„Cântati-mi recitativele si recitati-mi ariile!“
articol aparut in Cultura, nr. 198 din 2008-11-06» cultura cultura sunetelor »
Autor:
LEO NUCCI în dialog cu COSTIN POPA
Sase ani de vocalizeCostin Popa: Signor Nucci, sunteti aclamat astazi în toata lumea ca mare bariton verdian. Am vazut recent înregistrarea recitalului dumneavoastra de anul trecut, de la Teatro alla Scala. Fabulos, 17 piese într-o singura seara! Începând cu Barbierul din Sevilla, apoi cred ca toate ariile de Verdi...Leo Nucci: Nu numai, au fost si „Elixirul dragostei“, „Lucia di Lammermoor“, „Paiate“, „Andrea Chénier“... Programul a cuprins arii din operele cântate la Scala. „Simon Boccanegra“, „Madame Butterfly“, „Tosca“. Asta pentru ca sunt baritonul cu cel mai mare repertoriu pe scena Scalei si cu cel mai mare numar de spectacole cântate acolo. Cred ca au fost 20-21 de roluri. A fost ideea mea pentru ca aniversam 30 de ani pe scena milaneza...C. P.: ...si 40 de ani de cariera. Am fost entuziasmat ascultându-va. Cum v-ati pastrat, la 65 de ani, prospetimea vocii?L. N.: Numai prin antrenament, nimic mai mult. Nu vreau sa dau lectii nimanui, dar toata lumea trebuie sa înteleaga un lucru: corzile vocale sunt muschi, corpul este format din muschi, chiar si... creierul. Sa va povestesc o întâmplare de acum trei zile. Am avut aici, la Opera de Stat din Viena, repetitie generala cu „Simon Boccanegra“. Domnul director Holender a asistat si la un moment dat a plecat încruntat. Ne-am întâlnit dupa aceea în biroul lui si m-a întrebat de ce am cântat „pe voce“, în timp ce restul distributiei „a marcat“? I-am explicat ca asa repet eu tot timpul. În viata am avut sansa sa apar alaturi de mari cântareti din trecut: Mario del Monaco, Ferruccio Tagliavini etc. si ei cântau efectiv în timpul repetitiilor... Asadar, nu este vorba de miracole, ci doar de cântat, cântat, studiat (bine, daca este posibil). Am colegi, mai bine zis colege, care fac niste vocalize foarte ciudate. Este clar ca nu înteleg nimic din canto! Nu am facut niciodata astfel de vocalize. C. P.: Deci summum-ul este...L. N.: ... sa cânti, sa te antrenezi, dar bine! În pozitia clasica, de belcanto. Nu poti cânta la pian cu degetele întinse. Pentru Duke Ellington este minunat, dar daca vrei sa interpretezi Chopin sau Beethoven trebuie pozitia corecta. Primul lucru pe care-l înveti de la o profesoara de pian este pozitia corecta a mâinilor. La fel si în canto cu formarea si plasarea sunetului. C. P.: Ati avut multi îndrumatori?L. N.: Sunt nascut în 1942, am început sa studiez arta cântului în 1957, aveam 15 ani. Am lucrat timp de sase luni cu Mario Bigazzi, care traieste si acum la Monte Carlo. Mi-a fost imposibil sa continui, el locuia la Florenta, iar eu aveam serviciul la Bologna. Am studiat apoi cu soprana Gigliola Frazzoni, cu baritonul Mario Zanasi si altii. Cu profesorul Giuseppe Marchesi timp de 6 ani, între 1958 si 1964, am facut zilnic numai vocalize. Nu doar de doua ori pe saptamâna! Dupa lucru (eram mecanic), la ora 7 seara, 5 zile pe saptamâna, mergeam la dânsul si faceam vocalize. Asta este explicatia prospetimii vocii mele. Îmi aduc aminte ca Pavarotti mi-a povestit ca l-a întâlnit pe Beniamino Gigli la Modena si l-a întrebat: „Maestro, cât timp ati studiat?