Despre „învârtitul în mormânt“ la clasici
articol aparut in Cultura, nr. 198 din 2008-11-06» cultura cultura spectacolului » Ars combinatoria
Autor: CORNELIA MARIA SAVU
În perioada 12-25 octombrie a.c., s-a desfasurat la Arad a paisprezecea editie a Festivalului National de Teatru Clasic. Un brand cultural al orasului, devenit eveniment în peisajul festivalier autohton, dar si cu din ce în ce mai accentuata deschidere spre experientele si experimentele europene în ceea ce priveste resuscitarea textelor dramatice clasice (ca atare) sau montarea unor (pre)texte ce vizeaza dramaturgia clasicilor.
Editia din acest an s-a deschis cu scene de gen în piata din fata Teatrului aradean: doamne cu peruci si crinoline (în trasura si pe jos), cavaleri, arlechini, mimi, muzica de opera si public elegant, introdus în atmosfera si prin secventa de teatru ambiental si performance-ul tinerei artiste Diana Serghiuta, gazduite de foaierul central. O binevenita „despachetare“ a personajelor clasice din hârtie de colet(e) postal(e) „livrat(e)“ evenimentului special pentru seara de gala, „trezite“ din letargie si aduse în contemporaneitate sa-si spuna, altfel, povestile pentru spectatorii altor vremuri.Festivalul a inclus în program sase spectacole românesti, „Idolul si Ion Anapoda“ de G.M. Zamfirescu (Teatrul National „I.L. Caragiale“ Bucuresti, regia Ion Cojar), „Falsele confidente“ de Marivaux (Teatrul Clasic „Ioan Slavici“ din Arad, regia Alexandru Colpacci), „Desteptarea primaverii“ de Frank Wedekind (Teatrul „Maria Filotti“ Braila, regia Victor Ioan Frunza), „Don Juan“ de Molière (Teatrul „Toma Caragiu“ din Ploiesti, regia Bocsardi Laszlo), „Ultima femeie a señorului Juan“ de Leonid Juhovitk (Teatrul Odeon Bucuresti, regia Vladimir Gronov), „Amoc“, dupa Stefan Zweig (Teatrul Clasic „Ioan Slavici“ din Arad, adaptarea si regia Alexander Hausvater) si trei spectacole straine, „Studio su Medea“ (Teatro Stabile dell'Umbria - Peurgia - Italia, regia Antonio Latella), „A cincea pecete“ de Santa Ferencz (Teatrul National Pecs - Ungaria, adapatarea scenica Harvai Kornel, regia Baliko Tamas) si „Le manteau d'Arlequin“ (Scene Nationale „Le Grand R“ din La Roche sur Yon - Franta, scenariul si regia Alain Sabaud, asistent regie Jean Lataillade). Protagonista spectacolului „Studio su Medea“, actrita Nicole Kehrberger, a condus un workshop de miscare scenica si expresie corporala cu actori ai teatrului aradean (7-10 octombrie), pe tot parcursul festivalului a avut loc un workshop de jurnalism cultural (cu aplicatie pe teatru) la care au participat studenti si absolventi ai facultatilor de jurnalism din Arad, materializat într-o revista, „Clasic Fest“, iar criticul de teatru Doru Mares a moderat dezbaterea „Libertate si respect în abordarea clasicilor“.„Expirati“ cu viitorEditia de anul acesta a festivalului aradean a încercat (si, în buna masura, a si reusit) sa desluseasca prezentul si, mai ales, viitorul clasicilor pe scenele autohtone (si nu numai) într-o lume în care alternativul, underground-ul, avangardele tind sa devina norme si mode de azi pe mâine, repede aclamate si tot atât de repede uitate. Programata chiar la începutul evenimentului si dupa un spectacol deosebit de ofertant (si în acest sens), amintitul „Studio su Medea“, dezbatarea moderata de Doru Mares, la care au participat, în prim plan, criticii de teatru Ion Cocora, Nicolae Prelipceanu, Elisaveta Pop, actorii Nicole Kehrberger si Michele Andrei, regizorul Laurian Oniga (directorul Teatrului Clasic „Ioan Slavici“ din Arad), scriitorul Vasile Dan (directorul revistei „Arca“), artista marionetista Adela Ungureanu-Caimacan (Germania) - si cu o splendida demonstratie „pe viu“, un fragment din „Micul Print“ - a fost un inspirat punct de pornire pentru „ostilitati“. De la „portretul-robot“ al clasicului, care include obligatoriu notiunea de valoare, de „usor contemporan tuturor epocilor“ (un excurs critic-istoric de la clasicul Aulus Gellus, la Jan Kott, cu al sau „Shakespeare, contemporanul nostru“, pentru a nu aminti decât doua repere teoretice), la mari montari datorate unor regizori „clasicizati“ ca obiect de studiu, dar mereu contemporani, mereu re-descoperiti, mereu în actualitate, copiati, imitati, vii, precum Liviu Ciulei, Vlad Mugur, Andrei Serban, Luca Ronconi, Giorgio Strehler, Tadeusz Kantor si multi altii. De la eticheta de „expirati“ pusa cu lejeritate pe umerii clasicilor trimisi în bronz si în muzee, la reformarea teatrului contemporan prin operele „expiratilor“ cu viitor. Pâna unde poate merge resuscitarea clasicilor? Pâna foarte departe, pentru ca textele lor, în care ei folosesc arhetipuri si teme ce implica „pasiuni eterne“, suporta interpretari multiple, de la studii care includ antropologia culturala (cu aplicatie pe teatru), pâna la actualizari motivate de noile miscari de idei ale epocii care se întoarce la clasici. Nu forma conteaza, ci recursul la esenta. Daca esenta nu e tradata, nu e rastalmacita ca sa intre musai în ambalajul cutaror isme la moda, clasicii n-au de ce sa se „învârta în mormânt“ (expresie folosita mult în dezbaterea aradeana, fireste, în sens polemic). Respectul fata de clasici, în fond, fata de valoarea omologata în timp, nu înseamna teatru linear, lenes, reconstituire de muzeu. Ci energie noua si sânge proaspat pompate în „organisme“ proiectate sa reziste, tinere, multa vreme, pe care doar ignoranta, suficienta si snobismul le „îmbatrânesc“ si le „împietresc“. Si o periodica propulsare a derizoriului în avanposturile artei. Nimic nou sub soare, modele trec, ei, clasicii ramân. Daca sunt ocultati, nu e vina lor, ci a celor care vor sa fie, cu orice pret, mai „actuali“ decât actualitatea însasi... Respectul fata de clasici presupune cultura, rigoare, echilibru, oricât de noua, de altfel, ar fi lectura/ montarea lor. Si exclude facutul de „gauri în cer“, socul cu program. Faptul ca, încet dar sigur, festivalul de la Arad a devenit un brand cultural o demonstreaza cu prisosinta. În paisprezece ani au fost vazute aici, cu eforturi sustinute ale organizatorilor, montari de referinta în ceea ce priveste abordarea clasicilor în contemporaneitate. Astfel ca, dupa o traditie validata de valoare, ar fi poate momentul ca acest festival sa-si valorifice spre înnoire resursele si sa devina un atelier, în toata regula, de resuscitare a clasicilor, cu mai multe workshop-uri de adaptare a textelor clasice unor viziuni în priza directa cu actualitatea, de pregatire a actorilor pentru abordarea unui asemenea repertoriu, de antropologie teatrala cu aplicatie pe clasici, de re-lectura a operei lor, de pregatire a jurnalistilor culturali în formare fata cu montarile de gen si, de ce nu, de scenarii si dramatizari.Un re-brand pentru acest eveniment unicat în România, care are publicul sau fidel, un proiect cultural pe termen lung. Cu siguranta ca echipa colectivului director al Festivalului National de Teatru Clasic, regizorul Laurian Oniga, criticul Ion Parhon, managerul Ovidiu Cornea si regizorul Achille Roselletti (Italia), va gasi cele mai bune solutii.Medeea Machine
