svabilor, asezati aici de mai bine de trei secole si „sfintind locul“ cu munca si rigoarea lor civilizatorie), unde, sub regimul totalitar a suportat persecutii care au marcat-o profund. Ea datoreaza totusi mult României, cu care si-a propus sa nu mai aiba de-a face, cum declara, cu ani în urma, într-un interviu din „Adevarul“. Marin Preda, sa ne amintim, era obsedat de ceea ce numise „tema mea“. Ei bine, tema Hertei Müller, scriitoare polivalenta, este România, iar limba româna, a doua sa limba „materna“. Rareori am întâlnit la un scriitor de o alta nativitate lingvistica observatii si idei atât de subtile si atasante privind limba româna, desi, precizeaza ea: „În cartile mele nu am scris pâna acum nici macar o singura propozitie în româneste“. Citându-l pe Jorge Semprun, crede ca „nu limba e patria, ci continutul a ceea ce vorbeste“. Mai memorabil decât Semprun, chiar daca nu la fel de sententios, se pronunta însasi Herta Müller: „Domeniile launtrice nu se suprapun cu limba, ele te târasc într-acolo unde cuvintele nu-si pot avea salas. si, adeseori, tocmai despre lucrurile esentiale nu se mai poate spune nimic“. Daca ar fi citit ce spune ea despre limba româna, despre cuvintele, locutiunile verbale, înjuraturile, despre creatiile paremiologice fara seaman pe care le contine (vezi eseul „În fiecare limba sunt alti ochi“), Constantin Noica ar fi fost, cred, încântat si s-ar fi simtit, asa-zicând, întrucâtva confirmat - si înca de o scriitoare a carei limba materna este germana, pentru care filosoful „rostirii românesti“ avea un adevarat cult. L-am ascultat odata, într-o conferinta tinuta la Iasi, la Casa Pogor, vituperând : cine nu stie limba germana, neavând astfel acces direct la marii filosofi din tara lui Hegel si a lui Schopenhauer, nu are cum sa-l înteleaga cu adevarat pe Eminescu, necum sa aspire la postura, la demnitatea de eminescolog. Singurul caruia se arata dispus sa-i acorde eventual dispensa era G. Calinescu, întrucât, zicea Noica, „el putea orice“.Fals tratat de psiholingvisticaProaspata, detasata, as spune chiar rece, privirea Hertei Müller asupra limbii române e cu atât mai revelatoare. A intrat în tarâmul ei cât se poate de firesc fiindca îi respira aerul: „Într-o buna zi, gura mea a început sa vorbeasca de la sine. A fost ca si cum din acel moment româna ar fi facut parte din mine. Dar, spre deosebire de germana, cuvintele românesti faceau ochii mari atunci când, fara sa vreau, ajungeam sa le compar cu cele germane. Întortocherile lor afurisite erau voluptuoase, obraznice si tulburator de frumoase“. Acolo, la Berlin, unde în urma cu un secol Caragiale însusi se înclina respectuos în fata limbii române - „frumoasa si cumintea… Carte-de-boierie a unui neam calit la focul atâtor încercari de pierzare“, Herta Müller, scriitoare de expresie germana, depune o pretioasa marturie despre o limba în care „aproape totul suna mladios, iar printr-o rima un cuvânt îl gaseste iute pe un altul…“. Rememorând, ea scrie: „Vorbele lunecoase însotesc poticnirile si esecurile cotidiene. Ca si la bancuri, trebuie sa asculti bine de doua ori si apoi sa decizi daca ti le însusesti ori preferi sa nu-ti iasa niciodata pe gura. „tiganu' de departe-i om si el“ se spunea tot atât de des pe cât auzeai primavara, când seara se lasa mai târziu: „Acu' fiecare zi e mai lunga c-un pinten de cocos„, ori toamna: „Fiecare zi e-acu' mai scurta c-un pinten de cocos„. În orice limba, inclusiv în româna, mladioasa precum majoritatea limbilor latine, observa Herta Müller, „imaginatia locutiunilor verbale oscileaza între scatoalca si mângâierea de catifea a cuvintelor“.