“ Iar Gigli a raspuns: „Mai întâi, sa stii, maestri sunt dirijorul si compozitorul. Il maestro este Verdi! Mie sa-mi spui Commendatore. Si daca esti curios cât am studiat, afla ca pâna acum cinci minute si reîncep mâine“. Dupa care Gigli i-a marturisit ca sase ani a facut numai vocalize. C. P.: Mi se pare infernal! L. N.: La începutul anilor '70 am decis sa-mi închei cariera, eram la Opera din Roma, cântam micul rol Dancairo în Carmen, alaturi de Richard Tucker si Grace Bumbry. Dar imediat, la Milano, am întâlnit-o din fericire pe sotia mea si împreuna am mers la un profesor batrân, pe nume Ottaviano Bizzarri, care m-a convins sa reîncep. Fusese în aceeasi scoala cu Gigli (era nascut în 1890, ca si ilustrul tenor), baritonul Cotugni fiind profesorul lor. Cu Cotugni facuse vocalize si mult mai târziu fraze. Asa a procedat si cu mine. Dar vocalize simple, I-E-A-O-U, nu exclusiv vocalize A-A-A-A, cum se fac acum. Acestea sunt numai „gargara“. I-E-A-O-U este linia de ramânere în pozitia optima de sunet. Nimeni nu mai da astazi asemenea lectii. În România înca se mai studiaza asa, am avut colegi de scena, ca Vasile Moldoveanu, care cântau corect. Nu numai Vasile, dar si Angela Gheorghiu. Poate ea nu cânta repertoriul cel mai potrivit, „Romeo si Julieta“ îi este perfect, dar face si „Tosca“... A cântat prima „Traviata“ cu mine, în 1994 la Covent Garden. La Scala, anul trecut, singura seara când a avut succes în „Traviata“ a fost tot alaturi de mine. Elena Mosuc, cea mai buna soprana lirico-lejera din lumeC. P.: Ati întâlnit si alti artisti români?L. N.: Cred ca Elena Mosuc este în prezent cea mai buna soprana lirico-lejera din lume, în adevaratul, vechiul stil italian. Am numit belcanto-ul. Si Elena a facut „Traviata“ la Scala, cu un succes incredibil. Trebuia sa cânte si cu mine dar conducerea teatrului a decis ca Irina Lungu sa-mi fie partenera. Am încercat sa schimbam dar nu s-a putut. Oricum, Elena a avut mare succes. C. P.: Stiu, am fost în sala. L. N.: Aici, în „Simon Boccanegra“, o am alaturi pe Roxana Briban. Sa revin... Repertoriul este un alt subiect. Cântând corect, ai posibilitatea sa faci cariera lunga. Mai ales la artiste (Mirella Freni este o exceptie), parcursul carierei este acum mai scurt decât înainte, maxim 15-20 de ani. Cum se poate asa ceva? O cariera adevarata este de 40 de ani pentru ca atunci, daca esti proaspat ca (scuze!) Nucci, poti aduce în scena noi si diferite valente de interpretare. Maturizarea îsi spune cuvântul. Asta seara o sa vedeti „Simon Boccanegra“. Sa nu va asteptati la voce puternica, totul este interiorizare...C. P.: Pentru ca Boccanegra este un personaj mult interiorizat...L. N.: Am avut succes de critica si de public dar, dupa spectacol, multa lume m-a întrebat de ce este diferit fata de ce se stia. Le-am explicat ca acesta este adevaratul Simon. Nu cum l-am vazut la video pe un coleg, mare artist, care propunea un personaj nervos, agitat... Nu asa este Boccanegra. Extensie, accent, culoareC. P.: Care credeti ca sunt calitatile unui bariton verdian?L. N.: Maestrul Riccardo Muti a spus cândva ca baritonul verdian nu trebuie sa aiba voce mare, ci una cu accent. stiu ca unii autori, ca Rodolfo Celletti, afirma contrariul. Este o mare greseala. Într-o transmisie la radio m-au întrebat ce astept sa aud la un bariton care cânta Verdi. si s-au interesat de aria Cortigiani din „Rigoletto“ cu regele Scalei anilor '20 - '30, Carlo