Platitudini unplugged
articol aparut in Cultura, nr. 42 din 2006-10-04» cultura literara »
Autor: Teodora Dumitru
Coperta unei carti – mai ales de poezie – exact asta este: o prejudecata.
Graficianul citeste „continutul“, il gaseste probabil polivalent si pluriinteligent si se straduieste sa produca un anticipator, un echivalent abstract pentru eventualele culoare semantice ale textului. Ilustratia copertei este, intr-un fel, prima interpretare a cartii si prima ei limita. in ceea ce ma priveste, hermeneutica decoratorului ma preocupa numai secundar si tratez coperta ca pe un sistem cartonat de protectie, si nu ca pe o anticamera a sensului.
De data asta insa nu. Nu am dreptate s-o ignor. E mult prea tranzitiva. Coperta „micului manual de terorism. vers. 1.1“ al lui Andrei Peniuc infatiseaza niste cabluri colorate si incalecate. Ele presupun, al capo sau al fine, niste bombe. Nu numai ca le presupun, dar, in alianta cu semantica titlului, le si aserteaza. „micul manual de terorism“ trebuie ca merge in linia „Cursului scurt“ de marxism-leninism sau in directia Mein Kampf. Terorism in doze mici – adica letal de comprimate. „Vers. 1.1“. Cianura pe versuri. Interesant. Pe versete. si mai interesant.
Citesc prima poezie: („Cine te crezi sa-mi atingi narile/ sa-mi lingi saliva in somn/ cine te face pe tine/ ce esti tu, ma rog, de incalzire. O citesc pe-a doua (corectie: citesc locul in care ar fi trebuit sa stea a doua poezie: „
Aproapele
Se aranjeaza pe durata celor cinci sectiuni si o anexa, si pe durata cuprinsului, si pe pagina cu adresa editurii si a editorului. E un zgomot de fond stabil si creator de suspans. Cu atat mai perfid si mai insinuant cu cat poetul pare mai atasant si mai atasat de ideile umaniste si de cultivarea legaturii cu aproapele. De la prima sectiune („conect“) si pana la ultima („firul parului colectiv“) autorul nu face decat sa ingrase paradigma conectiva prin seturi de mufe, prize, curentari, retele: „sa ne conectam/ si sa asteptam/ sa ne desfiintam pleoapele/ sa stam treji pana la capat“, „sa vedeti cum intram dintr-unul intr-altul“; „tu te uiti/ si eu ma uit la tine/ credeam ca suntem prinsi intr-o retea de imagini/ ca intr-o mare melancolie care/ ne paralizeaza creierul/ dar nu e asa“. E numai iluzia poetului ca fiinteaza in retea, intr-un cosmoid. Dar nu e asa. Drept pentru care iata paradigma contra-conectiva: masca, izolarea de rest, contactul caznit cu aproapele, ca un peeling neaprofundat: „iti lipesc folia subtire de latex/ peste fata prinsa in somn/ am o masca fina din trasaturile tale/ si o port cu mine“. Apare si un mic paradox, in logica lirismului, evident. Desi poetul cauta febril mufe si prize, el nu este singur, pare un teritoriu circulat, cvasi-bantuit: „e vorba de o organizatie crescuta pe dinauntru“, „lumea“ trece prin amiezele lui „in patru labe“ si „o intreaga memorie colectiva/ se construieste pe umerii mei/ cei care trec prin dreptul ferestrei/ fura cu ochiul macar o secventa o unda“. (O subcategorie a solidaritatii este, parole d'honneur, colectivismul. Iata o varianta a principiului „ce e-al tau e si-al meu“: „vine o neliniste/ a fost si la tine/ acum e la mine“).
Mufe, prize, transfer de date („orasul se clatina te simt in pereti si-n podele/ obosesc te resorbi in extremitatile mele“), frici electronice (obtinute prin electrizare: „si noi ... ca o colonie de pinguini/ ne frecam fricile“) sau spirale yoga („intinzi un picior pe spatele meu mana ta dreapta/ intre omoplatii mei talpa mea se lipeste/ de gatul cuiva mana lui/ se petrece in jurul gatului altuia/ intinsi in retea inspre margini respiram crestem“) – in fine, solidaritati involuntare sau cautate.
Orice adeziv este, in principiu, o forma de infratire si de umanism („da noi suntem o muzica lipicioasa...“) – asa cum barele sticky din autobuzele comunitare reprezinta, fara dubii, un aspect al solidaritatii interumane.
Prea aproapele
„o sa va fac mufe in ceafa/ si prize pe coloana vertebrala/ pentru ca eu ma pot mantui fara dragostea voastra/ acum v-am spus acum stiti“.