„Când tacem, devenim dezagreabili - când vorbim, ajungem ridicoli“, crede Herta Müller, asezând aceasta fraza ca titlu al unuia dintre admirabilele proze memorialistice din volumul „Regele se-clina si ucide“. Problema ei si a oricarui scriitor este nu tacerea si vorbitul, ci... scrisul. Mai ales a unuia care s-a ivit si a copilarit la sat, a trait printre tarani, cunoscuti pentru zgârcenia lor la vorba, pentru masura rostirii. În sat la mine, în Vrancea, auzeam adeseori ca lauda suprema adusa cuiva: „a dat o vorba buna!“; altfel spus, cu sens, cu rost, definitorie, lamuritoare. „Când am venit la oras - îsi aminteste Herta Müller - m-am mirat cât de mult trebuie sa vorbeasca orasenii pentru a se pricepe pe ei însisi, pentru a fi între ei prieteni sau dusmani, pentru a da sau a primi ceva. si, mai ales, cât de mult îsi plâng de mila când vorbesc despre ei. În cele mai multe dintre discutiile lor manifestându-se aceeasi veche împerechere de aroganta si autocompatimire, aceeasi comedie narcisista a gesticulatiei, a zvârcolirii întregului corp. Se agitau de colo-colo scotând pe gura ego-ul umflat (…) M-am gândit ca acest mediu era mai socializat si decât cuhniile de vara ale satului cu pardoseala lor cu lut. Simteam nevoia unei explicatii si m-am oprit la cea mai simpla: când picioarele îti sunt asezate pe o netezime, limba ti-e sloboda sau nevoita sa vorbeasca pe negândite. Ogorul nu-ti îngaduie s-o faci, fiind gloduros si avid de putreziciune. Asfaltului îi opui palavra, în vreme ce ogorului - încetineala greoaie a oaselor: lipsit de aparare, tragi de timp, si pentru ca stii bine ca pamântu-i vorace, lasi limba sa-ti odihneasca în gura si pamântul s-astepte. Pe asfalt, însa, te misti cu lejeritate - acolo unde se vorbeste încontinuu, moartea se afla nu dedesubtul vietii, ci în urma ei“.Reflectiile, confesiunile, observatiile privind cuvântul ale Hertei Müller ar putea constitui substanta unui (fals) tratat de psiholingvistica. Daca ne-am obisnuit, îndeosebi în ultima jumatate de secol, cu meditatia scriitorului asupra literaturii - constructie, analiza, personaj, prima fraza dintr-un roman ori dintr-o povestire, titlu, conditia fictiunii si sensibilitatea moderna etc. - mai rar am putut vedea coborârea pâna la elementul esential care este cuvântul. Ba, mai mult, impresia e, uneori, aceea de neglijare a lui. Herta Müller face exceptie. Daca în epoca noastra, asa cum s-a spus nu o data, literatura, scrisul presupun si reflectia asupra literaturii, asupra scriiturii, e limpede ca din acest demers cuvântul nu poate lipsi: „Lumea spune: „batista“ - dar ce fel de batista? Batista de plâns nu-i batista cu care-ti iei bun ramas, nici cea în care-ti sufli nasul când esti racit, ori în care-ti faci nod ca sa tii minte ceva, ori în care legi niste bani ca sa nu-i pierzi, si nu-i nici batista de la margine de drum unde cineva a pierdut-o sau a aruncat-o. Aceeasi batista nu-i niciodata identic aceeasi. O sumedenie de posibilitati nerostite se-ascund în propozitia atât de simpla: „Femeia vâra batista înapoi în poseta“. Desi a "trântit usa acestei tari", obsesia Hertei Müller, mai bine zis si tema ei majora este România. O atesta literatura sa, nutrita fatalmente de o experienta