Galeffi. Era clar tenoral si am spus ca este imposibil sa cânti Verdi cu asa o voce, fara sa ai extensia perfecta. În creatiile antecesorilor marelui compozitor, în epoca belcantista, prima arie era a tenorului, ca protagonist. Apoi urma - în contrapunere - baritonul, de fapt un bas-bariton. „Lucia di Lammermoor“ se intituleaza dupa numele eroinei, dar tenorul încheie partitura. Verdi a schimbat totul si a pus vocea masculina normala, cea de bariton, în pozitie de protagonist, coborând putin importanta tenorului. Aici este diferenta. De pilda, în primul act din „Trubadurul“, în tertet, baritonul are tesatura vocala mai înalta decât a tenorului. La fel, în „Forta destinului“, în duetul Solenne in quest'ora. Verdi a schimbat semnificatia vocilor. Rolul Rigoletto este mai dificil decât celelalte pentru ca e foarte acut. „Macbeth“ e acut la final, „Cei doi Foscari“ e acut pentru bariton, nu mai vorbim de „Trubadurul“ sau „Forta destinului“. Toate rolurile lui Verdi sunt foarte înalte. Asadar, unul dintre lucrurile cele mai importante pentru vocile verdiene este extensia. si, desigur, culoarea. C. P.: Câteva repere?L. N.: Cei mai importanti baritoni verdieni au fost Titta Ruffo - incredibil Rigoletto, Riccardo Stracciari - incredibil si în Figaro, Giuseppe de Luca, Carlo Tagliabue, Gino Bechi - un mare Rigoletto, un mare Barbier. Cappuccilli avea culoarea vocala necesara, dar nu era actor total. Nici Bastianini nu a fost un adevarat bariton verdian. A facut o minunata „Forta destinului“, un minunat „Trubadur“, dar era cântaret donizettian. Nu-i nevoie de o voce mare; am ascultat, în cel mai frumos „Rigoletto“ din viata mea, monologul cântat de Manuguerra, dar cel mai impresionant, care mi-a dat fiori, a fost Felice Schiavi, o voce „de carton“, însa pur si simplu mi-a strapuns inima. Verdi îl face pe om sa înteleaga ce este umanitatea. Altceva... a scris o scrisoare în care spune „cântati-mi recitativele, recitati-mi ariile!“. În ziua de azi, de multe ori, nu se acorda importanta recitativelor. Cum se poate asa ceva? Sa conchid: Verdi are nevoie, asa cum zicea maestrul Muti si, mai înainte Toscanini, de accente. Când cânti Luisa Miller, Forta destinului, Cei doi Foscari etc., dupa arii, ai cabalette. Dar de tip verdian, nu donizettian sau bellinian. Poti termina cu La natural sau La bemol. Poate eu nu am... destula voce dar cred ca acum îl înteleg mai bine pe marele Verdi.Subtilitati si rafinamenteC. P.: Ce glumet sunteti! Desigur, personajele verdiene trebuie profund disecate.L. N.: Într-adevar, problema reala la Verdi nu este numai cântatul, vocile mari sau mici, este vorba de a întelege despre ce este vorba. Cea mai buna fraza a lui Simon în Boccanegra este „Perfin l'acqua del fonte è amara al labbro dell'uom che regna“ (Chiar si apa fântânii e amara pe buzele celui ce domneste), ce trebuie abordata într-un legato continuu, absolut. O fraza pretioasa si vizionara, pentru ca Verdi a mers cu gândul la ceea ce se întâmpla astazi în lume. Dupa cum, tot în „Boccanegra“, în marea scena din sala de consiliu, eu revin la textul original „Ecco un messaggio di Francesco Petrarca“. Din cauza cenzurii, Verdi schimbase în „Ecco un messaggio del romito di Sorga“. Dar importanta este declamatia „Adria e Liguria hanno patria comune“. Ideea de unitate!C. P.: Verdi este plin de subtilitati.L.N.: Mai sunt si alte exemple. În Otello, adevarata partitura a lui Iago nu este pagina Credo. Iago cel adevarat este în „Era la notte, Cassio dormia...