A paisprezecea editie a Festivalului National de Teatru Clasic de la Arad s-a deschis cu un spectacol care a marcat, pentru multa vreme, publicul participant la aceasta reusita reuniune teatrala. O lectie de abordare a clasicilor în contemporaneitate, de lucru în echipa, de spectaculoase performante care presupun cultura, inteligenta creatoare, disciplina, daruire totala pentru scena. Un spectacol la care s-a lucrat într-un veritabil laborator de teatru, timp de trei ani, si care reuseste sa-l capteze pe privitor si sa-l tina în tensiune maxima, cu sufletul la gura, cum se spune, mai bine de trei ore. Si sa-l faca sa (re)gândeasca asupra a ceea ce a vazut multa vreme dupa ce a iesit din sala teatrului. În montarea „Studio su Medea“ s-au întâlnit fericit o actrita care considera ca lectura actoriceasca a textului e la fel de importanta ca si aceea a regizorului, Nicole Kehrberger, un dramaturg specializat cu brio în redimensionarea operei clasice spre contemporaneitate, Federico Bellini, un regizor de viziune, de constructie, Antonio Latella, trei actori ale caror performante se armonizeaza perfect cu acelea ale protagonistei, Michele Andrei, Giuseppe Lanino si Emilio Vacca, un autor de muzica a carui înzestrare e pe masura viziunii regizorale, Franco Visioli si un magician al light-design-ului, Giorgio Cervesi Ripa. „Studio su Medea“ a primit Premiul UBU pentru „Cel mai bun spectacol de pe scenele italiene în anul 2007“, iar Nicole Kehreberger, Premiul Asociatiei Nationale a Criticilor de Teatru din Italia în 2007, pentru „Cea mai buna actrita“. Spectacolul, pentru care protagonista a înfiintat o companie speciala, „Totales Theater International Berlin“, produs în parteneriat cu Teatro Stabile dell'Umbria si Festival dell Colline Torinesi, a fost, pâna acum, în turnee în Italia, Germania si Portugalia. Nicole Kehrberger a fost nominalizata, în 2008, pentru „Golden Graal“. Patru reflectoare pe scena. Fâsii de umbra si lumina care se întretaie, se împletesc, se anuleaza. Din întuneric vin spre spectatori un barbat si o femeie. Goi. Fiecare tinând în mâna sexul celuilalt. El, tandru, abia îndraznind, ea, stapâna, dominatoare. Înainteaza pe notele Marsului (devenit nuptial) al lui Mendelssohn, întâi triumfator, apoi cu rateuri, hârâit, ascultat parca de pe un vinil zgâriat. Un cuplu. O pereche animal-umana debordând de energie si tensiune sexuala abia stapânite. Învingatori la finalul unui ritual de împerechere, de nunta, al carui ultim act urmeaza sa se produca în curând. Femela si masculul, femeia si barbatul se despart, în joaca, si încep sa asambleze, sa surubareasca tabliile si scheletul unui impozant pat (regal) din alama. Îsi contruiesc excitati culcusul viitoarelor delicii amoroase, al zamislirii si al mortii. Cusca. Închisoarea. Perimetrul de iluzionare si de tortura. De iubire salbatica si de tradare. De lupta si resemnare. Cavoul. Crud, excesiv, maestru al imaginarului extrem, Antonio Latella îsi enunta, de la început, abrupt, toate temele, toate deschiderile studiului sau asupra unui mit ale carui valente latente le dezghioaca infinitezimal, savurând puterea hipnotica a adâncimilor lui. Ca brutal deconstructor si demistificator, ca orfevru care va recompune, în final, structura mitica salvata de oroare, de crima, de balastul manipularii, în transcendent, în constructie pe verticala. În cele trei parti al studiului, Medeea si Jason, Medeea si Fiii, Medea Zeita, Antonio