singulara, dramatica, traumatizanta: "Cu cât cercetez mai atent prezentul, cu atât mai insistent el devine o paradigma a trecutului. Doar fara prezent mintea mi-ar fi golita de trecut./ În Germania, si mai ales în critica literara de-aici, separarea dintre trecut si prezent, conceptia despre timp sunt supuse unor criterii de spatiu. De fapt, este vorba de criterii de apartenenta. Când scriu despre lucruri întâmplate cu zece ani în urma în România, mi se spune ca scriu (tot mereu) despre trecut. Dar când un autor de-aici scrie despre perioada postbelica, despre miracolul economic ori despre anii '68, cititorii percep astea ca pe un prezent. Trecutul indigen, oricât de departat, ramâne un prezent pentru ca s-a petrecut aici, pentru ca-i uneste pe oameni prin speranta (…) De fapt, înca de la prima mea carte am scris, din orasul din care priveam satul aflat la 30 km departare, despre trecut. Distanta în spatiu era mica, ce-i drept, dar panta abrupta. Abordând tema satului svabesc, ma aflam în trecutul meu si în prezentul parintilor mei".Obiectele ramase în urmaParintii, bunicul, acordeonul care tinea locul, în ordinea vietii, fratelui mort al tatalui sau sunt câteva dintre personajele naratiunilor nonfictionale ale Hertei Müller. Dar si satul svabesc, orasul banatean, acestea ca personaje generice evocând un topos, o lume, în care si obiectele cele mai obisnuite sunt foarte importante: „Aspectul lor tinea tot atât de mult de imaginea oamenilor ce le posedau ca si oamenii însisi. Obiectele sunt totdeauna indisolubil legate de ce si cum este un om. Ele formeaza partea periferica a persoanei, detasata de învelisul pielii. Iar atunci când obiectele au o viata mai lunga decât posesorii lor, persoana absenta se stramuta pe de-a-ntregul în obiectele ramase în urma. Când a murit tatal meu, spitalul mi-a predat proteza lui dentara si ochelarii. Acasa, într-un sertar de bucatarie, printre tacâmuri, se gaseau surubelnitele lui micute. Cât timp mai traise, mama îi spunea o data la câteva zile ca uneltele n-au ce cauta acolo, sa faca bine sa si le puna altundeva. Dar dupa ce a murit, ele au mai zacut acolo câtiva ani. Mama nu mai avea acum nimic împotriva sa le vada acolo: daca el tot nu mai sedea cu noi la masa, barem uneltele lui sa stea laolalta cu tacâmurile. Dintr-o data se strecurase ca o sfiala în mâinile mamei, iar abaterile marinimoase de la propriile reguli îi subminau simtul ordinii. De s-ar mai întoarce tata vreodata la aceasta masa, îmi ziceam, i s-ar da voie acum sa manânce si cu surubelnitele, în loc de furculita si cutit. Dar nici caisii cei îndaratnici din curte nu se jenau sa înfloreasca“. Un personaj de roman, si prozatoarea îl portretizeaza ca atare, este cumnatul bunicului sau, un tâmplar cu halat de rumegus, cu basca de rumegus, cu tâmple si urechi de rumegus si cu o mustata groasa de rumegus: „Facea mobila, podele, usi, ferestre, carucioare de copii pe care le puteai închide tragând un rulou de lemn, mai facea mici obiecte cum ar fi umerase, tocatoare, linguri de bucatarie si câte si mai câte. si facea sicrie“. Adica, mobila-de-pamânt, o creatie lingvistica marxista pentru sicriu – cum o percepea autoarea – din care „Dumnezeu e totodata inclus si exclus, negat si afirmat dintr-o suflare“. Tâmplarul îsi tinea produsele într-o dezordine care nu afecta însa ceea ce scriitoarea considera a fi „succesiunea tuturor haltelor pe drumul de la nastere la moarte“. Între obiectele