Coliva luptei de clasa
articol aparut in Cultura, nr. 198 din 2008-11-06» cultura presa internationala » Le Magazine Littéraire
Autor: TEODORA DUMITRU
Ernesto Laclau si Ulrich Beck discuta pe patru pagini din „Le Magazine Littéraire“/ octombrie/ 2008 (în cadrul dosarului Marx) despre posteritatea conceptului marxist de „clasa“.
>Ernesto Laclau (profesor argentinian rezident în Marea Britanie; apropiat al lui Eric Hobsbawm; profesor multi ani la Essex, unde a predat „ideologia si analiza discursului“) si Ulrich Beck (profesor la universitatea din München si conducator al Institutului de sociologie de aici; profesor la London School of Economics; apropiat al socialistilor „celei de a treia cai“ în varianta engleza, plus consilier al lui Tony Blair si Gerhard Schroeder) stau sa disece la foc mic operanta conceptului de „clasa“ în a nu stiu câta generatie post-marxista. Foc mic, spun, fiindca focul mare s-a stins de ani buni. Atât Laclau cât si Beck sunt doi insi cu biografii de stânga (Laclau a fost chiar membru al unui partid socialist argentinian), modulate mai intens sau mai fanat în practica si teoria stângismului.
Dialogul dintre ei din „Le Magazine Littéraire“ are niste concluzii destul de dure pentru cine se astepta ca, în cadrul unui dosar despre Marx – facut pe principii destul de putin resentimentare, sa citeasca numai verdicte vatuite sau în suspensie. „Istoria marxismului ar putea fi totuna cu istoria caderii în vid a conceptului de clasa.“, sustine Laclau; „ironic si paradoxal deopotriva, succesul colectiv al luptei de clasa a fost acela care a institutionalizat individualizarea si a distrus cultura claselor“, pluseaza Beck. Duritatea e cu atât mai evidenta cu cât nu vine din partea unor adversari organici ai marxismului, ci din partea unor insider-i dotati cu defectul luciditatii. Judecatile ambilor – nu întrutotul convergente – convin însa în constatarea ca marxismul, în grila lui clasica, fondat pe conceptul luptei de clasa – e imposibil în conditiile epocii curente. Resorturile acestei imposibilitati? Globalizarea si eterogenizarea constantelor sociale care oferisera stabilitate si previzibilitate conceptelor marxiste.
„Problema cea mai mare a unei politici sociale sau de stânga este administrarea eterogenitatii sociale“, incomparabil mai complicata si mai putin previzibila decât la începutul secolului al XX-lea, detaliaza Laclau. Alta problema, derivata din dificilul eterogentatii sociale: definirea inamicului. „Niciun proces de radicalizare democratica nu e imaginabil fara definirea inamicului. Iata de ce discursurile tehnocrate care postuleaza înlocuirea politicului prin administrativ sunt inversul absolut al democratiilor radicale“ („democratie radicala“ si „identitate populara“ sunt elemente din jargonul lui Laclau, asupra carora, din lipsa de spatiu, voi pastra misterul).
Eterogenitatea dezamorseaza necesitatea; determinismele sunt mult mai putin vizibile, iar lucrul cu categorii mari de indivizi si-a pierdut pertinenta – lumpenii, burghezia si proletariatul coborând ireversibil în arhiva.