„esti un frate al meu si impotriva vointei tale/ impotriva oricarei reguli drepte/ te tin in mine te leg de mine/ sa vedem sa aflam impreuna ce vine“
„eu sunt dusmanul tau iubit/ pentru ca iti tai si ultima sansa de a spune/ n-am stiut/ ai stiut ai stiut ai stiut“.
Dragostea e formula birocratica prin care se aproba sau se respinge „mantuirea“. Dragostea de aproapele functioneaza in felul urmator: eu te iubesc atat de mult, incat te atrag sa stam amandoi pe bomba pe care momentan stau doar eu. Prezenta ta si ideea conexiunii mele cu tine imi sunt atat de necesare, incat ma tem ca te iubesc prea mult pentru a te lasa in viata. Viata ta e mai straina de tine decat sunt eu, dusmanul tau iubit.
A, inca ceva, esti aproapele meu! Simt totusi ca nu esti suficient de aproape, vino mai langa mine, tine-mi putin locul pe bomba aceasta pe care momentan stau doar eu. Eu fug mereu „din ale mele in ale tale“, fugi si tu macar o data din ale tale in ale mele. Stai putin in locul meu. Ma intorc repede.
Cu cat lucrurile sunt spuse mai des, mai clar si mai scurt, ele ajung sa fie stiute mai bine (multa tranzitivitate in manualul micului pirotehnist!). si cu cat stii mai mult, cu atat esti mai vinovat. Ergo umanismul poetului. Ergo terorismul lui.
*
Ergo minimalismul volumului. N-am inteles de ce, daca lucuruile tot trebuie spuse, trebuie neaparat in versuri. E limpede ca Andrei Peniuc are lucruri grave de spus si de stiut, lucruri care-l terorizeaza si pe care vrea, comunitarian, sa le imparta. In felul urmator: „i-am aliniat pe ana si bogdan/ i-am pus sa zambeasca/ proiectoarele rosii pe buzele lor/ ce este cu masca asta au intrebat ei/ am pus-o ca sa nu ma vedeti/ esti hai? e dus! ne dai si noua? ce ai luat?/ cacat“. Dar tot atat de limpede este ca 1. intra des in zona mysterium tremendum si tace la modul wittgensteinian in cazul chestiunilor intense si tabu (v. recurenta artificiului „am scos/ textul care era aici/ nu il pot inlocui/ nu pot scrie altceva“) si ca 2. el e primul care se plictiseste de ce vrea sa spuna. Adevarul este ca poetul Peniuc se expediaza singur, se concediaza din oficiu, inainte ca altcineva sa i-o sugereze. Optiunea lui compozitionala, poeme restranse, in medie, la 4 – 5 randuri, este elocventa: ori isi admira suficienta ori geniul sintetic.
E greu de imaginat ca poate fi cineva lax si redundant in doua versuri. Dar uite ca se poate. Poetul isi permite sa abuzeze de strategia vidului (vai, am scos textul de aici, va jur ca era perfect, nu-l pot inlocui cu altceva...), sa faca poezii ieftine, cu rima („am plecat seara de-acasa/ n-am avut nimic pe masa/ muzica ma-nteapa-n dinte/ viata este ca o apa/ te uda si nu te-noata/ vad femei cu cracii goi/ stiti si voi/ e o vara fierbinte/ ma mananca spatele/ da ma frige spetele ma manaca de viu“, „vomit cu gura larga/ si ma invart pe targa/ of, oare am o viata/ taiata-n fata/ vreau sa merg la mare/ dar se face frig/ o sa ma fac mai bine si cuminte/ strig frig firg“) sau fara rima („inclinare a capului catre spatiul din jur/ iti vine sa ma lovesti peste fata/ imi vine sa te impusc in stomac/ pe o margine a strazii ma lesin cu femeile care trec/ pe sub fustele lor am mai spus...“) – mizand posibil pe autorironie. Tot in virtutea autoironiei presupun ca a cazut si al treilea „i“ al substantivului articulat „viii“: „nici daca tai mortii sau vii (sic!) nu afli mai mult“.
Andrei Peniuc este, in mod sigur, autorul unui volum dublu: unul manifest, de versuri mediocre, si unul alternativ, virtual si impecabil, de texte scoase fiindca nu suportau probabil vecinatatea celorlalte. Pe acesta din urma nu cred ca-l vom citi prea curand, pentru ca nici o editura nu va avea curaj sa-l publice. (A, ma gandeam sa scot fraza aceasta, dar n-o pot inlocui nu pot scrie altceva).