Latella face o radiografie extrema, nemediata, o gravura în acid a relatiei de cuplu, a „masinariei care poate sa ucida“. Prin antropologie culturala (teatrul, în speta), prin studiu de caz si de mentalitati (de la tribal la consumism), prin sinteza de culturi si de religii. O aplecare în abis, o dez-vrajire, o spulberare a tabuurilor si a poncifelor care mineaza atmosfera încarcata ce separa animalitatea edenica de sacralitatea care salveaza si absolva. Mizând pe expresivitatea corporala nuda, care îmbraca pulsiunile sexuale si tentatia mortii si refuzând goliciunea (manipulatorie) a hainelor. A vesmântului paradoxal, care da doar iluzia unicitatii, corupator, precum puterea degradata, în stapânire. În instrument.Traseul lui Antonio Latella e unul labirintic, ghemul desfasurat al orgoliului Medeii (vrajitoarea dominatoare care se înstapâneste asupra sexualitatii rubicondului Jason, un erou de rang secund, caruia îi naste si îi ucide fiii), conducând spectatorul prin tenebre si iluminari a caror tensiune contrapunctica potenteaza întregul spectacol. Armonia cuplului dureaza putin, între nunta si nasterea copiilor, într-un eden al animalitatii în care matriarhatul canin e în echilibru cu perimetrul custii. Nasterea si maternitatea sunt instrumentele dominatoare ale Medeii, care îl tine în mreje pe, cândva, dezlantuitul Jason, care a câstigat lâna de aur si a trecut proba barbatiei cu ajutorul vrajitoarei. Ale Medeii care si-a tradat tatal si si-a ucis fratele pentru a deveni stapâna absoluta. Iubita unica, femeie si mama. Dominat, Jason încearca refugiul într-un eroism degradat-acela al armelor si al escapadei amoroase. Cu pasi repezi, cuplul trece de la animalitatea echilibrata (prin matriarhat), la umanitatea manipulata de context, de tentatii exterioare, de slabiciuni. Frustrarile masculine nasc violenta, energia negativa se dezlantuie, prin abuz asupra femeii si asupra unuia dintre fii. Si atunci, Medeea, care nu stie, nu are cum sa stie sa piarda, îsi ucide fiii (catelandrii care dau semne de maturizare asemeni tatalui, iesind de sub protectia mamei), nu pentru a se razbuna, ci pentru a-i salva de conditia eroilor decazuti, violenti, fara consistenta, gregari. Si se refugiaza cu simulacrele lor - doua papusi - într-un cocon din pânza alba, regala, învesmântata în rochie de mireasa, imaculata, între Hades si Empireu. Lasându-l pe amiralul Jason, (aparent), eroul de pe corabia „Argo“, un clown fandosit, sa culeaga mastile zeitatilor decazute în conditia de om si sa le arunce, în pungi de plastic, peste mormântul fiilor, un cavou de familie construit din tabliile patului nuptial care nu i-a adus împlinirea visata. „Studio su Medea“ n-ar fi putut sa ajunga la statutul de capodopera fara performantele actoricesti, de acrobata, coregrafa si poliglota ale Nicolei Kehrberger. O actrita de vis pentru orice regizor cu program, pentru orice adept al teatrului total, cum este si acest spectacol, pe o tema propusa chiar de protagonista. E de remarcat si armonizarea ei cu echipa, cu un actor de mari disponibilitati precum Michele Andrei, secondat de tinerii actori si papusari care nu sunt cu nimic mai prejos decât „greii“ montarii. Limbajul corpurilor si cuvintele se muleaza perfect pe structura teoretica, de studiu, a regizorului. Si dau energie pura spatiului de joc si putinelor elemente, simbolice, de recuzita scenica. „Studio su Medea“ e un reper în abordarea clasicilor azi, „un triumf“, dupa cum scria Osvaldo Guerrieri în „La Stampa“.