confectionate de tâmplar, în aerul înmiresmat de „umbrisul de rindea“ (acei cârlionti de lemn ce rezultau dupa rindeluit) al atelierului fatalmente neâncapator se putea vedea „un carucior de copil pus lânga, peste, sub sau chiar într-un sicriu“. O imagine simbol, în suprarealismul ei, privind existenta.Convocarile istorieiHerta Müller observa ca fiecare din familia sa „a fost convocat de istorie, trebuind sa i se înfatiseze ca faptas sau ca victima. si nici unul n-a ramas nevatamat când a fost destituit din istorie“. Ea se refera la perioada din vremea national-socialismului si pâna în anii '50. Dar convocarea, cum bine o numeste scriitoarea, nu s-a produs doar în deceniile perioadei amintite. si nu s-a limitat, nici pe departe, la familia germana din oricare tinut s-ar fi aflat aceasta. De pilda, o pagina tulburatoare este cea în care Herta Müller scrie despre experienta lagarului pe care a trait-o bunicul ei. Între altele, acolo, taranul svab din Banatul românesc, ce facea piese de sah pentru frizerul sau care-i trata pielea capului cu suc de frunze fiindca îi cadea parul, a devenit un împatimit jucator de sah, caci, se pare, nicaieri nu se învata mai bine ceva decât în spatiul concentrationar si nicicând ca în situatiile limita: „A învatat deci sa joace sah. Asta nu numai ca i-a scurtat urâtul unor lungi zile de asteptare, dar a fost si un sprijin: când jucai, capul si degetele tale participau daca nu la viata adevarata, macar la o varianta a ei. Te scotea din timpul decupat silnic în care erai prins, împingându-te înapoi în amintirea unui acasa de odinioara, si înainte, în speranta unei reîntoarceri apropiate“. Ei bine, din pacate, bunicul meu patern nu avea cum sa învete nici sah si probabil nici altceva în timpul petrecut, în primul razboi mondial, ca prizonier, într-un lagar din Germania, unde spiritul era anulat, iar biologicul agresat cu cruzime. A trebuit sa-l salveze pe acesta din urma macar – mâncând iarba si excremente uscate, dormind acoperit cu frunze. Razboiul, lagarul facusera din conditia sa umana o amintire dureroasa, îl trecusera aproape în alt regn. Care, daca ar fi fost unul vegetal, înca nu ar fi fost atât de rau. Întors în sat din acel infern, dupa ce luptase în triunghiul mortii (Marasesti-Marasti-Oituz) pentru a-si apara patria – aici vorbele nu mai sunt deloc mari, iar cuvântul patrie, care nu-i place Hertei Müller, suna firesc ca pâine, aer sau mama, mai ales mama – i-a fost dat sa raspunda, împreuna cu alte familii din satul nostru si din toate satele românesti, la alte atâtea „convocari“ ale istoriei. Nu mai putin tragice. Povestind, convertindu-si practic experienta, biografia, trauma în literatura, Herta Müller se confrunta cu o noua provocare, careia e de presupus ca îi face fata cu brio. Criticii germani vor sa vada – ne spune ea – accentul actual din cartile sale: „Ma îndeamna sa termin o data cu trecutul si sa m-apuc în sfârsit sa scriu despre Germania“. Numai ca detinatoarea a numeroase premii literare germane si internationale vede altfel actualitatea decât acei critici: „Cu cât iau seama mai bine la Germania, cu atât actualitatea se înlantuie mai mult de trecut. Nu am de ales – ma aflu la masa de scris si nu într-un magazin de încaltaminte. Uneori îmi vine sa-ntreb cu glas tare: cuvântul vatamare va spune ceva? (…) Scriind, trebuie sa ma pastrez acolo unde launtric am fost mai tare ranita – altfel la ce bun sa mai scriu?“