“ Folosesti pozitie vocala de bariton doar daca abordezi fraza în plina voce. Daca utilizezi vocea „de cap“, asa cum trebuie pentru a crea atmosfera de visare, este ca un pasaj de tenor. Un coleg m-a întrebat odata despre ultima arie din „Nabucco“. Eram cu sotia, ne-am întâlnit si mi-a spus: „Leo, trebuie sa cânt, am ascultat multe interpretari dar singurul care ma emotioneaza la final esti tu. La ce te gândesti când cânti ultima arie?“ „Care arie?“ întreb eu. „Dio di Giuda.“ „Dar aceea este o rugaciune, nu o arie“ am raspuns. Nu mi-a înteles provocarea... Dupa parerea mea, acesta este Verdi. Poate gresesc.C. P.: Nicidecum. Este foarte profund...L. N.: ...si atât de modern, încât rezista dincolo de ani, ca si Shakespeare. Când Rigoletto implora Cortigiani, important este efectul, dar Verdi îl face pe erou, în scena finala cu Gilda, sa rosteasca si „Se t'involi, qui sol rimarrei“. Asta mi se pare teribil, egoismul unui tata care-i spune copilului ca nu trebuie sa moara ca sa nu ramâna el singur. Iata cât de subtil plamadeste Verdi. În Forta destinului, când Don Carlo începe marele duet „Invano Alvaro ti celasti al mondo“, nu se aude mai nimic în orchestra. Ce conteaza? Frazele cele mai importante, mai subtile din „Simon Boccanegra“, din „Othello“ nu sunt cele cu orchestra. Vorbim de Verdi, nu de Wagner. Tot ceea ce se spune la Verdi este important, sunt replici facute pentru efectul teatral, sunt culori. Nu simfonie, ci culoare. Se vede ca nu-mi place Verdi, nu?C. P.: Chiar sunteti pus pe glume! Riccardo Muti a adus multe lucruri în directia explorarii rafinamentelor, a explicat...L. N.: ... a mai spus si ca în ziua în care n-o sa mai cânte Nucci n-o sa mai dirijeze Verdi (râde).. Asta a fost gluma lui.De la fereastra priveste Verdi C. P.: Dar a si talmacit partiturile în versiunile lor originale, fara acutele traditionale, fapt care a socat adesea.L. N.: Cântam împreuna de 40 de ani. În Trubadurul, cadenta pentru soprana este scrisa fara Si bemol, dar l-a acceptat. Am cântat „Rigoletto“ la Scala cu Muti, fara acute, si apoi sub bagheta lui Riccardo Chailly, cu acute. Pentru mine a fost acelasi succes. Nu asta-i problema. La Parma l-am cântat cum e scris, pentru ca în dramaturgia celui de-al doilea duet cu Gilda este mai bine fara La bemolul înalt din final. Acum 10 ani am facut „Rigoletto“ la Busseto, în fata casei lui Verdi, la Roncole, fara La bemol. Bis! Bis! Apoi am cântat cu La bemol, dar am spus publicului ca Verdi ne priveste de la fereastra. si 2 000 de oameni s-au întors spre acea fereastra. Pe de alta parte, sa nu uitam ca traditia a fost acceptata pâna la urma de Verdi. Dar, din punct de vedere dramaturgic, chiar daca o respect, stiu ce a dorit maestrul. C.P.: Deseori se mai practica taieturi, transpozitii...L. N.: Le resping. Într-un spectacol de acum câtiva ani cu „Cei doi Foscari“, dirijorul mi-a cerut sa scurtez un duet. L-am refuzat categoric: „Fara el, nu exista opera asta!