„Pentru Marx, explica mai jos Laclau, somajul îndeplinea o functie anume în capitalism, armata de rezerva a somerilor jucând un rol important în scaderea salariilor si cresterea profiturilor. Ce se va întâmpla însa daca numarul somerilor creste peste nivelul balantei necesare pentru mentinerea salariilor la cota minima? Avem azi o masa de marginali care depaseste functia avuta de somerii fazei de acumulare capitalista la care se raporta Marx. Traim din ce în ce mai putin într-o societate a claselor – si nu pentru ca am fi eradicat inegalitatile – ci pentru ca aceste inegalitati au învatat sa se exprime în termeni diferiti de aceia ai luptei de clasa.“
În aceeasi ordine de idei, profesorul german declina si el relevanta conceptului de „clasa“ în configuratia globala actuala: „Din ratiuni de stergere a frontierelor (când congruenta dintre statutul politic si cel socio-economic intra în disolutie, ca acum), problema – purtatoare de conflict – a distribuirii materiale a resurselor si a riscurilor nu mai poate fi ridicata. Cu atât mai mult nu-i mai poate fi atasat un raspuns.“
„În secolul al XIX-lea, declara Laclau, toate viziunile asupra societatii, inclusiv marxismul, subliniau prioritatea socialului asupra politicului. Perspectiva total inactuala în secolul al XXI-lea, când politicul s-a emancipat vizibil de social. Procese considerate altadata determinate de logici sociale imanente depind azi de articulatii politice. Exemplul cel mai evident: metamorfozarea marxismului clasic în leninism. [...] într-o perspectiva marxista traditionala, Rusia ar fi trebuit sa treaca printr-o revolutie burgheza care sa înlature absolutismul tarist si sa-l înlocuiasca printr-un proces de capitalizare“ – care, abia acesta, sa ofere cadrul unei revolutii proletare. Traseul, se stie, s-a întâmplat usor diferit: în succesiunea Nicolai al II-lea Romanov, Stalin, Eltîn, Putin.
Daca Laclau îsi sustine tezele pe baza emanciparii politicului de social – si a virulentei crescute a politicului în dauna relevantei sociale -, Beck si le sustine pe ale lui cumva împotriva lui Laclau, pe baza emanciparii puterii de factorul politic. Puterea, sustine Beck, nu mai este un apanaj prin excelenta al politicului. Politicul este numai una dintre multiplele modalitati de exercitare a puterii (revenim, se vede, la sus-invocatul microb al eterogenitatii). Citez din Beck: „Ceea ce conteaza, în ceea ce numesc «modernitate secunda» este separarea puterii de politica. În anii primei modernitati, Statul-natiune modern dezvoltase cu succes institutii de guvernare pentru limitarea avariilor sociale si culturale rezultate din procesul industrial [...] În modernitatea secunda, puterea se varsa pe de o parte în cyberspatiu, în piete de capital mobile, pe de alta în politici de favorizare a individului. Globalizarea, domnilor, da nastere unor inegalitati colosale si unor prapastii de neumplut între câstigatori si perdanti.“ Câstigatorii sunt „elitele globale mobile“, iar pierzatorii – „puternicii epocilor anterioare“, mizele istoriei moderne: „clasa mijlocie, saracimea si exclusii“. „Numeroase functii îndeplinite altadata de Statul-natiune, Statul-providenta, familie, clasa, sindicat etc. au fost transferate în exterior, spre organizatii globale sau internationale, si în interior, spre individ.“, conchide Beck.
Ce poate fi mai dureros decât sa asculti opiniile unor socialisti care astazi, în anticamera „Imperiului“ (apud alt gosist notoriu, Negri), stau pe buza deciziei de a conveni nu doar ca problemele marxismului nu si-au gasit solutia – dar chiar ca marxismul nu mai are azi nici un fel de problema, în felul în care scapat de probleme e orice defunct.
Maniera în care acesti doi socialisti îsi redecoreaza habitatul, încearcând sa disocieze proiectul stângii contemporane de acela al lui Marx, e fara doar si poate stimabila.
Mai putin convingatoare mi s-a parut minora, e adevarat, tentativa a unuia dintre ei, Laclau parca (clasele sociale nu mai înseamna nimic azi, spunea domnia sa. „Sa vorbim mai degraba de „vointe colective“, cum zicea Gramsci“, sau de „multitudini“, de ce nu, cum gaseste Negri – daca tot ne place scoala italiana), de a-si proba luciditatea prin înlocuirea unui jargon cu altul.