“ De ce? Pentru ca, pur si simplu, asa a vrut compozitorul. Dupa cum, aria lui Don Carlo, „Urna fatale“, din spectacolul „Forta destinului“ pe care l-am cântat aici la Viena am facut-o în originalul Fa major, nu în Mi, cum se transpune mai jos prin unele teatre.C. P.: Pâna una alta, publicul vrea acute!L. N.: Sigur, însa nu trebuie uitat ca intentia lui Verdi a fost teatrul, efectul dramaturgic. Aici este atractivitatea. De ce „La Callas“ a cântat asa de putine opere veriste? Câteva „Tosca“, un singur spectacol cu „Manon Lescaut“, discul cu „Boema...“ Pentru ca nu o interesa. În verism este spus totul. Nu mai exista ceva pe care artistul îl poate imagina. Puccini a scris în partitura indicatii, nuante, tot. Magia lui Verdi este ca te lasa sa gândesti, de aceea l-a iubit atât de mult pe Shakespeare. „To be or not to be“ spune totul si nimic.C. P.: Verdi si Shakespeare, o simbioza... Macbeth este un personaj foarte consistent, adânc, desi Verdi l-a creat când era tânar.L. N.: Într-adevar, acum 80 de ani nici nu prea era în repertoriul teatrelor, dar acum s-a constatat modernitatea acestei capodopere. Se spune ca este un opus pentru soprana dar, din punct de vedere al dificultatilor majore, ea are aria „Vieni, t'affretta“ si apoi cea finala. Lady este însa dominata de Macbeth, un personaj contorsionat dar foarte puternic. „Nu suntem complet liberi, depindem de muzica“C. P.: Ce parere aveti despre productiile actuale?L. N.: Sunt de acord ca traim alte timpuri, ca lucrurile se schimba, dar... ultima data când am cântat în Germania a fost în 1990, deci întelegeti... Am avut o problema cu regizorul Johannes Schaaf în 1995 la Hamburg cu „Rigoletto“, a fost un scandal international, asa ca ultimul spectacol a ramas cel de la München, din 1990. Am cântat la Viena „Nabucco“ în 2001, fusese discutat cu un alt regizor, care însa s-a dovedit prea scump si, ca sa nu-l reprezentam în forma concertanta, Ioan (Holender) m-a rugat sa cânt într-o productie moderna (pentru ca era mai ieftina); important a fost ca regizorul a avut ca principiu sa nu aduca pe scena vulgaritati. Multor persoane le plac asemenea montari, noi eram îmbracati în stilul anilor 1930-1935, dar nu au fost lucruri scandaloase. Important este ca era „Nabucco“. Spun asa nu pentru ca sunt batrân, în America merg cu sotia pe Broadway si admir spectacolele, moderne sau clasice. Dar opera este altceva.C. P.: De ce accepta directorii astfel de productii?L. N.: Pentru ca ei cred...C. P.: ... ca aduc mai multa lume?L. N.: Nu, poate pentru ca regizorii îi conving ca este un challenge. Cred ca asta provine dintr-o veche problema a lui Max Reinhardt, în Germania anilor '30, când s-au pus bazele Regietheater. Atentie, pentru teatru, nu si pentru muzica! Extensia acestei idei în arta lirica este pagubitoare. Daca produci astazi „Hamlet“ la Viena si la Bucuresti, cu doi regizori diferiti, pot fi doua viziuni complet diferite, întrucât pentru proza actorii stau în jurul mesei si poarta discutii asupra intonatiei, desfasurarii în timp, se poate spune în diferite moduri „to be or not to be“, de exemplu. Dar în opera, toate pauzele si intonatiile sunt decise de compozitor. Aici este marea diferenta. Nu suntem complet liberi, depindem de muzica, de ideile partiturii. Compozitorul da tonul. Daca schimbi ritmul, de pilda ca în „La donna è mobile“ din... „Star Trek“, este altceva decât a intentionat Verdi.C. P.: Multumesc mult, a fost o placere.L. N.: Si pentru mine. Poate ne revedem la Bucuresti, la un „Rigoletto“ cu Elena Mosuc, cea mai buna Gilda din lume la ora actuala.